Alejo Car Pen Tier - Recursul La Metoda

   EMBED

Share

Preview only show first 6 pages with water mark for full document please download

Transcript

AlEJO CARPENTIER RECURSUL LA METODĂ Atejo Carpentier EI. RKCURSO DEL METODO Editorial de Arte y Literatura. La Habana, 1974 Toate drepturile asupra acestei i'crsiuiU sint rezervate Edituri) VNIVERS EVENIMENTUL CE AVEA SA AIBĂ CEA mai mare importanţă istorică, pentru oamenii din generaţia mea, a fost, fără îndoială, Marea Revoluţie din Octombrie. Primele ştiri despre revoluţie sosite în lumea latino-americană la început (eu aş spune chiar pînă în anul 1920) erau confuze. Agenţiile de presă din ţările capitaliste ne intoxicau cu informaţii false, imagini pesimiste şi negative de oameni şi fapte, „analize" mincinoase ale unei „situaţii haotice" care, după părerea perfect dirijată ş-i orientată de cei ce se temeau cel mai mult de întîmplările din Rusia, „nu se putea menţine multă vreme", condamnînd la un eşec zdrobitor ceea ce putea fi socotit, în cel mai bun caz, preagenerosul dar irealizabilul efort al unui popor foarte chinuit (asta, trebuia s-o admitem), dar lipsit încă de maturitate, de capacitatea ae a duce la capăt transformarea radicală a structurilor sale sociale, a instituţiilor şi economiei sale. In ciuda confuziei pe care presa burgheză încerca s-o strecoare cu multă abilitate în minţile oamenilor, în America Latină (adică în zona de la frontiera de nşrd a Mexicului pînă la capătul de sud al continentului) avea loc un neaşteptat fenomen, începînd cu 1921, cu o uluitoare rapiditate, iau naştere primele noastre partide comuniste, care grupează în jurul a ceea ce putea fi socotit atunci doar o mare speranţă nu numai muncitorii oraşelor şi satelor, ci şi importante nuclee de studenţi şi intelectuali... Frumoasă, dar prea multifSî faţetică pentru a fi relatată în amănunţime aici, a fost istoria creării partidelor noastre comuniste, hotărîte, de la început, să sprijine moral şi material ceea ce, mai tîrziu, avea să se numească XJ.R.S.S. E de ajuns să arăt aici că, înscriindu-se în curentul general ce acţiona pe întreg continentul, în Cuba, datorită fervoa-rei şi tenacităţii revoluţionare a veteranului luptător muncitor Carlos Balino şi a tânărului şi energicului lider studenţesc Julio Antonio Mella, partidul comunist s-a constituit în 1925 şi, în curînd, la rîndurile sale a aderat activ poetul Ruben Martinez Villena, unul dintre cei mai nobili şi mai de seamă reprezentanţi ai tinerei intelectualităţi cubaneze a vremii. (Şi alte partide comuniste luaseră fiinţă în America Latină începînâ cu sfîrşitul anului 1921, deşi poate cu mai puţin dinamism decît cel cubanez, care începuse lupta făţişă contra dictatorului Machado, la puţină vreme după constituirea sa.) In această rapidă înmulţire a partidelor comuniste în ţările Americii Latine, trebuia văzut ceva mai mult ăeăt un justificat entuziasm în faţa marilor evenimente istorice pe care le trăise Busia. Şi aceasta, pentru că spiritele cele mai lucide ale epocii, privind realitatea unei revoluţii perfect realizate (ceea ce, din nefericire, nu se mai întâmplase în cazul revoluţiilor anterioare, înăbuşite în sînge şi foc de represiunea burgheză), se văzuseră invitate să analizeze istoria aşa-numitului ,,Nou Continent" prin prisma gînăirii marxist-leniniste şi, foarte curînd, aveau să constate că întreagă această istorie era o prelungită şi perfectă ilustrare a unei neîntrerupte lupte de clasă ce durase mai bine de patru veacuri. într-adevăr, schematizînd mult, deoarece nu acesta e locul pentru a intra în amănuntele unui lung şi perseverent pi*oces, în America lupta de clasă s-a manifestat din zilele descoperirii şi cuceririi sale de către europeni (spanioli, portughezi, englezi, francezi...), printr-o neîntreruptă succesiune de antagonisme : cel dintre autohtoni şi colonizatori, cel dintre sclavii africani aduşi. în Lumea Nov.S (cum i se spunea, deşt, ffil deseori, civilizaţiile de aici emu anterioare celor din Vechiul Continent), pentru, a înlocui o mină de lucru indigenă decimată sau exterminată de noii stăpîni — lupta oamenilor smulşi de pe părnîniul natal, aduşi pe meleaguri ale căror limbi nici măcar nu le cunoşteau, contra marilor moşieri şi proprietari; şi e interesant de semnalat numărul mare de răscoale ale sclavilor negri, de la instituirea oficială a negoţului de sclavi, în 1518, şi abolirea lui la date diferite, de la ţară la ţară, în secolul al XlX-lea; antagonismul dintre clasa „creolă" (oameni născuţi în America, fii de albi sau de negri ori metişi rezultaţi din încrucişarea acestora cu rase indiene) şi clasa colcnialistă, reprezentantă omnipotentă — gâ deseori, complet ineptă — a Coroanei spaniole ; antagonismul generat de Războaiele de Independenţă, dintre o mică burghezie abia născută şi o clasă „creolă" aristocratică, ce urmase clasei colonizatorilor în exploatarea ţărănimii sărace. Şi, îr. sfîrşit, în veacul nostru, dificila şi dureroasa luptă a unui proletariat de la oraşe şi sate, sprijinit de multe sectoare ale „intelighenţiei" şi de o mică burghezie, adesea victimă a aceloraşi abuzuri, contra marii burghezii, a moşierilor, latifundiarilor, a marilor comercianţi şi industriaşi, toţi aliaţi ai Statelor Unite ce promovau deja în America Latină politica lor de infiltrare economică şi culturală, punînd stăpînire pe bogăţiile acestor ţări şi încereînd să le impună obiceiurile şi tradiţiile Ier, produsele, concepţiile — şi adesea, ca în cazul nostru, limba lor. Războaiele de Independenţă din America Latină s-au produs cu o surprinzătoare rapiditate, ca nişte explozii în lanţ, între 1810 şi 1824 — data hotărîtoarei Bătălii de la Ayacucho, care i-a azvîrlit pe spanioli de pe continent — deşi alte ţări, mai mici ca întindere, datorită poziţiei lor geografice, n-au putut sâ-şi cîştîge libertatea decît mult mai tîrziu, cu preţul unor eroice şi crîncene lupte. Acesta este şi cazul Cubei, al cărei prim Război de Independenţă, ce avea să dureze zece ani, începe în 1&68, în timp ce al doilea, însufleţit de [7] gîndirea călăuzitoare a lui Jose Marti, va începe de-abia în 1895, terminîndu-se cu o independenţă foarte relativă, deoarece stăpînirii coloniale hispanice i-a urmat în insulă stăpînirea economică nordamericană. (Cuba nu s-a putut considera o naţiune realmente liberă şi independentă pînă la triumful Revoluţiei din 1959, condusă de Fidel Castro...) întoreîndu-ne, din nou, privirea spre istoria Americii Latine din vremea Războaielor de Independenţă, cuprinzând o epocă ce ar include şi prezentul, asistară la un spectacol insolit : o monstruoasă proliferare de dictaturi, născute aproape întotdeauna în dogoarea "anei revolte de tip militar izbucnită în vreo cazarmă. Dacă priveşti tabloul dictaturilor schiţat pentru noi de remarcabilul istoric şi sociolog marxist Georges Fournial, specializat în chestiunile latino-americane, îţi vine greu să crezi : din primele zile de independenţă şi pînă azi, în ţările noastre s-au înregistrat 222 de dictaturi, mai mari sau mai mici, mai lungi sau mai efemere, sprijinite de 535 de lovituri militare .'... Din punct de vedere al duratei acestora — ca să nu cităm decît exemplele cele mai însemnate — sînt de reţinut următoarele : Porfirio Diaz [Mexic], 35 de ani la putere; Rafael Leonidas Trujillo [Republica Dominicană], 31 ; Juan Vicente Gâmez [Venezuela], 27 ; Manuel Estrada Cabrera [Guatemala], 22; Antonio Guzmdn Blanco [Venezuela], 18; Alfredo Stroessner [Paraguay], 23 ; Jean Pierre Boyer [Haiti], 25 ; Jorge Ubico [Guatemala], 14 etc, etc, etc. în faţa acestei înspăimântătoare panorame, astăzi, apărătorii imperialismului sub toate formele sale, obişnuiesc să spună : „Asta demonstrează în mod clar, că în momentul Războaielor de Independenţă, America Latină nu era suficient de matură pentru a fi condusă de guverne democratice"... Nimic mai fals ! în secolul al XlX-lea, America Latină a cunoscut însemnate perioade de libertate şi progres social, ca acelea din timpul preşedinţiei lui Domingo Faustino Sarmiento (1811—1888), în Argentina, sau a lui Benito Juărez (1806—1872), în Mexic. Şi dacă aceste perioade n-au fost mai numeroase, aceasta s-a datorat faptului că fiecare guvern progresist, Iezind sau afectînd interesele marelui capital naţional sau străin, s-a înfruntat cu o mur': burghezie capabilă să subvenţioneze revolte ale unor generali aliaţi ei sau să solicite pur şi simplu (e ilustrativ ceea ce s-a întîmplat, de curînd, în Chile), ajutorul Statelor Unite pentru a instaura o Dictatură militară sau civilă, favorabilă intereselor, investiţiilor şi privilegiilor acestei mari burghezii. în acest proces clar şi simplu, de sute de ori repetat, pînă astăzi, îşi află esenţa toată tragedia Istoriei Americii Latine. în romanul Recursul la metodă am încercat să zugrăvesc portretul-tip al Dictatorului latinoamerican, pe baza trăsăturilor caracteristice ale cîtorva dintre dictatorii amintiţi mai sus, consideraţi ca deosebit de reprezentativi pentru fauna căreia îi aparţin. Aş putea spune cititorilor mei români că se află în faţa unui roman istoric şi neistoric, totodată. Neistoric. Neistoric, pentru că ţara unde se petrece acţiunea s-ar putea situa în orice loc din zona Caraibilor sau din America Centrală (ba chiar şi din nordul Americii de Sud), prin peisaj, geografie şi fizionomia oraşelor înfăţişate. Roman neistoric, de asemenea, pentru că Dictatorul pe care îl prezint aici şi al cărui nume nu se pronunţă, nu a existat exact, aşa cum este înfăţişat în carte.., Şi totuşi, roman istoric, pentru că tot ce se povesteşte în carte s-a petrecut în realitate într-o ţară sau alta a Continentului sau din zona Caraibilor, în perioada cuprinsă între jumătatea veacului trecut şi anii 1930—40 aproximativ, epocă în care acţiunea se subţiază o dată cu bătrîneţea şi decăderea Demnitarului răsturnat de la putere. Roman istoric, de asemenea, pentru că atît sub aspect fizic cît şi intelectual, personajul este un fel ăc „robot" alcătuit din piese fabricate după modele autentice. Dictatorul din acest roman este exagerat de ataşai-culturii franceze (şi nu de cea mai bună calitate), ca Guzmăn Blanco şi Porfirio Diaz, şi, la fel ca ei, are o casă la Paris şi moare în acest oraş (Porfirio Diaz şi m Guzmăn Blanco sînt înmormîntaţi în cimitire pariziene). Ambianţa familială este cea a lui Leonidas Trujitta, cu o fiică şi fii pe care nu-i interesa soarta mizerabilă a patriei unde se născuseră. Totala neînţelegere a mişcărilor sociale ale epocii, teama aproape iraţională de comunism, confiscarea „cărţilor roşii" (aşa cum o povestesc), cultul pentru Statele Unite care în cele din urmă, cînd încetează să le mai fie util, îl lasă în plata Domnului, corespund istoriei dictatorului GerardQ Machado din Cuba (mort în 1939). Metodele sale de represiune poliţienească, neîncrederea în „intelighenţia" pe care încerca, totuşi, să şi-o apropie, printr-o aparentă aplecare spre cultură, erau caracteristice tiranului guatemalez Estrada Cabrera. Şi o serie de episoade ce ar putea părea de domeniul închipuirii, ca stagiunea de operă, sechestrarea vapoarelor germane, starea de război cu Ungaria, inaugurarea Capitoliului etc, efe. sînt fapte strict autentice înserate în povestire... în ceea ce priveşte Studentul, este personificarea, prototipul noii generaţii tinere apărută în jurul anilor '29, care, împreună cu luptătorii muncitori şi ţărani a fost făuritoarea primelor partide comuniste din America Latină. Unii dintre cititori mi-ar putea spune că tema dicta' turilor din America Latină este o temă tragică, repro-şîndu-mi că am tratat-o cu o anumită doză de umor în această carte. Nu este vorba însă de un umor binevoitor, îngăduitor, ci de un umor critic. Şi nu cred că umorul critic este o atitudine ce nu poate fi adoptată în faţa anumitor realităţi sordide. Poate că —• şi-mi face plăcere să cred asta — atitudinea mea umorist-critică în faţa unui dictator latino-american, se datorează, în parte, sîngelui rusesc ce-mi curge în vine dinspre partea mamei. De mic copil, pe cînd hălăduiam pe cîmpuri, în Cuba, mama mă familiariza cu nuvele de Gogol sau povestiri de Cehov, unde conflicte, tragice în fond, erau tratate cu o voită ironie pentru a scoate parcă şi mai mult în evidenţă, prin contraste de umor şi mîhnire pro[10] fundă, dramatismul autentic al anumitor realităţi instalate în istoria cotidiană a unui popor. în realitate, toţi dictatorii din America Latină, după ani de aroganţă, fumuri, exhibiţionism, discursuri sforăitoare, veşminte luxoase, chipiuri şi epoleţi au avut un sfîrşit mizerabil: abandonaţi de toţi (chiar şi de Statele Unite...), urîţi de noile generaţii, priviţi cu dezgust de posteritate. în schimb, personaje ca Studentul au rămas vii. Azi îşi au monumente în parcuri, unde se joacă copii, plăci comemorative pe zidurile caselor natale, pentru că ei %u fost făuritorii primelor partide comuniste de pe continentul latino-american... Partide comuniste ce pot considera ca o victorie comună mersul înainte al Revoluţiei cubaneze, într-o mică ţară care a fost capabilă să demonstreze lumii că, împotriva tuturor părerilor contrarii, se poate înfăptui o revoluţie socialistă la 90 de mile de Statele Unite, deschizîndu-se astfel 3 nouă eră în istoria Americii Latine. ALEJO CARPENTIKR Fn coiiceri Daroc al revoluţiei lalinoamei icaiie PRECURSOR ŞI MAESTRU INDISCUTABIL AL „noului roman" latinoamerican, Alejo Carpentier a devenit „marele clasic modern al Americii hispanice", cum l-a numit romancierul şi eseistul mexican Carlos Fuentes. Este cel dintîi scriitor latinoamerican care şi-a asumat experienţa propriului continent în totalitatea ei, pe deplin conştient de anvergura misiunii sale şi stăpîn pe mijloacele necesare, şi care a reuşit să o exprime într-un limbaj universal, dincolo de efemerele variante regionale, depăşind atît literatura pamfletară, cît şi literatura pitoresc-exotică din perioada anterioară. Opera lui este o „culme a realismului magic şi baroc hispano-american" (Carlos Fuentes), o încercare extrem de ambiţioasă de definire a propriei identităţi spirituale, o vastă sinteză de cultură nutrită deopotrivă de tradiţiile literare europene şi de cele americane. Plăcerea discursivă a naraţiunii, amplul comentariu eseistic, gustul romantic pentru portret, numeroase pasaje de realism minuţios, care se pot înscrie cu precădere în tradiiia literaturilor europene, coexistă cu exuberanţa şi somptuozitatea naturii şi vieţii tropicale, cu Io real maravilloso (realul miraculos) pe care scriitorul cubanez îl consideră caracteristica principală a artei latinoamericane. Pentru a ajunge la concepţia despre realul miraculos, ilustrată de ficţiunile sale narative şi expusă într-o serie de eseuri de înaltă tensiune intelectuală, a trebuit să treacă printr-o serie de- experienţe foarte variate, care l-au îmbogăţit şi clarificat succesiv : activitatea literară şi politică de militant comunist, în condiţiile grele ale dictaturii lui Machado, contactul fertil cu suprarealismuf francez în anii petrecuţi la Paris (1928—1939), revenirea [13] în Lumea Nouă, mai întîi în Cuba, apoi în alte ţări latinoameri-cane (Mexic, Venezuela), adeziunea imediată şi totală la revoluţia condusă de Fidel Castro şi participarea entuziastă la vasta activitate culturală promovată de revoluţie în calitate de director al Editurii Naţionale, apoi ca ambasador cultural al ţării sale la Paris l. Evoluţia scriitorului, aparent sinuoasă şi contradictorie, dar în fond lentă, complexă, variată, ne îngăduie să urmărim formarea dificilă, dar sigură, a unei concepţii artistice originale, profund latinoamericane şi totodată cu o largă deschidere spre orizonturile lumii. „Americanismul" scriitorului nu mai este limitat şi exclusivist ca al generaţiei anterioare, care promova ostentativ şi agresiv o literatură „indigenistă", ci reprezintă o fază superioară a conştiinţei politice şi artistice, caracterizată prin seninătatea gravă a unei puternice originalităţi de o netăgăduită modernitate, dobîndită cu greu în urma efortului de sinteză a întregii moşteniri intelectuale şi artistice care contribuie la configurarea Lumii Noi. în polemicile aprinse stîrnite de problema originalităţii literaturii latinoamericane, Carpen-tier a adoptat întotdeauna o poziţie de echilibru, respingînd deopotrivă izolarea provincială şi cosmopolitismul estetizant. Intelectualul latinoamerican are, după părerea lui, o răspundere enormă, fiind dator să exprime identitatea unei culturi noi, deosebită de cea europeană, pe care, totuşi, în mare parte o continuă. Considerînd că unul dintre principalii duşmani ai scriitorului latinoamerican este incultura agresivă, generatoare a unei atitudini de închistare sinucigaşă, Carpentier pledează stăruitor pentru adoptarea tehnicilor moderne, europene sau neeuropene, cu condiţia subordonării lor unei viziuni proprii. America Latină trebuie să-şi caute modele nu pentru a le copia, ci pentru a le supune unei analize profunde şi a desprinde sugestii pentru exprimarea unei sensibilităţi originale. Deschis tuturor influenţelor, fiindcă se ş.tie capabil să le asimileze creator, vede în contactul cu marile culturi străine posi1 Cititorul poate afla numeroase informaţii despre viaţa scriitorului din Autobiografia de urgenţă publicată în revista Secolul 20 nr. 1/1967, precum şi din substanţiala prefaţă la romanul Secolul luminilor (Ed. Univers, 1965), semnată de Romul Munteanu. [14] bilitatea accesului la universalitate pentru scriitorul latino* american. Republicarea recentă a unei profesiuni de credinţă latino-americanistă din 1927, pe cînd scriitorul avea doar 23 de ani („Scrisoare deschisă către Manuel Aznar despre meridianul intelectual al Americii noastre", în revista Casa de las America» nr. 82/1974), ne permite să constatăm că atitudinea scriitorului a rămas de atunci şi pînă astăzi fundamental aceeaşi, variaţiile înregistrate vizînd numai mijloacele artistice, nu şi fondul chestiunii. Intervenind în răsunătoarea polemică declanşată de un articol publicat în revista spaniolă La Gaceta Literaria în care Madridul era proclamat meridianul literar al Americii de limbă spaniolă, Carpentier îşi exprimă net dezacordul cu teza redacţiei şi îşi afirmă convingerea că unica aspiraţie autentică a Americii Latine este să-şi găsească propria identitate, nu dintr-o fobie egocentristă, ci pentru că problemele ideologice care se pun în spaţiul american sînt foarte diferite de problemele care-i preocupă pe scriitorii din vechiul continent Atitudinea intelectualului din America Latină nu poate fi identificată cu atitudinea intelectualului din Europa, pentru simplul motiv că acesta din urmă „a învins o serie întreagă de prejudecăţi adverse" şi poate trăi, dacă vrea, într-o ambianţă „deconectată de orice realitate etnică sau istorică". De aceea i se par ridicole anumite gesturi în stilul secolului al XlX-lea. Dilema unei definiţii spirituale preocupă însă, într-un mod profund dramatic, pe scriitorul latinoamerican: „De la Rîo Grande pînă la strîmtoarea Magellan e foarte puţin probabil ca un artist tînăr să-şi propună în mod serios să cultive o artă pură sau dezumanizată. Dorinţa de a crea o artă autohtonă subjugă toate voinţele. Există miraculoase spaţii virgine pentru romancier ; există tipuri cărora nimeni nu le-a dat chip literar ; există motive muzicale care se pentagramează abia acum pentru prima dată. îmi amintesc că Diego Rivera îmi spunea că pînă în 1921 nimeni nu se gîndise să picteze un maguey. [...} Artistul nostru vede ceva mai mult decît un joc elevat în zămislirile lui intelectuale. Uneori visează să-şi lase oasele în vreun Misolonghi american. Şi acest vis îl determină adesea să adopte atitudini care în Europa ar părea complet neverosimile, [...] Astăzi, cînd îşi concentrează energiile creatoare, America tinde să se depărteze din ce în ce mai mult de Europa, tinde (15] să-ţi găsească meridiane în ea însăşi, dacă vrea cu adevărat să aibă un meridian." Aceste rînduri conţin în germene concepţia despre „realu! miraculos" (care se va clarifica ulterior şi va fi expusă magistral, în 1967, într-un eseu din volumul Tientos y diferencîas (Apropieri şi diferenţe) şi despre „latinoamericanismul universal" pe care Carpentier îl proclamă, îl remarcă şi îl elogiază încă de atunci în arta pictorilor mexicani Rivera şi Orozco şi a compozitorului cubanez Amadeo Roldân, altfel spus despre necesitatea înălţării artei latino-americane la un plan universal sau — folosind cuvintele poetului şi revoluţionarului Jose Marti, din celebrul articol politic America noastră — „altoiuî •lumii pe trunchiul Americii Latine", Contactul strîns cu realitatea cubaneză şi participarea la activitatea grupurilor de tendinţă marxistă şi, în plan literar, •la activitatea grupului „minorist", care promova o literatură de avangardă în plan formal şi autohtonistă în substanţa ai, au contribuit în mod hotărîtor la adoptarea de către Carpentier a unei viziuni politice şi sociale mult mai radicale decît a scriitorilor aparţinînd orientării „creoliste", care continuau să întreţină, în virtutea inerţiei, celebra opoziţie dintre .civilizaţie" şi „barbarie" stabilită de scriitorul argentinian Domingo Paustino Sarmiento în urmă cu un secol. Fidel concepţiei compatriotului său Jose Marti, Carpentier înţelege că ţările Americii Latine nu sînt, prin spiritul lor profund, prin ceea ce au cu adevărat creator, continuatoarele Europei, ci expresia unei lumi noi, deosebite de Europa. Opoziţia propusă de Sarmiento este considerată falsă, pentru că, situîndu-se comod şi simplist de partea civilizaţiei, scriitorul argentinian continua în fond, fără să-şi dea seama, politica de exterminare a elementelor indigene dusă de colonizatorii spanioli. Dar — cum constatase Marti — după cîteva decenii de sîngeroase lupte politice, ^metisul autohton l-a biruit pe creolul străin" şi lupta nu s-a purtat între „civilizaţie şi barbarie", ci între „falsă erudiţie şi natură". Situîndu-se fără ezitare de partea „naturii", convins că „pentru un artist tînăr nu există posibilitatea unei atitudini demne în afara mişcării de stînga"', Carpentier cunoaşte în1 Tn articolul „Diego Rivera" din Revista de Avanee, 1927, apud Adolfo Cruz-Luis, Gânesis de Io real maravilloso (Geneza realului miraculos), în Casa de las Americas, nr. 87/1974. [16) chisoarea în timpul dictaturii lui Machado şi scrie „pe nerăsuflate'', cum ar fi spus Maiakovski, romanul Ecue-yaniba-o, operă de o violentă demascare a injustiţiei sociale. Este o carte pe care scriitorul va refuza mai tîrziu să o reediteze, conside-rînd-o „falsă şi sterilă", fiindcă nestăpînirea mijloacelor artei poate compromite scopul cel mai nobil şi angajarea socială se cere dublată de o angajare artistică la un înalt nivel profesional. Cu acest roman, care reprezintă un parţial eşec, se încheie prima etapă în evoluţia scriitorului şi devine evidentă necesitatea depăşirii, printr-o sinteză integratoare, a vechii opoziţii : „natura" trebuie să-şi facă un aliat din „erudiţie". Finalul scrisorii din care am citat mai înainte este semnificativ în acest sens : Carpentier apreciază că influenţa literaturii franceze în America Latină nu trebuie să alarmeze pe nimeni, dat fiind că scriitorii latinoamericani n-au apelat la Franţa „decît pentru a găsi soluţii la anumite probleme de metier, care interesează pe toţi cei care încearcă să surprindă nuanţele spiritului modern". Următoarea etapă va fi cea mai bună ocazie de a-şi perfecţiona mijloacele, şi vor trece cincisprezece ani pînă cînd, considerîndu-se stăpîn pe meseria de scriitor, se va încumeta sâ publice următorul roman, expresie plenară a concepţiei despre „realul miraculos" al Americii Latine, roman intitulat semnificativ Împărăţia acestei lumi. în 1928 este nevoit să fugă din Cuba, unde devenise victima persecuţiilor (închis, apoî eliberat pe cauţiune) din pricina activităţii politice de orientare comunistă, reuşeşte să se îmbarce cu ajutorul lui Robert Desnos, aflat la Havana la un congres al ziariştilor, şi ajunge la Paris, unde timp de unsprezece ani respiră în ambianţa mişcării inspirate de Breton. Tînărul scriitor cubanez aderă cu entuziasm la aspiraţia suprarealiştilor de a descoperi „realitatea superioară a lucrurilor", „realitatea miraculoasă" (cum se exprimă într-o cronică din 1929 trimisă în patrie) şi respinge hotărît reproducerea fotografică practicată de literatura „creo-listâ", care nu poate crea decît „penibile tranches de vie", similare literaturii naturaliste europene. într-un elogiu din 1929 adus compozitorului brazilian Hector Villalobos, calificat drept ..o forţă muzicală a Americii"', sînt reluate cu accente mai 1 Cf. Adolfo Cruz-Luis, Op. cit. [17] ferme preocupările din scrisoarea despre necesitatea unui meridian literar latinoamerican ; „Artistul nostru cunoaşte nelinişti şi dileme care nu-l preocupă niciodată pe artistul european. Dorinţa de «a găsi universalul în măruntaiele particularului», cum voia Unamuno, îl obligă să meargă pe o sîrmă aflată chiar la graniţa dintre particular şi universal. De o parte sînt ritmurile locale, pline de un lirism în stare brută, care aşteaptă să fie prelucrate. De cealaltă parte se află eternele chestiuni privind modul de expresie şi calificarea profesională. Ce atitudine trebuie să adopţi faţă de atîtea elemente distincte, chiar dacă sînt conciliabile ?" Răspunsul nu întîrzie să-şi găsească formularea : latinoamericanismul este înainte de orice altceva o problemă de sensibilitate. Villalobos întruchipează pentru Carpentier modalitatea fericită de a crea „o artă latinoameri-cană universală". Entuziasmul pentru forţa eliberatoare a esteticii suprarealiste nu-l face să uite nici un moment aspiraţia de a găsi o expresie adecvată pentru realităţile latinoamericane. Ba mai mult, după o primă fază de adeziune totală la suprarealism, scriitorul cubanez simte că fondul său de sensibilitate este diferit, cotinuă să fie latinoamerican. Rămîne, desigur, îndatorat suprarealismului pentru iniţierea în „irealul univers poetic smuls realităţii", pentru „aventura infinită", şi „incursiunea în teritorii necunoscute", dar simte tot mai acut nevoia de a se întoarce în America pentru a găsi expresia adecvată realităţilor proprii. „Cea mai mare virtute a unei lungi şederi în Europa — scrie în 1939, în articolul Lecţiile unei absenţe — trebuie să fie aceea că ne învaţă să vedem propriile noastre ţări pentru a putea scrie mai bine despre ele şi pentru ele. Faimosul nostru vin acru se poate transforma, prin muncă asiduă, într-un excelent vin de Rin." Conştient de rolul enorm al suprarealiştilor francezi în descoperirea universului artistic al Americii Latine şi integrarea lui în sfera culturii occidentale, Carpentier nu se poate identifica totuşi cu viziunea „fatal exterioară" a acestora şi pune la îndoială însăşi îndreptăţirea acţiunii de integrare, care implică dependenţă şi subordonare. Cu neascunsă mîndrie semnalează originalitatea şi forţa extraordinară a artei din Lumea Nouă, în contrast cu funcţia de drog a artei franceze. Deosebirea de viziune i se pare esenţială : elementele magice U8] rtin arta latino-americană nu sînt decît aparent înrudite cu literatura onirică a suprarealiştilor, care, în fond, după părerea iui, sînt sceptici faţă de propriile creaţii, ci constituie rodul unei tendinţe profund realiste, care înregistrează, fără a recurge la fantezie, mentalitatea magică a omului de pe continentul american. Reţinînd preceptul lui Breton conform căruia „nimic nu poate fi frumos dacă nu e miraculos", Carpentier respinge însă ceea ce el numeşte „birocraţia miraculosului" şi cultivă un realism magic venind de departe, nutrit de tradiţii proprii şi pentru care suprarealismul francez nu constituie un model propriu-zis, ci mai cui-înd un simplu impuls. In noua etapă latinoamericană, scriitorul cubanez este animat de convingerea posibilităţii de valorificare superioară a viţei autohtone printr-o schimbare de perspectivă şi de nivel de abordare a realităţilor proprii. întors la Havana, constată euforic că poate examina lucrurile „cu un ochi nou şi un spirit eliberat de prejudecăţi" *, şi această privire virgină îl invită la o revizuire a valorilor, Ia o întinerire a noţiunilor. Efectul distanţării de tip brech-tian este în mod paradoxal o mai mare apropiere afectivă de lucrurile pe care mai înainte nu ştiuse să le vadă. începe să se configureze din ce în ce mai clar o estetică proprie care va primi numele de estetica „realului miraculos". Lecturile din această perioadă (Columb, Garcilaso de la Vega etc.) îl conduc spre esenţele unui univers pe care mai înainte nu reuşise să-l surprindă în datele sale autentice. Cărţile despre Lumea Nouă şi mai ales cele apărute în Lumea Nouă îi confirmă propriul sentiment de fascinaţie în faţa unui tărîm de miracol, în care fabulosul şi magicul alcătuiesc realităţi palpabile, invadînd realitatea cotidiană. In eseul amintit despre „realul miraculos", scriitorul cubanez a acreditat ideea că America Latină este un continent încă nedescoperit din punct de vedere spiritual, un continent ale cărui realităţi nu au fost încă denumite cu termeni proprii. Departe de a-şi fi epuizat rezervele mitologice, America Latină oferă scriitorului numeroase elemente de magie care există efectiv în miraculoasa realitate de toate zilele. Realis1 In articolul din 1939 Havana văzută de un turist cubanez, apud Adolfo Cruz-Luis, op. cit. [19] mul magic: cultivat de Carpentier este înainte de toate o atitudine faţă de realitate, o poetizare şi o transfigurare a realităţii, nicidecum o evaziune şi un refugiu într-o lume imaginară. Dimpotrivă, scriitorul înfruntă realitatea şi încearcă să o descifreze, să descopere misterul ascuns în lucruri şi care palpită înăuntrul lor. Pentru a surprinde elementele miraculoase din realitate, exaltă simţurile pînă la o stare limită care-i permite să întrezărească aspecte inedite şi nuanţe nebănuite mai înainte ale lumii multiforme în care trăieşte : „Miraculosul începe să se manifeste fără echivoc atunci cînd provine dintr-o neaşteptată modificare a realităţii, dintr-o revelaţie privilegiată a realităţii, dintr-o iluminare neobişnuită sau extrem de favorabilă a neobservatelor bogăţii ale reaiităţii, dintr-o amplificare a scărilor şi categoriilor realităţii, percepute cu o intensitate deosebită în virtutea unei exaltări a spiritului." Modificarea neaşteptată a realităţii produce miracolul, dar pentru a-l putea surprinde şi transforma în materie estetică este nevoie să crezi în miracole, cu alte cuvinte să posezi capacitatea de a percepe intens lucrurile prin intermediul unei stări speciale (exaltare, iluminare, revelaţie) în care simţurile ating performanţe nebănuite. în planul artistic, realul miraculos presupune, prin urmare, pe lîngă o sensibilitate privilegiată, capabilă să surprindă miraculosul, neapărat şi o capacitate de a-l transmite, de a crea prin intermediul unui limbaj estetic imaginea realităţii miraculoase. In ceea ce priveşte mijloacele, Carpentier nu excelează prin zborul liber al fanteziei. Imaginea realului miraculos este obţinută aparent prin simpla descriere a cotidianului. Dar cum acest cotidian, privit cu un ochi proaspăt, care înlătură vălul prejudecăţilor, apare încărcat de miracole, scriitorul n-are altceva de făcut decît să înfăţişeze, în detaliile lor surprinzătoare, „contextele" proprii (în sens sartrian), care demonstrează că viaţa şi arta latinoameri-cană au fost întotdeauna baroce. Realul miraculos devine astfel o variantă a barocului, care este stilul legitim al scriitorului latinoamerican. Dintre contextele analizate de Carpentier (economice, politice, religioase, culinare etc.) de o atenţie specială se bucură, dată fiind lunga perioadă de dependenţă faţă de Europa, contextul pe care-l denumeşte „al decalajelor de nivel de dezvoltare". Prin rezervele sale mitologice, prin contrastele sale uimitoare, prin coexistenţa unor vîrste istorice foarte depărtate, lumea latinoamericană invită la o sinteză de tip baroc. Simpla denumire a lucrurilor devine un gest baroc la meridianul latinoamerican : „America noastră este singurul continent unde ua om din secolul al XX-lea poate strînge mîna unui om din era cuaternară, care nici nu a auzit vorbindu-se despre ziare ş,i despre căile ferate, sau unui om medieval, sau unui om ale cărui condiţii de viaţă sînt mai aproape de romantismul anului 1850 decît de epoca noastră. Romancierul din ţările noastre este într-o oarecare măsură un Adam. La fel cum Adam din Biblie a dat nume animalelor şi plantelor, creatorul nostru de ficţiuni trebuie să boteze tot ce-l înconjoară. Şi înţelegînd această datorie, devine baroc. La fiecare pas se iveşte un lucrir neobişnuit. La fiecare pas apare imperativul de a descrie ceva nou [...] Nu trebuie să ne fie frică de baroc, stil care ne aparţine, izvorît din copacii noştri, din lemnăria altarelor noastre, cu forme complicate şi imagini caligrafice, baroc izvorît din necesitatea de a desemna realităţile noastre specifice." Romanele lui Carpentier, dintre care două au fost traduse şi în română : Bl reino de este mundo (împărăţia acestei lumi) şi El siglo de las luces (Secolul luminilor), sînt impunătoare construcţii cu o arhitectură luxuriantă, reconstituiri extrem de minuţioase, realizate pe baza unei ample documentări, ale unor epoci istorice semnificative pentrti mecanismul vieţii latinoame-ricane. Arta sa de romancier se bazează pe aglomerarea enormă şj rafinată de obiecte sugestive şi întîmplări caracteristice, capabile să surprindă culoarea epocilor evocate. Evocarea ce se constituie din. detalii nu se reduce însă la un simplu inventar. Sînt urmărite discret dar stăruitor situaţiile primordiale, constantele majore ale momentelor din trecut care pot dobîndi o acută actualitate. Dat fiind că omul, în concepţia lui Carpentier, este de multe ori acelaşi la diferite vîrste istorice şi „situ-îndu-l în trecut îl urmărim de fapt în prezent", actualitatea este asigurată prin simpla punere în discuţie a unor probleme fundamentale pentru America Latină, în diverse epoci. Astfel, romanul Secolul luminilor, care prezintă ecourile Revoluţiei Franceze în coloniile Antilelor, discută în fond cu o extraordinară pasiune abia reţinută, în pofida impresiei de detaşare pe care o poate provoca bogăţia detaliilor şi tonul melancolic al (203 [21] evocării, problemele complexe ale revoluţiei la meridianul latinoamerican, dificultatea şi totodată eroismul pe care îl implică triumful ideilor de libertate, egalitate şi fraternitate într-o lume ţinută timp de secole în întuneric şi sclavie. Faptul că revoluţia transplantată în Antiie degenerează într-o meschină luptă pentru putere este privit de Carpentier cu profundă durere, dar nu anulează încrederea în triumful final al idealurilor pentru moment nerealizate. Fiindcă — aşa cum spune un personaj din împărăţia acestei lumi — „omul suferă şi spera şi se trudeşte pentru semeni pe care niciodată nu-i va cunoaşte şi care, la rîndul lor, vor suferi şi vor spera şi se vor trudi pentru alţii. Dar măreţia omului stă tocmai în dorinţa de a îmbunătăţi ceea ce găseşte la venirea lui pe lume, impu-nîndu-şi mereu sarcini. Iată de ce, frumos chiar în suferinţele .Iui, capabil să iubească în pofida rănilor primite, omul îşi poate afirma măreţia şi întreaga lui măsură în împărăţia acestei lumi". Este o formulare magistrală a spiritului umanist care însufleţeşte opera lui Carpentier, un vast poem al omului care se străduieşte să devină stăpînul „împărăţiei sale" — lumea. Mita! fundamental care sintetizează întreaga problematică a operei lui Carpentier este căutarea stăruitoare şi eroică a unei „lumi mai bune", în Secolul luminilor pentru acest ideal personajele principale ajung să-şi dea chiar viaţa. Ajunşi la epilogul dramei, după ce au urmărit toate avatarurile Revoluţiei Franceze în Antiie, Esteban şi Sofia, întruchipări ale spiritului revoluţionar pur şi respectiv al împletirii armonioase şi înţelepte (cum arată şi simbolistica numelui) a idealului cu acţiunea revoluţionară, îşi reneagă idolul din tinereţe, pe Victor Hugues, Comisarul-satrap, în momentul cînd acţiunile lui îşi pierd sensul revoluţionar, transformîndu-se în simple pretexte pentru afaceri veroase. Sensul existenţei este aflat în dăruirea de sine pentru cauza celor mulţi : cînd Franţa devine imperiu şi trupele lui Napoleon invadează Spania, Esteban şi Sofia, care suferiseră pînă atunci persecuţii din pricina admiraţiei pentru francezi (în fond pentru ideile Revoluţiei), se alătură populaţiei Madridului răsculat împotriva armatei lui Murat. Contrastele care persistă în zona Mării Caraibilor şi degradarea treptată a idealurilor Revoluţiei sînt semnalate cu ironie implacabilă, Venit de Ia Paris în Antiie pentru a instaura mi guvernul revoluţionar, Victor Hugues, supranumit „Robespierre al Insulelor", dezlănţuie teroarea şi decretează munca obligatorie pentru negrii care abia fuseseră eliberaţi din sclavie. După 9 Thermidor acţionează aparent cu largheţe : porunceşte să se traducă Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului, pe care el, însă, cel dintîi, o calcă în picioare. Pentru a se îmbogăţi practică pirateria, organizînd „flota de corsari a Republicii Franceze", şi ajunge să vîndă sclavi olandezilor. Prăpastia care se sapă între declaraţii şi fapte dovedeşte că „morala momentului" nu este în fond decît absenţa oricărei morale, oportunism pragmatic. Marcat de contradicţiile Revoluţiei Franceze, pe care o deformează monstruos în spaţiul Antilelor, Hugues devine „secătura unei revoluţii măreţe", cum îl numeşte Esteban, şi schiţează profilul de mai tîrziu al dictatorilor latinoamericani. Nu este un personaj tragic, fiindcă nu se poate menţine la înălţimea idealului pe care crede că îl realizează. Aşa cum singur mărturiseşte, este un simplu politician şi se transformă, printr-un rapid proces de degenerare morală, într-un tiran odios şi în acelaşi timp paiaţa unei farse absurde. Dar personajele principale, Esteban şi Sofia, care în final capătă dimensiunea unor eroi şi martiri ai luptei pentru libertate, păstrează permanent de-a lungul romanului distanţa critică faţă de degradarea idealului şi întruchipează un donquijotism fără~iluzii, optimismul posibil al omului modern, lucid, care, luînd cunoştinţă de realitate aşa cum este şl pierzîndu-şi multe iluzii iniţiale, găseşte totuşi în această realitate suficiente motive pentru a porni din nou la drum în căutarea unei lumi mai bune. în ciuda contradicţiilor şi deformărilor pe care le suferă idealuî, revoluţia este necesară. Mesajul lui Carpentier este în ultimă instanţă optimist. Teza pe care scriitorul recunoaşte a o fi susţinut în roman, şi anume aceea că „oamenii se trec cu timpul, dar ideile îşi urmează cursul şi îşi găsesc în cele din urmă întruchiparea", este un principiu şi o concluzie de filozof al istoriei care crede în destinul eroic şi în nobleţea condiţiei umane. Finalul cărţii restabileşte un ideal pozitiv: necesitatea continuării luptei revoluţionare, pe fundalul unui eşec parţial, tocmai în momentul cînd Franţa devine Imperiu şi nu mai poate păstra puritatea ideilor pe care le proclamase. Evenimentele din Europa au [23] aprins în Lumea Nouă scînteia revoluţiei, care, în pofida frustrărilor îndurate, constituie o uriaşă forţă latentă, asemenea unei seminţe îngropate adînc în pămînt, dar gata mereu să încolţească. întreaga operă a lui Carpentier constituie o afirmare a principiului revoluţiei permanente în America Latină. încer-cînd să descopere totalitatea secretă a vieţii la meridianul iatinoamerican, scriitorul cubanez reconsideră cîteva din vechile mituri ale omenirii prin eliberarea şi accentuarea principiului activ pe care-l conţin. Aşa cum am văzut, mitul paradisului pierdut sau al vîrstei de aur ocupă în opera sa un loc central, sub forma speranţei perpetuu renăscute într-o lume mai bine întocmită. Este nevoie întotdeauna, în prezent, în fiecare moment al prezentului, să existe idealul unei lumi mai bune. Mitul vîrstei de aur dobîndeşte în mod firesc o importanţă specială în opera lui Carpentier, fiind puternic legat de istoria Lumii Noi. Descoperirea Americii i-a dat, în zorii epocii moderne, o nouă vigoare : Utopia lui Morus a fost inspirată de organizarea socială a populaţiei din Antilele de curînd cucerite de spanioli, iar mai tîrziu encicîopediştii au elogiat fără rezerve şi au recomandat societăţilor moderne structurile sociale ale vechilor incaşi. Mitologia Americii a contribuit prm urmare substanţial la configurarea conştiinţei utopice din Europa, care, la rîndul ei, prin intermediul Revoluţiei Franceze a influenţat apoi dezvoltarea pe făgaşul liberalismului european a tinerelor republici latinoamericane. Faptul că în anumite momente se degradează nu înseamnă că istoria se desfăşoară într-un cerc închis, ci se înscrie pe o spirală, urmînd o mişcare- ascendentăl. Apelînd la un alt mit, cel al lui Sisif, care-i străbate de asemenea întreaga operă, Carpentier consideră, spre deosebire de Camus, că, prin sarcina pe care şi-o asumă, Sisif schimbă istoria. Acesta este mesajul fundamental al scriitorului. Alegoriei pesimiste şi supunerii orgolioase îi ia locul un optimism ponderat şi auster. Măreţia omului constă în a-şi asuma mereu sarcini, pentru a 1 Criticul cubanez Salvador Bueno analizează cu acuitate această concepţie marxistă în articolul Notas para un estitdio sobre la conccpcion de la historia en Alejo Carpentier (Note pentru un studiu asupra concepţiei istorice la Alejo Carpentier), Budapesta, .1069. Îmbunătăţi ceea ce găseşte la venirea lui pe lume. Niciodată au va fi absolvit de sarcini. Forma cotidiană a sclaviei pare că nu se schimbă din perspectiva celui care o suferă. Dar prin ■mişcarea parţială a pietrei din loc omul creează condiţiile pentru ca piatra să-şi schimbe forma şi poate, într-o bună zi, să ajungă altceva decît piatră. Acesta este motivul pentru care, păstrîndu-şi fidelitatea faţă de ideal, Sofia se simte mînată de un impuls irezistibil de solidaritate cu forţele care preiau ştafeta progresului. Visurile milenare ale omenirii se transmit din generaţie în generaţie, inspirînd ideile care transformă lumea, Cărţile şi eroii lui Carpentier ne învaţă să devenim conştienţi de răspunderile personale în faţa istoriei. Prin această nouă viziune şi prin lecţia magistrală pe care neo oferă, scriitorul cubanez a putut fi pe bună dreptate comparat cu Neruda, care exprimă cu aceeaşi forţă la meridianul Iatinoamerican răspunderea faţă de întregul trecut al omenirii. Numeroase opere ale lui Carpentier — îndeosebi nuvela Viaje a la semilla (Călătorie în săinînţă) şi romanul ■ Los pasos perdidos (Paşii pierduţi) — sînt încercări de sinteză a diferitelor vîrste istorice care coexistă în America Latină, încercări de întoarcere la origini, de redobîndire a elementa-rităţii reconfortante şi totodată de înţelegere a prezentului prin istorie. Problema atît de acută a autoidentificării culturale se cere rezolvată jşrin căutarea rădăcinilor. De aici obsesia timpului, care este istorie, identitate latentă. In fond, timpul expunerii în toate operele lui Carpentier cuprinde întreaga durată a existenţei civilizaţiei umane. Romancierul îşi concentrează atenţia asupra curentului principal (căutarea unei condiţii mai bune a omului) şi selectează una din liniile de forţă (de exempru Revoluţia Franceză) pe care o învesteşte cu o funcţie reprezentativă, considerînd-o partea care oglindeşte întregul. Această linie nu este urmărită în toată desfăşurarea ei individuală concretă, ci numai în acele puncte care coincid cu linia generală a curentului : generalul şi individualul se îmbină şi totodată rămîn distincte. Se produce o împerechere fără contopirea planurilor, care stă la baza ambivalenţei ontologice a operei lui Carpentier. Trecerea la simbol se face cu uşurinţă, căci premiza este oferită de însăşi orientarea selecţiei de teme şi motive: fiecare motiv şi fiecare unitate tematică posedă o valoare potenţială de simbol. Mai mult, apar[24] [25] tenenţa la curentul general este subliniată prin universali- j zarea explicită a semnificaţiilor. De aceea s-a putut spune că l în romanele iui Carpentier realitatea este transformată în alegorie. Văzut prin prisma coincidenţelor cu generalul, cu „constantele" istorice, fenomenul, fără a-.şi pierde legătura cu o structură istorică concretă, devine purtătorul unui înţeles general. Caracterul „eliptic" al operelor lui Carpentier, semnalat de unii critici, poate fi înţeles astfel ca un rezultat al selecţiei operate în scopul echilibrării celor două planuri de semnificaţie : cel concret şi cel figurat. Proiecţia universală şi îndreptarea deliberată pe un anumit drum a elementelor selectate din realitatea social istorică constituie trăsături esenţiale ale realului miraculos proclamat de autor, în care se îmbină tehnici realiste şi expresioniste. Spre deosebire de alţi reprezentanţi ai realismului magic latinoamerican, Carpentier nu reelaborează fantastic datele realităţii, nu transfigurează evenimentele în numele libertăţii totale a fanteziei creatoare, subordonîndu-le efectului poetic, ci se mulţumeşte să le transmită cititorului aşa cum au fost înregistrate de cronicile vremii. „Elaborarea" constă exclusiv în selecţie. Procedeele sînt foarte diferite. In cazul realismului magic ilustrat de Garcia Mârquez, bunăoară, „magia se află în artist"1, pe cînd în cazul realului miraculos cultivat de Carpentier, miraculosul se află în realitate. Scriitorul cubanez nu se lasă purtat de imaginaţie pe tărîmul fanteziei, ci rămîne în limitele realităţii. Toate aceste trăsături ale artei lui Carpentier se accentuează în ultimele romane, El recurso del metodo (Recursul la metodă) şi Concierto barroco (Concert baroc), ambele apărute în 1974. Referindu-se la Recursul la metodă, care înfăţişează destinul dictatorului latinoamerican, Carpentier insistă asupra valorii documentare a cărţii, subliniind că factorul invenţie este minim. De altfel, în ultima vreme a declarat în repetate rînduri că este înzestrat cu o fantezie săracă şi că se simte incapabil de orice născocire. Tot ce scrie nu ar fi decît un montaj de lucruri trăite, observate direct şi grupate apoi într-un ansamblu 1 Alexis Mârquez Rodrfguez, Dos dilucidaciones en torno a Alejo Carpentier (Două lămuriri despre Alejo Carpentier) in Casa de las Americas, nr. 87/1974, p. 38. [26] coerent. Cu cît este mai neverosimilă o întîmpiare din cele povestite în roman, cu atît poate fi mai sigur cititorul că are de-a face cu o întîmpiare reală. După aceste declaraţii, Primul Magistrat — cum este numit dictatorul — ar fi construit cu 40% din Machado, tiranul cubanez din deceniul al treilea, 10% din Guzmân Blanco, celebi-ul dictator din Venezuela, 10% din Cipriano Castro, tot din Venezuela, 10% din Estrada Cabrera, tiranul din Guatemala-la care se referă şi celebrul roman al lui Asturias Domnul Preşedinte, 20% din Trujillo, tiranul din Santo Domingo, 10% din mexicanul Porfirio Diaz, pe care-l califică drept despot luminat prin excelenţă, şi cu diferite trăsături luate de la alţi tirani latinoamericani. Faptele, considerate izolat, s-au petrecut efectiv, şi toate personajele sînt alcătuite din trăsături reale, scrupulos respectate şi verificabile cu ajutorul documentelor vremii. Spre exemplu, aşa cum au observat numeroşi critici şi cum însuşi autorul a declarat într-un interviu recent, confiscarea de cărţi „roşii", inclusiv Roşu şi Negru de Stendhal, relatată în roman, a avut loc în realitate în Cuba şi în Costa Rica, şi alte numeroase episoade incredibile, cum ar fi „starea de război" cu o ţară din Europa centrală, ori refuzul statuii executate de Bourdelle din pricina sensului spaniol al numelui sculptorului, s-au petrecut în diferite ţări latinoamericane. In această privinţă Recursul la metodă nu diferă de cărţile anterioare, în care era de asemenea păstrat cu stricteţe adevărul istoric al evenimentelor „pentru ca miraculosul să poată izvorî liber dintr-o realitate urmărită pas cu pas în cele mai mici detalii", cum declară autorul în prologul la împărăţia acestei lumi. Şi totuşi, deosebiri există, şi încă importante, putîndu-se vorbi de o înnoire substanţială a scriitorului, şi chiar de o „ruptură"', în măsura în. care unele obsesii mai vechi ale scriitorul vii capătă o dimensiune mult mai profundă care le modifică radical. Rămîne fidel esteticii realului miraculos dar pune accentele altfel, valorificând nu atît latura poetică, cît aspectele brutale ale realităţii sociale latinoamericane. Simpla comparare a două titluri ne indică schimbarea de atitudine. împărăţia acestei lumi însemna, pe de o parte, un domeniu terestru, în care omul îşi poate dobîndi dimensiu1 Graciela Pogolotti, Carpentier renovado (Carpentier înnoit), în Casa de las Americas, nr. 87/1974, p. 128. (271 \ nea demnităţii prin înfruntarea adversităţilor, deci un domeniu opus împărăţiei cerurilor, iar pe de altă parte, întro accepţie care face să dispară antinomia dintre cele două dimensiuni : te-restră şi paradisîacă, însăşi America, lumea în care palpită realul miraculos, prezent în mii de forme şi manifestări ezoterice, magice, fantastice, care sfidează cu primitivismul lor de esenţe ancestrale raţionalismul tradiţional european şi neoraţionalis-mul de tip secolul XX. America Latină devenea astfel împărăţia acestei lumi, a cărei înţelegere cerea renunţarea la prejudecăţi şi identificarea cu credinţele comunităţii, şi în această delimitare se putea ghici o tainică dorinţă de a păstra intact spaţiul Americii Latine pentru magie şi poezie. în Recursul la metodă este surprinsă cu precădere latura picarescă a vieţii latinoamericane, scriitorul nu se mai amăgeşte cu iluzoria ignorare ori evitare a raţionalismului de tip european (în fond a presiunilor exercitate de stăpînirea europeană), căruia crede că i se poate opune cu succes mentalitatea magică. In realitate, în planul vieţii politice, pentru anihilarea presiunilor europene de tip imperialist exercitate în secolul nostru, ţările Americii nu au apelat la rezervele lor mitologice, ci au adoptat armele adversarului ; raţionalismul de tip european este utilizat cinic şi conduce la rezultate monstruoase. Desigur, şi în Secolul luminilor există o confruntare a Lumii Noi cu Lumea Veche, şi chiar titlul conţine o doză de ironie la adresa optimismului exagerat al concepţiei naiv pedagogice din perioada iluministă. In Recursul la metodă însă ironia invadează întregul roman, este atitudinea cea mai caracteristică a autorului şi ca-pată o violenţă demascatoare fără precedent în operele anterioare. Distanţele sociale şi culturale care despart Europa de America Latină erau semnalate şi în Secolul luminilor, şi Revoluţia Franceză avea rolul de a pune în lumină măsura diferită a lucrurilor din cele două lumi. In Recursul la metodă însă. confruntarea dintre Vechiul şi Noul Continent este tema obsedantă, şi semnificaţiile opoziţiei dintre cele două culturi se detaşează foarte net din evenimentele istorice petrecute în primul pătrar al secolului nostru în spaţiul Americii Latine. Dintre contextele analizate în eseul despre realul miraculos, dobîn deşte o importanţă extraordinară contextul decalajelor de nivel de dezvoltare între cele două lumi. [28J O altă noutate a romanului Recursul la metodă rezidă în accentuarea caracterului epic, de acord cu concepţia pe care Carpentier a expus-o într-o celebră conferinţă ţinută la Geneva în 1969 şi publicată în anul următor în revista cubaneză Cosa Americilor sub titlul Rolul social al romancieruluil. Care este acest rol ? Dat fiind că procedeele romanului tradiţional au fost în ultimele decenii anexate de mass-media, de sociologie şi de psihologie, singura salvare a romanului este, după părerea lui Carpentier, elaborarea mitică şi critică a realităţii şi accentuarea eposului politic prin care se poate ridica într-un plan de universalitate. De altfel întreg romanul latinoamerican actual poate fi considerat un element hotărîtor în constituirea unei atitudini critice atît faţă de structurile sociale existente în numeroase ţări ale Americii Latine, cît şi faţă de modalităţile literare tradiţionale, în majoritate de provenienţă europeană. „Romanul, scrie el, este în criză acolo unde se supune vechilor norme. In schimb, este viu acolo unde devine roman epic, unde posibilitatea de a fi epic îl ajută să evite particularul nesemnificativ, unde mişcarea proprie îi permite să trăiască în funcţie de epoca sa, exprimând realităţi care sînt ale timpului în care trăieşte romancierul şi pe care acesta le poate surprinde direct." înţelesul special conferit de Carpentier romanului „epic" presupune_dm partea scriitorului pasiune pentru politică şi angajare. Nu limbajul ştiinţific, greu accesibil pentru scriitor şi cititor deopotrivă, ci limbajul politic trebuie abordat si reelaborat : „Lumea politicii este complexă, plină de capcane, dar este o lume în care romancierul trebuie să găsească, datorită însăşi căutării şi schimbării sale continui, asemeni rîului lui Heraclit, un motiv de meditaţie, un îndemn pentru acţiune, pentru ceea ce aş numi acţiunea scrisă". Recursul la metodă este un asemenea roman „epic" un roman cu problematică politică de actualitate stringentă şi cu limbaj politie. Comparat cu o altă carte politică celebră, care prezintă tot figura unui dictator, Domnul Preşedinte al lui Asturias, romanul lui Carpentier îşi dezvăluie cu mai multă claritate specificul epic. La Asturias problema dictaturii era complet subiectivizată, atenţia se oprea la profilul şl destinul unor 1 A apărut şi în traducere românească, în volumul Antologia eseului hispanoamerican, Ed. Univers, 1975. [29] ^ personaje individuale. Tema centrală în Domnul Preşedinte o constituiau teroarea, cruzimea, violenţa fără margini şi chiar fără sens. Explicaţia ultimă a conduitei dictatorului nu era de natură socială sau politică, ci părea condiţionată în primul rînd de psihologia maladivă a personajului (sadism, bestialitate), care devenea o întruchipare a răului. Domnul Preşedinte era istorie exactă şi cumplită văzută din interior. Recursul la metodă este algebră, metaforă, mit, este confruntare şi complementaritate de perspective, obiectivizare prin distanţare şi subiectivizare (sau mai curînd des-obiectivizare) prin umor comprehensiv .mergînd pînă la complicitatea celui care simte ■că face parte din aceeaşi zonă a realităţii, o complicitate pe care criticul uruguayan Mario Benedetti o consideră rezultatul experienţei acumulate de scriitor în anii revoluţiei, fiindcă „fără revoluţia în care s-a integrat, Carpentier nu s-ar putea simţi detaşat şi complice în acelaşi timp : numai detaşarea îi permite să ajungă la îngăduinţa complicităţii" l. Romanul lui Carpentier posedă o dimensiune în plus faţă de opera lui Asturias: viziunea obiectivă. în locul notelor romantice (vehemenţa demascării directe), apare un realism cu bază politică. Spre deosebire de Domnul Preşedinte, Recursul la metodă nu se mai limitează la o figură individuală, ci are în vedere un model, o întreagă categorie de figuri individuale. Nu mai este romanul despre un anume dictator, ci despre toţi dictatorii Americii Latine. Nu mai este o simplă biografie romanţată, ci un roman supraistoric, o chintesenţă a istoriei politice a continentului latinoamerican. Locul farsei (la Asturias personajul semăna cu o marionetă grotescă) îl ia acum epica obiectivă, în care viziunea exterioară (nararea detaşată a evenimentelor) se împleteşte strîns cu viziunea interioară, capabilă să ne dezvăluie psihologia dictatorului. Acesta poate fi surprins acum în intimitatea gîndurilor lui, îi cunoaştem gusturile şi reacţiile, ştim mult mai multe lucruri, despre tiranul prototip al Americii Latine, care condensează adevărul supra-verosimil al „realului miraculos". De la monologul interior se trece la dialog şi apoi, pe nesimţite, la naraţiunea la persoana 1 Mario Benedetti, El recurso del supremo patriarca Recursul supremului patriarh) în Casa de la Americas, nr. 98/1976, p. 19. [30] a treia. Uneori şi prin intermediul monologului se relatează evenimente, ceea ce contribuie la fuziunea punctelor de vedere şi a procedeelor. Această tehnică ne oferă o perspectivă contrastivă între dictator şi lumea în care se mişcă, avem posibilitatea să comparăm permanent două imagini : imaginea pe care dictatorul o are despre sine şi imaginea mai puţin favorabilă care se configurează din părerile adversarilor. Avem de-a face cu o evaluare parţială — ironică — a naratorului atotştiutor( care nu poate fi identificat cu romancierul, ci este mai curînd un martor critic, capabil să transforme ironia în sarcasm şi caricatură batjocoritoare. Cunoaşterea multiplă produce un efect eliberator. Dictatorul nu ne mai înspăimîntă, fiindcă nu reprezintă dezlănţuirea unor forţe iraţionale, capricioase şi imprevizibile, ca în operele mai vechi, ci poate fi privit acum în linişte, ca un produs monstruos al unei anumite etape în dezvoltarea societăţii latinoamericane. Detaşarea umoristică şi calmul cu care Carpentier descompune mecanismul puterii constituie dovada intrării într-o nouă etapă istorică, cînd, în pofida dăinuirii regimurilor dictatoriale în unele ţări ale Americii Latine, figura tiranului este unanim discreditată şi începe să aparţină trecutului. Ceea ce altădată provoca fascinaţie trezeşte acum un sentiment complex şi straniu în care se amestecă oroarea şijnila. Asemeni altor mari scriitori latino-americanî, cum sînt Gabrieî Garcia Mârquez şi Augusto Roa Bastc*. care au publicat în cursul anului 1974 opere similare de demascare a tiraniei — romanele El otono del patriarca (Toamna patriarhului) şi Yo, el Supremo (Eu, Atotputernicul) — Carpentier tratează cu luciditate gravă figura dictatorului satrap al Americii Latine pentru a-l exorciza şi a-I face inofensiv prin cunoaşterea resorturilor care declanşează mecanismul puterii şi a metodelor de păstrare şi consolidare a privilegiilor. Personajul central. Primul Magistrat, este extras din romanul picaresc spaniol, dar, odată transplantat în Lumea Nouă, devine altceva. Transformarea este atribuită de Carpentier dimensiunilor vaste ale continentului american, unde totul ascultă de estetica realului miraculos, unde proporţiile şi categoriile realităţii se amplifică producînd depăşirea incredibilă a parametrilor normali, starea de „normaiitate" fiind stabilită, desigur, în Europa. „Timp de cîţiva ani, explică scriitorul în prefaţa la [Sil ediţia cubaneză, am visat să scriu un roman care urma să se intituleze Picaresca şi care ar fi fost romanul aventurilor unor personaje din Quevedo, modernizate pe pămîntul Americii, Dar, observînd tipurile de picaro care au traversat oceanul, mi-am dat seama că acest picaro spaniol, descurcăreţ, viclean, mincinos, simpatic uneori, întotdeauna ingenios, trecînd în America devine un uriaş într-un continent uriaş. Pe întinderile noastre imense, cu rîuri imense, cu munţi imenşi, acest picaro începe să nutrească noi dorinţe şi nu mai este vechiul personaj ingenios, semidoct şi agreabil, ci devine mai întîi omul politic ce anunţă politicienii venali de mai tîrziu, apoi devine preşedintele ales prin alegeri frauduloase, generalul triumfător prin lovituri de stat şi, în cele din urmă, civil sau militar, dictatorul latinoamerican. Cu alte cuvinte, tipul spaniol de picaro trece de la un plan secundar în primul plan al istoriei, spre nefericirea noastră, căci în continentul în care trăim galeria tiranilor este atît de monstruoasă, încît descumpăneşte cunoaşterea raţională." Acţiunea romanului începe în 1913 şi se termină în 1927. Epoca determină natura problemelor sociale şi politice : dictatura sprijinită pe forţa armată care anulează libertăţile democratice şi dezlănţuie teroarea, încurajează jaful şi corupţia, permiţînd exploatarea bogăţiilor ţării în interesul puterilor străine. Primul Magistrat şi oamenii lui de încredere au depăşit faza „barbariei" totale, înfăţişată de Sarmiento în romanul-eseu Facundo. Nu mai sînt inculţi (şi chiar analfabeţi) ca atîţia dictatori latinoamericani din secolul trecut, ci au dobîndit o spoială de cultură, prin frecventarea aspectelor minore şi oarecum depăşite ale culturii europene şi prin acumularea haotică de informaţii exterioare şi stereotipe. Citesc de preferinţă ziare franţuzeşti şi îşi acordă din cînd în cînd perioade de destindere în cabaretele Parisului. Esenţa picarescă dăinuie, însă, sub forme aparent „civilizate". Principiile democratice rămîn simple proclamaţii festive, niciodată aplicate, pentru că, duplicitar, măsurînd permanent ceea ce se poate „aici" şi ceea ce se poate „acolo", dictatorul consideră că tînărul continent latinoamerican nu e pregătit să primească binefacerile liberalismului din apusul Europei. Neîncrederea în valorile proprii, dispreţul şi cinismul faţă de concetăţenii ţinuţi sub teroare şi trataţi ca nişte simpli supuşi coexistă cu admiraţia fără margin» pentru valorile străine de mîna a doua. [321 In contrast cu atmosfera surîzătoare a Parisului din epoca fără griji — La Bclle Epoque — dinaintea primului războ mondial, lumea ne apare sumbră, primitivă şi sîngeroasă Ui meridianul latinoamerican. Se poate spune că viaţa Primu? Magistrat se desfăşoară între „aici" şi „acolo". E fascinat ti<-tuxul şi luminile Parisului, căruia totuşi nu reuşeşte să-i apaj ţină, dar rămîne profund legat de ţara sa „sălbatică", zguduit de mişcările politice subversive care-l obligă să traversez-: Atlanticul pentru a le înăbuşi. Chiar şi în palatul său parizian, unde se refugiază cînd este alungat definitiv de mersul evenimentelor, continuă să doarmă în hamac şi comandă mâncările tipice din patria „nerecunoscătoare". Faţă de mişcarea insurgenţă din ţara sa, Primul Magistral manifestă o cruzime feroce. Generalul advers e chemat în ia-îjiără şi ucis mişeleşte. în presa franceză se publică reportaje cu fotografii compromiţătoare pentru dictator, şi cînd acesta ajunge la Paris, pentru a se odihni după acţiunea de „pacificare" şi pentru a-şi îngriji braţul bolnav (care nu mai poate mînui pistolul cu îndemînarea obişnuită), constată stupefiat ca vechii cunoscuţi îi întorc spatele. Numai Academicianul, personaj închistat în formule retorice desuete, îi întinde mîna, şi conversaţia lor este profund semnificativă pentru nivelul intelectual mediocru şi priza anacronică de care dă dovadă Primul Magistrat. Eforturile disperate de a cumpăra presa, profitînd de momentul prielnic al donaţiei unei mumii prehispanice descoperite întîmplător în timpul campaniei de pedepsire, riscă să nu-şi atingă ţelul, cînd, pe neaşteptate, „salvarea" vine de unde nici nu visa : din Sarajevo, unde are loc atentatul care declanşează războiul mondial, deci din bătrîna Europă ostilă metodelor lui de guvernare şi pe care începuse s-o privească dispreţuitor din pricina „decadenţei" iremediabile. încercarea de a lămuri în termeni artistici natura cîtorva probleme politice ale Americii Latine are ca subtext intim vechea dezbatere contrapunctică pentru definirea cît mai exactă a relaţiei dintre Lumea Veche şi Lumea Nouă. Pe de o parte, raţionalismul cartezian apare inadecvat pentru definirea realităţilor telurice ale Americii Latine. Pe de altă parte, aşa cunr, demonstrează evenimentele din timpul primului război mondial, nici Europa nu e întru totul carteziană, şi rezervele de [33] — Beeursul !a metodă barbarie pot ieşi foarte uşor la suprafaţă. Indignarea opiniei publice franceze faţă de înăbuşirea eîngeroasă a mişcării, insurgente de tip liberal este, desigur, sinceră, dar nu e mai puţin adevărat că în urmă cu o jumătate de secol reprimarea Comunei nu fusese un act cu nimic mai „civilizat". Avem de-a face atei cu un simplu decalaj de o jumătate de secol, suficient însă pentru ca operaţiile represive conduse de dictatorul la-tinoamerican să ia forme monstruos groteşti inacceptabile pentru opinia publică civilizată, şi să-l discrediteze definitiv ta Europa. Citatele din Discursul despre metodă, care preced capitolele cărţii, sînt menite să anunţe confruntarea celor două lumi. Epigraful, procedeu caracteristic pentru tehnica narativă a lui Carpentier, este folosit acum în mod sistematic şi se dovedeşte extrem de eficient în fixarea ambianţei. Ca şi titlurile «perelor, întotdeauna bine alese, citatele în chip de motta, departe de a fi o simplă paradă de erudiţie, au valoarea unor semne indicatoare, purtînd adesea o încărcătură ironică. La prima vedere, nimic nu poate fi mai puţin cartezian decît realul miraculos al Americii Latine, unde monstruozităţile tiranilor descumpănesc raţiunea. Se naşte în mod firesc întrebarea : ce legătură există totuşi între Descartes şi dictaturile militare, iatinoamerîcane, între Discursul despre metodă, şi Recursul la metodă ? Legînd cele douăzeci şi două de capitole ale cărţii prin pasaje din meditaţiile filozofice, sociale şi psihologice ale Iul Descartes, Carpentier urmăreşte să arate cum poate fî trădat spiritul în pofida (sau poate tocmai cu ajutorul) aparentei respectări a literei. Este o idee mai veche a sa, exprimată şi în Secolul luminilor, şi anume că, atunci cîrid sînt folosite abuziv şi arbitrar, mijloacele pot degrada scopul. Aşa cum în Secolul luminilor ghilotina adusă de Comisarul Republicii Franceze în Antile încetează de a fi un mijloc necesar al justiţiei populare şi devine instrumentul unor răfuieli nediscriminate, tot astfel în Recursul la metodă, în pofida gîndirii strict raţionaliste pe care o exprimă, citatele din Discursul despre metodă şi Tratatul despre pasiuni ajung să justifice la meridianul latinoamerican actele cele mai criminale şi delirante. Semnificativ pentru viziunea politică a lui Carpentiep este faptul că, spre deosebire de Patriarhul lui Garcia Mârquea şi de Atotputernicul lui Roa Bastos, Primul Magistrat este alungat de la putere. In felul acesta se deschide o amplă perspectivă revoluţionară. Forţele care se opun dictatorului nu ocupă în roman primul plan al scenei, dar prezenţa lor mută (în momentul grevei generale) prevesteşte o schimbare radicală. Căci personajul denumit generic Studentul (care reprezintă în fond întregul popor, nu numai tinerimea universitară) refuză regulile jocului, şi refuzul său ascunde conştiinţa unei puteri irezistibile şi aspiraţia unei înnoiri fundamentale. Aparent fragil, Studentul este în fond invincibil, fiindcă gesturile sale se află într-un acord deplin cu sensul istoriei, şi glasul său exprimă protestul tăcut al mulţimilor. Opoziţia dintre Primul Magistrat şi Student fiind de ordin moral, dialogul lor este foarte dificil, dacă nu chiar imposibil, şi înfruntarea lor devine o dispută de principii expuse în monologuri paralele. In acest plan al înfruntării Studentul iese învingător. Nimbul poetic care învăluie scurtele lui apariţii şi adevărul mişcător al cuvintelor spuse mai mult pentru el decît pentru tiran sînt suficiente pentru a-i asigura autenticitatea unui personaj din carne şi oase. Studentul întruchipează idealul unei lumi mai bune, care este motorul mişcării istorice, şi efortul pentru atingerea acestui ideal constă în afirmareanormelor unei morale superioare. Prezenţa lui reafirmă o teză mai veche a scriitorului : viaţa omului este imperios perfectibilă şi de aceea omul va fi întotdeauna, în mod ciclic, eroul unei drame perpetuu înnoite, revoluţia. 'ANDREI IONESCU, PENTRU LILLA Capitolul întîi ...intenţia mea în această carte nu este să arăt fiecăruia ce metodă trebuie să urmeze pentru a-şî călăuzi raţiunea cu înţelepciune, ci doar să demonstrez cum am încercat eu să-mi călăuzesc propria raţiune, Descartes (Discurs asupra metodei) 1 ...DAR DE-ABIA M-AM ÎNTINS ŞI SUNA deja ceasul. Şase şi un sfert. Nu se poate. Şapte şi un sfert sau, nu, opt şi un sfert. O fi deşteptătorul ăsta o minunăţie a meşterilor ceasornicari elveţieni, dar are limbile atît de fine încît de-abia se văd. Nouă şi un sfert. Nu. Ochelarii. Zece şi un sfert. Aşa da. De altfel şi ziua se desenează pe galbenul perdelelor în tonuri de dimineaţă tîrzie. întotdeauna mi se întîmplă la fel cînd mă aflu în această casă : deschid ochii cu senzaţia că sînt acolo, datorită hamacului care mă însoţeşte peste tot — acasă, la hotel, în castelul englezesc, în Palatul nostru... şi asta pentru că niciodată nu m-am putut odihni într-un pat solid cu saltea şi perne. îmi trebuie un culcuş de sfoară împletită, agăţat cu chingi, ca să mă ghemuiesc şi să mă legăn. Şi în timp ce mă balansez, mai casc odată, apoi îmi scot picioarele şi încep să-mi caut papucii pe care-i rătăcesc întotdeauna în culorile covorului persan. (Acolo mi i-ar fi pus în picioare Elmira, intendenta, întotdeauna grijulie cînd mă trezesc, care acum doarme probabil în patul ei de campanie — are şi ea maniile ei — în jupon şi cu sînii goi, [38] în noaptea celeilalte emisfere.) Cîţiva paşi spre lumină. Tragi de cordonul din dreapta şi cu zgomot metalic de inele, undeva, sus, îţi apare scena ferestrei. Dar în locul unui vulcan — acoperit de zăpadă, majestuos, depărtat, vechi Lăcaş al Zeilor — se iveşte Arcul de Triumf în spatele căruia se află casa marelui meu prieten Liman-tour, fost ministru sub Don Porfirio, de la care poţi învăţa o mulţime de lucruri cînd începe să vorbească despre chestiuni economice şi alte marafeturi de-ale noastre. Uşor scîrţîit de uşă. Şi apare Sylvestre, cu vesta sa în dungi, purtând tava de argint — argint masiv şi strălucitor din minele mele : Le cafe de Monsieur. Bien fort comme ii l'aime. A la fason de la bas... Monsieur a bien dormi ? l Cele trei perdele de brocart sînt trase una după alta acum lăsînd să se vadă sub un soare demn de un concurs hipic, sculpturile lui Rude. Copilul-erou cu mădularul în vînt dus la război de un caudillo stăpînit de o furie oarbă, din cei care — dacă nu i-aş şti ! — intonînd marşuri triumfale, trec din primele rînduri la coadă, cînd situaţia devine albastră. Şi-acum Le Journal. L'Excelsior ale cărui pagini, cu mulţimea lor de fotografii, parcă sînt un jurnal de actualităţi de cinema şi L'Action Francaise cu reţetele lui Pam-pille, pe care fiica mea le încercuieşte zilnic cu creionul roşu pentru excelentul nostru bucătar, şi editorialul — adevărată imprecaţie semnată de Leon Daudet, ale cărui geniale, apocaliptice înjurături — supremă expresie a libertăţii presei — ar provoca scandaluri, sechestre, asasinate şi schimburi de focuri cotidiene în ţările noastre. Le Petit Parisien : continuă ciocnirile în UI ster : impresionant concert pentru mitraliere şi harpe irlandeze ; unanimă indignare faţă de cea de a doua campanie de exterminare a cîinilor din Constanti-nopol, prinşi şi izolaţi pe o insulă pustie unde se mă-nîncă unii pe alţii ; noi incidente în Balcani, etern viespar, veşnic butoi cu pulbere ce se aseamănă atît de mult. din acest punct de vedere, cu provinciile noastre andine. Mi-amintesc încă — era în timpul celuilalt 1 Cafeaua Domnului. Tare cum îi place. Ca acolo... Domnul a dormit bine ?... (în fr. în orig.). [39] voiaj al meu — de ceremonia primirii regelui bulgar ilar. A trecut pe aici, împreună cu preşedintele Fallieres, piirnbîndu-şi majestatea împodobită cu panaş şi fireturi (o clipă mi s-a părut că e colonelul Hoffman) într-un superb landou de paradă, în timp ce fanfara Gărzii Republicane, aşezată lîngă soclul monumentului lui Napoleon, intona Platcha ăwitza, diurna Maritzal, cu ■lux de trompete, clarinete şi tromboane, în stil operetă, cu adaos de fluiere şi trianglu. Vive le Boi! Vive le Roi !2 striga mulţimea republicană visînd, în fond, tronuri, coroane, sceptre şi paji, sărăcăcios înlocuite, ca spectacol, de preşedinţi în frac şi cocardă purpurie pe piept, care-şi mişcă jobenul de la cap pînă la genunchi într-un gest. de salut plictisit, ca orbii care cer de pomană după ce psalmodiază La jambe en bois pipăind găurile unei ocarine. Unsprezece fără douăzeci. Asta înseamnă fericirea unei agende închise, aruncată pe noptiera de lîngă hamac, fără ore de audienţă, vizite oficiale, prezentări de scrisori de acreditare sau pompoasa apariţie a generalilor care-ţi cad pe cap pe neaşteptate, în afara programului, în cadenţă de cizme şi pinteni. Da' am dormit mai mult decît de obicei şi aseară, sigur, aseară foarte târziii — am servit una din călugăriţele de la Saint Vincent de Paul. îmbrăcată în albastru siniliu, cu văl scrobit, scapular între sini şi bici împletit din piele rusească la centură. Chilia era perfectă, cu liturghierul legat în piele de viţel pe masa grosolană de lemn, alături de sfeşnicul argintat şi hîrca niţel cam cenuşie — adevărul e că n-am atins-c» — făcută probabil din ceară sau cauciuc. Patul, în schimb, în ciuda stilului monahicesc, gen puşcărie, era excelent, cu pernele de etamină falsa, în feţe de pernă ce păreau dintr-o austeră pînză de sac şi somiera elastică ce colabora ascultătoare cu mişcările coaielor şi genunchilor ce se împleteau deasupra ei. Patul era comod, la fel ca divanul din sala califilor sau bancheta de pluş din vagonul de dormit al companiei Vagons1 2 Cuvintele .cu oare începea fostul imn regal buJgar. Trăiască Regele (în fr, în orig). [401 liis-Cook (Paris-Lyon-MeăUerranee), cu două roţi şi o scărişoară de acces, veşnic oprit într-un tunel care — nu ştiu datorită cărui truc ingenios — mirosea întotdeauna a fum de locomotivă. Mai rămînea să probez posibilele combinaţii de perne şi rogojini din Casa Japoneză ; cabina de pe Titanic, reconstruită întocmai pe bază de documente, ce părea marcată parcă de iminenţa dramei (Vas-y vile, mon cheri, avânt que n'arrive l'ice-berg,,. Le voilâ... Le voilă... Vite mon cheri... Cest le nau frage... Nous coulons... Nous coulons... Vas-y... ') ; podul rustic al fermei normande, mirosind a mere, plin eu sticle de cidru la îndemînă şi Camera Nupţială unde Gaby, îmbrăcată în mireasă, cu cunună de lămîiţă se lasă deflorată de patru-cinci ori pe noapte cînd nu- e în schimbul de dimineaţă — „de gardă", cum spun ele — asta pentru că vreo cîţiva prieteni de-ai casei, în ciuda tîmpleîor cărunte şi a Legiunii de Onoare, avuseseră parte, din cînd în cînd, de glorioasele treziri triumfale ale iui Victor Hugo, Cît despre Palatul Oglinzilor, aici figura mea se reflectase de atîtea ori în lîn-cezeii şi planuri de perspectivă, inovaţii şi caricaturi, îneît toate ipostazele mele fizice mi se strînseseră în minte ca-ntr-unalbum de familie unde aduni gesturi, atitudini, clipele, fastul celor mai bune zile dintr-o viaţă Cît de bine înţelegeam de ce regele Eduard al Vlî-lea îşi instalase acolo propria sa cadă şi chiar şi-un fotoliu — astăzi obiect istoric, păstrat într-o cameră de onoare — lucrat de un priceput şi discret meşter ebenist, care—i permitea să se bucure de rafinate plăceri în calea cărora stătea voluminosul său abdomen. Bună distracţia de~aseară. Şi totuşi' — după ce s-a risipit efectul multiplelor cupe — mă încerca parcă o teamă că păgînescul meu chef cu măicuţa de la Saint Vincent de Paul (Paulette, mi se oferise din nou, de astă dată în chip de colegiană englezoaică, cu fustă de călărie şi rachetă de tenis şi apoi foarte fardată, făcînd pe tîrfa ' Hai repede, dragă, înainte de-a ne ciocni de aisberg... [3 v--i... Uite-L. Repede, iubitule... Ne scufundăm... Ne scufun-..; Hai... (în fr. în orig.), [41] din port, cu ciorapi negri, jartiere roşii şi cizme înalte de piele) o să-mi poarte ghinion. (Mai era şi craniul ăla, care, dacă mă gîndesc bine, indiferent c-o fi fost din cauciuc sau din ceară, arăta sinistru...) Divina Protectoare a Noii Cordobe. Făcătoarea de minuni. Apărătoarea patriei mele ar fi putut afla de rătăcirile mele, de-acolo, din lăcaşul ei stîncos, între piscuri şi povîrnişuri, unde se înălţa vechiul său sanctuar. Mă auto-linişteam însă, spunîndu-mi că dorinţa de autenticitate nu mersese atît de departe încît să existe şi vreun crucifix în falsa chilie mănăstirească a vinovatei mele pofte. Adevărul e că Madame Ivonne, îmbrăcată în negru, cu colier de perle şi maniere alese, trecînd de la caz la caz, în funcţie de client, de la stilul Port Royal la stilul Bruant1 — asemănîndu-se în privinţa asta cu franceza mea — combinaţie de Montes-quieu şi Nini-peau-de-chien, cabaretista — ştia să satisfacă fanteziile tuturor, dîndu-şi însă întotdeauna seama unde trebuia să se oprească. N-ar fi agăţat un portret al reginei Victoria în Camera Internatului Englez, după cum n-ar fi pus o icoană în Camera Mare-iui Boier şi nici un „Priap" prea fălos în Camera fanteziilor pompeiene. Cînd o vizitau anumiţi clienţi, avea grijă pe deasupra ca „ces dames" să intre în rol, cum spun actorii, să se concentreze asupra interpretării personajului — logodnică nerăbdătoare, călugăriţă stă-pînită de diavol, provincială cu curiozităţi perverse, nobilă doamnă ce-şi ascunde identitatea, înaltă aristocrată ruinată, străină-în-trecere-avidă-de-senzaţii-tari etc, etc. ; în sfîrşit, să se comporte ca nişte actriţe de înaltă şcoală, le interzicea să se dedea la tot soiul de demonstraţii excitante, cum făceau altele, de altă categorie, în Salonul Prezentărilor de la parter — „au choix, Mesdames" 2 — unde apăreau îmbrăcate doar în cîte un bolero spaniol din paiete, un colier tahitian sau o părere de kilt scoţian cu o coadă de vulpe agăţată 1 Aristide Bruant (1851—1925), cîntăreţ francez, creator al unor şansonete în stil argotic. * La alegere, doamnelor (în fr. în orig.). [42] de catarama centurii... Acum, Sylvestre îl aduce pe frizer. în timp ce mă rade, mă pune la curent cu ultimele fărădelegi ale apaşilor, care acum operează cu automobile şi arme grele. La momentul pudratului după bărbierit, îmi arată o poză recentă a fiului său, foarte marţial — îi spun — cu panaşul de cazuar la chivără. Aduc laude comportării şi spiritului de disciplină ale unui popor ce dă posibilitate unui tînăr de origine modestă să ajungă graţie virtuţilor şi hărniciei sale în rîndurile militarilor care, înainte de a trage o salvă de tun, ştiu ce traiectorie şi ce bătaie o să aibă un obuz, pe bază de calcule şi logaritmi. (Artileriştii mei stabilesc direcţia şi unghiul de tragere al tunului, în general, după metoda empirică — deşi, trebuie s-o recamoaştem, miraculos de eficace în unele cazuri — de „trei palme în sus şi două la dreapta, corectare un deget şi jumătate, spre casa cu acoperiş roşu... Foc !... Şi ceea ce-i grozav, e că nimeresc ţinta...) După poza cadetului de la Saini Cyr, frizerul îmi arată o fotografie, făcută de curînd, a unei tinere îmbrăcată în văluri transparente, care, după aparenţe, foarte interesată de dobînda de 6,4% acordată de noul Credit Rus ar fi dispusă să... — cu multă discreţie» bineînţeles — ca să poată cumpăra acţiunile salvatoare ale unei averi ce, statornicită odinioară în blazoane de purpură şi argint, era acum pe punctul de a naufragia ; această tînără — şi îţi poţi da seama că „faţada" nu e deloc de lepădat —, în fine, tînăra asta... (O să-l trimit înainte pe Peralta să vadă, să pipăie şi să-mi dea raportul...). în spatele geamurilor, vara îşi afirmă prezenţa, ca un proaspăt venit, în verdele strălucitor al castanilor. E rîndul croitorului acum, care mă măsoară şi pe faţă şi pe dos, mă acoperă cu bucăţi de sacouri, jachete, redingote, ajustînd, strîm-tînd, prinzînd în ace, desenînd cu creta figuri de teoremă pe un fragmentat costum de stofă închisă. Mă învîrt în jurul meu, ca un manechin, oprindu-mă în poziţiile în care lumina mă avantajează. Şi după cum mi se indica, ochii mei contemplă tablourile, sculpturile care mă înconjoară şi par că renasc în jurul meu, fiindcă de atîta uitat, le privesc foarte rar în ultima vreme. Iat-o la 143] locul ei dintoţdeauna pe Sfînta Radegunda de Jean-Paul Laurens, merovingiană şi extatică, privind relicvele aduse de la Ierusalim de emisari cu chipul acoperit, ce îi oferă într-un sipet de fildeş o bucată din Crucea Domnului. Dincolo, într-o plastică expresie, nişte gladiatori de Gerome ; luptătorul cu plasă şi trident, învins, încurcat în propria-i mreajă, zbătîndu-se sub piciorul victorios al unui gigant cu coif şi mască ce pare că aşteaptă, cu spada pregătită, verdictul Cezarului. („Macte" * — spun eu întotdeauna cînd privesc această operă, arătînd m jos cu degetul mare de la mîna dreaptă...) Un sfert de întoarcere în jurul propriului meu ax şi contemplu delicata marină de Elstir care-şi deschide neliniştitul albastru, cu yole în prim plan, într-un amestec de spumă de val şi nori, lîngă marmura roz a unui Mic faun premiat cu Medalia de aur la ultimul Salon al Artiştilor Francezi. „Puţin mai la dreapta", îmi spune croitorul. Şi iată voluptosul nud al Ninfei adormite de Gervex — „Şi-âcum, mîneca" — spune croitorul. Mă văd în faţa Lupului din Giibbio de Luc-Glivier Merson, unde fiara, îmblînzită de neasemuita predică a lui Poverello, se joacă sfîntă şi bună cu nişte copii ştrengari care-o trag de urechi. Un nou sfert de întoarcere şi apare Cina cardinalilor de Dumont (ce chipuri de cheflii au cu toţii şi ce expresii veridice, mai ales ăla din stînga, căruia i se văd pînă şi venele de la tîmple i) alături de Micul coşar de Chocame-Moreau şi Recepţie mondenă de Beraud, în care fondul roşu pune în lumină de minune albul rochiilor decoltate ale doamnelor înconjurate de negrul fracurilor, verdele palmierilor şi scîn-teierile cristalelor... Şi acum, aproape pe direcţia luminii, ochii mi se odihnesc pe Vedere clin Nona Cordobă, opera unui pictor de-aî nostru influenţat evident de una din panoramele toledane ale lui Ignacio de Zuloaga — aceleaşi galbenuri-roşietice, aceeaşi perspectivă a clădirilor, cu Podul Mapuche transformat în Podul Aîcântara... Cu faţa la fereastră îl ascult pe croitor vorbindu-mi 1 Să fie ucis (în lat. în orig.). Formulă folosită în timpul luptelor de gladiatori prin care se cerea uciderea ceiui învins. [44] despre cîţiva clienţi ale căror nume fac să-i crească prestigiul profesional aşa cum în Anglia cîte un fabricant de biscuiţi sau de marmeladă îşi face reclamă scriind pe etichete ,,Furnizorul Curţii Regale. Aflu astfel, că Gabriel D'Annunzio, risipitor şi magnific cînd e vorba de capriciile sale, dar întotdeauna zăbavnic şi rău de plată, i-a comandat douăsprezece veste fantezi şi alte cîteva lucruri a căror enumerare de-abia o mai ascult, pentru că simplul nume Gabriel QJAnmmzio' îmi trezeşte brusc amintirea acelei misterioase curţi pietruite, cu aer seniorial, ascunsă în spatele faţadei unei case mizere din Rue Geoffroy L'Asnier, unde, după ce treceai printr-un gang mirosind a ciorbă de praz, îţi apărea, ca un incredibil decor de operă, pavilionul cu elemente arhitecturale şi faţadă clasică ; aici avusesem, nu o dată, onoarea să cinez, bucurîndu-mă de intimitatea marelui poet. Acel lăcaş tainic, somptuos şi discret totodată, era învăluit de legendă şi mit : se spunea că atunci cînd Gabriel era singur, îl serveau două frumoase fete cu nume de zîne şi că în timp ce mulţimea creditorilor era ţinută la distanţă de o portăreasă călită în asemenea treburi, înăuntru, în sălaşul plin de alabastru şi marmură antică, pergamente şi stele medievale, printre cădelniţe fumegînde, răsunau glasurile proaspete ale unor copii ministranţi, alternînd măsuri de muzică gregoriană, din spatele draperiilor ce ascundeau goliciuni de femei, multe femei celebre, renumite, nobile — dăruindu-se geniului acestui Arhanghel al Bunei Vestiri1 („Nu ştiu ce găsesc la el", spunea Peralta. „E urît, chel şi bondoc, şi pe deasupra îl mai cheamă şi Râspagnetta, pe numele lui adevărat"... „Cine ştie", ziceam eu, gîndindu-mă că pentru cine putea s-o facă era mult mai interesant decît să se ducă la bordelul Chabanaiş, cu tot izul lui istoric datorat lui Eduard al VII-lea.). Acum e momentul cînd intră Peralta cu un teanc de cărţi în braţe, deasupra cărora tronează un exemplar galben din L'enjant de volupte — versî1 Joc de cuvinte intraductibil : annunzîo (aluzie la numele poetului) ponte avea în limba italiană şi sensul biblic: vestire. (45] unea franceză a volumului II piacere în care secretarul meu, decepţionat, nu găsise savuroasele pasaje promise de titlu... „Erau în camera mea ; le-am răsfoit niţel". Şi le lasă pe masa din bibliotecă, în timp ce croitorul îşi strînge stofele, după ce m-a dezbrăcat de costisitoarele învelişuri, haine de seară fără nici o formă şi pantaloni care tot prost cad între picioare. „Dă-mi ceva de băut." Doctorul Peralta deschide micul meu birou Boule şi scbate o sticlă de rom Santa Ines cu eticheta ei în caractere gotice pe fondul cîmpurilor de trestie de zahăr. „Asta te trezeşte." „Mai ales după noaptea trecută." „Domnului i se făcuse de călugăriţe." „Iar ţie, de negrese." „Dumneata ştii, prietene, că mă dau în vînt după tuciurii." „Toţi ne dăm în vînt după tuciurii acolo", spusei rîzînd, în clipa cînd, ştiind că m-am trezit, sus Ofelia începu să cînte Fur Elise... — „De fiecare dată îi iese tot mai bine" — exclamă secretarul meu, rămînînd cu paharul în mînă... „Cită gingăşie, cît sentiment"... Astăzi, acest Fiir Elise ce suna atît de delicat în apartamentul fiicei mele, cu inevitabila greşeală la aceeaşi măsură, mi-l amintea pe celălalt, pe care-l cînta mereu dona Hermenegilda, credincioasa ei mamă — cu aceeaşi greşeală, la aceeaşi măsură —, cînd acolo, în Surgidero de La Veronica — ani de tinereţe, aspiraţii şi frămîntări, sturm und drang, petreceri şi orgii —, după ce mă incita cu cîte un vals de Juventino Rosas sau Lerdo de Tejada, trecea la repertoriul clasic al Marelui Surd (Fiir Elise şi începutul, niciodată nu trecea de început, din Sonata lunii), Idila de Theodore Lack şi diverse piese de Godard şi Chaminade incluse în albumul Muzica în familie... Oftez la gîndul că acum trei ani îi organizasem funeralii demne de o regină : urna acoperită de catifea neagră, cortegiu format din miniştri, generali, ambasadori şi demnitari, fanfară militară la care s-au mai adăugat alte trei aduse din provincie — o sută patruzeci de muzicanţi în total — ca să cînte Marşul funebru din Eroica şi inevitabilul marş funebru de Chopin. Inaltpreasfîntul nostru prelat a amintit în discursul său la ceremonie (destul de inspirat, după sfatul meu, de cel rostit de Bossuet în memoria [46] Henriettei de Franţa : „Acel ce domneşte în ceruri..." etc, etc.) despre calităţile răposatei, atît de excepţionale şi înălţătoare, încît merita să se cugete la canonizarea ei. Dofîa Hermenegilda fusese căsătorită şi avusese copii, bineînţeles — pe Ofelia, Ariei, Marc Antonio şi Radames — dar Arhiepiscopul le vorbea ascultătorilor săi despre preafericitele virtuţi conjugale ale Sfintei Isabela, mama Botezătorului, şi despre Monica, mama sfîntului Augustin. Cum ceea ce trebuia se spusese, bineînţeles că eu nu am considerat urgent să mă adresez supremei autorităţi a Vaticanului, dat fiind că nevastă-mea şi cu mine trăisem în concubinaj un număr de ani, înainte ca neprevăzutele şi furtunoasele căi ale politicii să mă poarte spre locul pe care-l ocup astăzi. Important era că portretul Hermenegildei, tipărit la Dresda, în culori, din iniţiativa Ministerului Educaţiei, devenise obiect de cult în toate colţurile ţării. Se spunea că trupul defunctei, sfidînd acţiunea viermilor, îşi păstrase chipul cu surâsul senin şi plin de bunătate din ultimele clipe ale vieţii. Femeile ziceau că portretul ei parcă lua cu mîna durerile de mijloc şi complicaţiile la prima naştere şi că acatistele fetelor ca să-şi găsească bărbaţi pe care i le adresau ei erau mai eficiente decît sistemul, foarte folosit pîîiă atunci, de a scufunda bustul sfîntului Anton într-o fîntînă, cu capul în jos... Tocmai îmi pun o gar-denie la butonieră, cînd Sylvestre îmi anunţă vizita Ilustrului Academician — de curînd ales academician, primit sub cupola Academiei nu ştiu cum, pentru că în urmă cu cîţiva ani îi numise pe cei Patruzeci de Nemuritori 1 „mumii obraznice şi încornorate, fătătoare anacronice ale unui Dicţionar, depăşit dinainte, în ce priveşte înţelegerea evoluţiei limbii, de orice Petit La-rou&se de uz domestic" (Cu toate acestea, odată ales — j'ai accepte pour m'amuser2 — avusese grijă să-i ceară celebrului său prieten Mexence să-i deseneze un miner de spadă, iar acesta, trecînd de la inspiraţia picturală la orfevrerie reuşise să plăsmuiască o operă potrivită vremurilor biblice şi legendelor medievale, în• Membrii Academiei franceze. * Am acceptat ca să mă amuz (în fr. în orig). [47] tr-un stil ce amesteca în prea mare măsură estetica de tip scenic-railway din Magic-City, cu cele mai subtile esenţe ale prerafaelismului.) Peralta ascunse sticla de Santa Imes şi îl salutăm pe curajosul şi finul bărbat ce se aşază în dreptul unei raze de soare, cu fire de praf în ascensiune, care îi scoate în evidenţă rozeta Legiunii de Onoare. Sus, Ofelia se înverşunează să cureţe de bemoli inoportuni pasajul din Fiir Elise care-i iese întotdeauna chinuit. „Beethoven", spune ilustrul Academician arătînd în sus şi dîndu-ne, parcă, o veste importantă. Şi cu indiscreţia celui care are deschise toate uşile în casa mea, răsfoieşte cărţile aduse, nu demult, de secretarul meu. Ateismul de Le Dantec. Bun. Lectură serioasă. Discipolul de Bourget. Nu e rău, dar să nu-i imităm pe căcăcioşii de nemţi cu mania lor de-a amesteca romanul cu filozofia. Anatole France — talent indiscutabil, dar peste măsură de preţuit în afara Franţei. Şi pe urmă, scepticismul său sistematic nu duce la nimic... Chanteclair — ce ciudat ! Succes şi eşec. îndrăzneală genială şi totodată fără şansă, care însă va rămîne ca o încercare unică în istoria teatrului. Şi declamă : O Soleil! toi sans qui Ies choses j Ne seraient pas ce qu'elles soni... ' (Academicianul nu ştie că, de cîţiva^ani încoace, zece mii de cabarete şi bordeluri din America se numesc Chcin-tecler...) Mormăie ironic dar aprobator văzînd un pamflet anticleiical de Leo Taxil, dar se strîmbă dezgustat, cu o expresie de sinceră dezaprobare în faţa cărţii lui Jean Lorrain, Monsieur de Phocas, fără să ştie, poate, că propriul său editor, Ollendorf, a invadat .librăriile continentului nostru cu o versiune spaniolă a acestui roman, prezentată ca o inegalabilă mostră a geniului francez, cu o copertă în culori, pe care Astarte de Geo Dupuy, goală, te poartă cu gîndul la liceenii noştri... Acum rîde, ştrengăreşte, complice, dînd cu ochii de hes cent miile verges, The sexual life of Eohînson Crusoe şi Les fastes de Lesbos de autori necunoscuţi (trei asteriscuri), dar bogat ilustrate, pe care le cumpă1 O soare / tu fără de care lucrurile / N-ar fi ceea ee sînt... (în fr. în orig.) [48] rasem ieri într-o prăvălie specializată din Rue de la Lune, „Ce sont des lectures de Monsieur Peralta l, spun cu laşitate. Devenind însă, dintr-o dată, serios, prietenul nostru începe să vorbească despre literatură. în stilul său didactic şi desăvîrşit pe care i-l ştim atît de bine, eu şi Peralta, pentru a ne demonstra că marea, adevărata literatură de aici este necunoscută în ţările noastre. L-am admirat toţi pe Baudelaire, înmormîntat din nefericire sub o nefericită piatră funerară în Cimitirul Montparnasse —, dar ar trebui să-i citim şi pe Leon Dierx, Albert Samain, Henri de Regnier. Maurice Rol-linat, Renee Vivien. Şi trebuie citit Moreas, mai ales Moreas. (Tac, ca să nu-i povestesc, cum, fiindu-i prezentat, cu ani în urmă lui Moreas, la Cafe Vachette, acesta m-a acuzat că-l împuşcasem pe Maximilian2, deşi eu încercam să-i demonstrez că din raţiuni de vîrstă, mi-ar fi fost imposibil să mă aflu în ziua aceea la Cerro de las Campanas... „Vous etes tous des sau-vages !" 3, răspunsese atunci poetul, cu efluvii de absint în glas...) Prietenul nostru regretă că Hugo, bătrînul Hugo continuă să se bucure de o enormă popularitate în ţările noastre. Ştie el că acolo, lucrătorilor din fabricile de ţigări, careşi angajează lectori publici ca să-şi mai înşele monotonia muncii, le plac foarte mult Mizerabilii şi Cocoşatul de la Notre Dame, iar Rugăciune pentru toţi (Naive connerie 4, zice) se mai recită foarte des în cenaclurile literare. După el, datorită faptului că ne lipseşte spiritul cartezian (e-adevărat, în Discurs asupra metodei nu cresc plante carnivore, nu zboară păsări exotice şi nici nu se dezlănţuie cicloane...), sîntem mult prea înclinaţi spre elocinţa debordantă, spre pathos şi pompă oratorică cu rezonanţe de fanfaronadă romantică... Uşor enervat — el nu-şi poate da seama de aste — datorită unei aprecieri care răneşte direct conceptul meu asupra sensului oratoriei (eficientă pentru noi cu 1 2 3 Sînt lecturile domnului Peralta (în fr. în orig.). Perdinand Joseph Maximilian de Habsburg (1832—1867), împărat al Mexicului din 1864. S?ateţi toţi nişte sălbatici (ui fr. în orig.). * Mnirâ nrrwt.if" {în fr. în orie.}. Naivă prostie (în fr. în orig.). [491 cît e mai luxuriantă, sonoră, furtunoasă, ciceroniană, cu imagini adecvate, epitete implacabile, capabilă să electrizeze într-un potrivit crescendo...) — întind mîna spre o ediţie de lux rarissimă a Rugii pe Acropole de Renan, ilustrată de Cabanei, ca să schimb tema discuţiei, „Quelle horreur!" i, exclamă ilustrul Academician cu un gest condamnator. li reamintesc că această buoată figurează în multe manuale de literatură destinate studenţilor francezi. „Ticăloşie datorată şcolii laice", afirmă vizitatorul calificînd scrierea drept amfigurică pretenţioasă, zgomotoasă, umflată de erudiţie şi elenisme pedante. Nu. Oamenii din ţările noastre ar trebui să caute geniul limbii franceze în alte cărţi, în alte texte. Atunci, de-abia, vor descoperi eleganţa stilului, prestanţa, suverana inteligenţă cu care un Maurice Barres2 în Uennemi des lois poate demonstra, în trei pagini clare, sofismele şi greşelile marxismului — bazat pe „Cultul Pîntecelui", cum spune el — sau ne poate oferi o fermecătoare imagine a castelelor lui Ludovic de Ba varia, în fraze de adevărat artist, străine de logoreea profesorală a unui Renan. Sau, dacă vroiam să ne întoarcem Ia secolul trecut, să-l citim şi recitim pe Gobi-neau, aoest aristocrat al expresiei, maestru ai frazei suzerane bine construită, care exaltase în opera sa Omul Ilustru, Oamenii Pleiadă, prinţi ai spiritului (după el, vreo trei mii în Europa), proclamînd incapacitatea sa de a se interesa'de „această masă ce se numesc oameni", văzută ca o viermuiala a unor gîze bicisnice, iresponsabile şi dăunătoare, lipsite de suflet,,. Aici prefer să tac şi să nu intru în detalii deoarece chestiunea ar necesita o clarificare peste care e mai bine să trecem ; cu ocazia sărbătoririi Centenarului Independenţei în Mexic, autorităţile au aranjat ca opincarii, văcarii, lăutarii şi schilozii să nu se apropie de locurile marilor ceremonii, pentru că era mai bine ca oaspeţii străini şi invitaţii guvernului să nu-i vadă pe ăia pe care prietenul nostru 1 2 Ce oroare (în fr, în orig.), Maurice Barres (1862—1923) scriitor francea. [50] Ives Limantour * îi numea „neam prostimea". în ţara mea însă, unde sînt mulţi — prea mulţi ! — indieni, negri, metişi, mulatri şi alte corcituri, ar fi greu să ascund „neam prostimea". Şi nu prea văd eu neam prostimea noastră intelectuală — groaznic de numeroşi — citind cu plăcere Eseul despre inegalitatea raselor al Contelui de Gobineau... Ar fi momentul să schimb discuţia. Din fericire, de sus se aude, din nou, Fur Elise. Agăţîndu-se de acele note, Academicianul deplînge extravaganţele muzicii moderne — sau aşa zisă „modernă" — care, transformîndu-se într-o artă cerebrală, dezumanizată, într-o algebră a muzicii, străină de tot ceea ce înseamnă sentiment (să asculţi doar ce compune grupul de la Schola Cantorum de pe Rue Saint-Jacques), trădează tradiţionalele principii ale melosului. Există şi excepţii, fără îndoială : Saint-Saens, Faure, Vinteuil, şi mai ales, iubitul nostru Reynaldo Hahn — născut în acel Puerto Cabello ce seamănă atît de mult cu Surgidero de La Veronica. „Compatriotul" meu („compatriot" îmi spune în dulcea lui spaniolă ereolizată, ori de cîte ori ne întîlnim pe undeva) compusese cu ani în urmă, înainte de a fi scris sublimele coruri pentru Esther de Racine,-o delicată operă plină de nostalgia Tropicului natal, a cărei acţiune se desfăşura întrun decor ce evoca întru totul coasta venezolană unde copilărise, deşi, potrivit programului, era vorba de o „idilă polineziană" : Insula Viselor după Le mariage de Loti — şi Rarahu cînta Loti, Loti voici ton nom, povestea iubirii exotice care după unii critici maliţioşi, pricepuţi în a desfiinţa totul, se asemăna prea mult cu Lakme. Dar dacă priveai lucrurile aşa, la fel se putea spune şi despre Madame Butterfly, operă compusă cu mult după cea a lui Reynaldo. Şi cum, în urmă cu cîteva zile, se interpretase compoziţia sa, Cîntece cenuşii, la una din obişnuitele audiţii muzicale de pe Quai Conţi, ajunserăm să vorbim despre diverşi : Contele de Argencourt, însărcinatul cu afaceri al Belgiei, care se în1 Jose Ives Limantour (1854—1935) om politic şi economist mexican. [51] conjura de pederaşti, fără ca el să fie aşa ceva, ci doar pentru a-şi feri iubita prea tînără de poftele băr-baţilor-bărbaţi ; de Legrandin, care tocmai se împăunase — ultima noutate de răsunet — cu inexistentul titlu nobiliar de „Conte de Mes Eglises" ' sau ceva de genul ăsta („dacă s-ar fi născut în Cholula şi-ar fi putut spune Contele celor 365 de biserici — interveni Peralta) şi începea să-şi dea aere de snob într-o lume unde snobismul se impunea ca afirmare a unei nestatornice şi generalizate dorinii de „a fi la curent" în toate privinţele. Parisul, după cum afirma acum Ilustrul Academician, începea să semene cu Roma lui Heliogabalus ? care îmbrăţişa tot ce era ciudat, nefiresc, păgîn şi barbar. Sculptorii moderni, în loc să se inspire din marile stiluri, se extaziau în faţa a tot ce era micenian, preelenic, scit, venit din pustietăţi. Sînt oameni care acum, în zilele noastre, colecţionează oribile măşti africane, fetişuri străpunse de ace aducătoare de nenorociri, idoli zoomorfi — opere de canibali. Din Statele Unite ne sosesc orchestre de negri. Un poet italian, scandalos, a ajuns să publice un manifest în care proclama necesitatea de a lichida Veneţia şi a incendia Luvrul. Dacă mergem tot aşa, o să ajungem la exaltarea lui Atila. a lui Erostratus3, a Iconoclaştilor, la cake-walk4, bucătăria englezească şi atentatele anarhiste; sub domnia noilor Circe care acum se numesc Lyane de Pougy, Emilienne d'Alengon sau Cleo de Merode („pentru astea m-aş lăsa transformat în porc" — şopti Peralta). Pentru a uşura sufletul oaspetelui meu, îi spuneam că toate marile oraşe cunoşteau febre trecătoare, entuziasme prosteşti, mode, fandoseli şi ex-tra\raganţe de o zi, ce nu ştirbeau geniul unei rase. Chiar pe vremea sa Juvenal se plîngea de obiceiurile * Contele Bisericilor Mele (în fr. în orig.). 2 Heliogabalus, împărat roman (204—222), celebru pentru cruzimea, lăcomia şi nebunia sa. s Incendiatorul templului Artemisei din Efes. una dini recele şapte minuni ale hunii. 4 Dans al negrilor , perechea cîştigătoare primeşte drept premiu o prăjitură. [52] privind modul de a se îmbrăca, parfumurile, riturile şi superstiţiile unei societăţi romane fascinată de tot ce sosea de peste hotare. Snobismul nu era ceva nou. Dacă te gîndeai bine, Preţioasele lui Moliere nu erau decât nişte snoabe „avânt la lettre". O metropolă sau e sau nu e o mare capitală. Şi, în ciuda atîtor nestatornicii, Parisul va continua să fie Sfîntul Lăcaş al bunului gust, al simţului măsurii, ordinii, proporţiei, clictînd întregii lumi, normele de civilizaţie, eleganţă şi ştiinţă de a trăi. Iar cît despre cosmopolitism, cunoscut şi de Atena antică, acesta nu dăuna cu nimie autenticului genîu francez. „Ce qui n'est pas clair n'est pas ■rancais" x, spun, mîndru că mai pot încă cita dintr-un Rivarol pe care mă puseseră să-l citesc Fraţii Marişti ia Surgidero de la Veronica pe vremea cînd eram licean. „Aşa e", era de acord Academicianul. Dar politica, abjecta politică cu tulburările şi înfruntările dintre partide, cu sălbaticele lupte parlamentare, genera confuzie şi dezordine în această ţară în esenţă raţională. Chestii ca scandalul din Panama sau afacerea Dreyfus ar fi fost de neconceput în timpul lui Ludovic al XlV-îea. Patruzeci de regi au adus măreţia Franţei. Sau, să luăm Anglia. Sau ţările scandinave, pildă de ordine şi progres, unde docherii lucrează în vestă şi orice zidar are sub bluză un ceas cu lanţ. Brazilia a fost mare pe vremea cînd a avut un împărat, pe Pedro al IIlea2, prieten devotat şi comesean al lui Victor Hugo acela, atît de apreciat de voi. Mexicul a cunoscut măreţia cînd l-a avut în frunte pe Porfirio Diaz 8 mereu reales preşedinte. Şi dacă ţara mea se bucură de pace şi prosperitate, aceasta se datora faptului că poporul meu, poate mai inteligent decît altele de pe Continent, mă realesese de trei, patru — de cîte ori ? — ştiind că această continuitate a puterii era garanţia bunăstării materiale şi a echilibrului politic. Datorită guvernării mele... L-am între1 2 Ceea ce nu e clar nu e franţuzesc (în fr. în orig.). Pedro al II-lea (1325—1891), împărat al Braziliei între 1331—1839 (proclamarea Republicii). 3 Porfirio Diaz (1830—1915), general şi om politic mexican, preşedinte al tării în 1876, 1877—1880 şi din 1884 pînă în 1911. [53] rupt cu un gest de apărare în faţa unor previzibile elogii ce ar fi adus meleagurile noastre cu vulcani, cutremure şi uragane la paşnica latitudine a brodezelor flamande sau a aureolelor boreale. „II vie reste beau-coup ă faire i, spusei. Deşi mă făleam — asta da — că în ţara mea, după un secol de neorînduieli şi lovituri militare de stat, se încheiase ciclul revoluţiilor, revoluţii care, în America Latină, nu depăşeau faza de crize de adolescenţă, scarlatina şi pojarul unor popoare tinere, impetuoase, pline de pasiune, cu sînge clocotitor, cărora era necesar, uneori, să li se impună o anumită disciplină. Dura lex, sed lex... Sînt situaţii cînd severitatea e necesară — considera Academicianul. De altfel, după cum bine spusese Descartes „Suveranii au dreptul să schimbe întrucîtva obiceiurile..." Cum terminase de exersat nesfîrşitul Fiir Elise — nu ne dădusem seama că de-o bucată de vreme pianul amuţise — Ofelia intră în bibliotecă strălucitoare, extraodinară, într-o rochie de muselină deschisă, cu o boa de pene la git, pălăria împodobită cu flori şi un colibri cuibărit între trandafiri, mîtene brodate şi umbrelă de soare a cărui mîner era o fină sculptură în fildeş — parfumată, într-un foşnet de bănuite dessous-uri, de un lux vaporos, cu bucle unduitoare, etalîndu-şi formele puse în relief de şireturi şi panglici, cu chipul ei fermecător, triumfătoare, fregată în vînt, cu rochia ei Boldini. „Azi e zi de Drags" 2, ceea ce îmi aminti că într-adevăr, cu cîteva momente înainte, în timp ce vorbeam cu Ilustrul Academician, văzusem trecînd spre Place de la Concorde cîteva căleşti desprinse din vechile stampe englezeşti — cu portiere duble, imperială şi capră înaltă — trase de cîte patru cai, care ceva mai tîrziu aveau să gonească într-o adevărată învălmăşeală de umbreluţe de soare, plesnete de bici şi goarne de poştalion spre locul unde, străjuit de doi gonaci în livrea purpurie, îi aştepta Preşedintele Societăţii de Steeple-Chase 3. „Jamais je ne vous avcdt 1 2 Mai sînt multe de făcut (în fr. în orig,) Alergare de cai (La engl. în orig.). * Vînătoare cu ogari (La engl. în orig.). [541 vu si belle" 1} spuse Ilustrul Academician, croşetînd, apoi, un încîlcit compliment în care fiicămea era ceva ca un frumos Gauguin ieşit din undele diafane ale unor zori de vară. „Se-ncinge dansul", şopti Peralta. Mie mi s-a lungit faţa ; chestia cu Gauguin ne cam jignea niţel... Ofelia însă acceptă complimentul amuzată : „Oh ! Tout au plus la Noa-Noa du XVI e Arrondissement!" 2... Adevărul e că fiică-mea, cu tenul acela mat de indiancă de rasă, era frumoasă. Nu moştenise deloc faţa rotundă, pulpele groase şi şoldurile late ale sfintei sale mame — mult mai autohtonă ca înfăţişare. Ofelia avea picioare lungi, sîni mici, talie subţire — noua rasă ce se năştea acolo — şi părul său lins, ondulat artificial, fiindcă aşa cerea moda, n^avea nimic comun cu lîna creaţă pe care mulţi dintre compatrioţii noştri o combăteau cu celebra Loţiune Walker, invenţia unui farmacist din New Orleans... Copleşindu-mă de mîngîieri ostentative, Ofelia îmi ceru voie să plece chiar în noaptea asta, după cocteilul protocolar de la Polo de Bagatelle. Voia să participe la stagiunea Wagner de la Bayreuth care se deschidea marţea viitoare cu Tristan şi Isolda. „Oeuvre sublime !" 3, exclamă Academicianul, începînd să fredoneze tema Preludiului, cu gesturi de dirijor în faţa unei orchestre invizibile. Vorbi apoi despre supraomeneasca voluptozitate din actul al doilea, despre marele solo de corn englez din al treilea, despre progresiunea cromatică, paroxistă, aproape crudă în intensitatea ascensiunii şi despre Liebestod, întrebînd-o pe fiică-mea dacă i-ar face plăcere să fie primită la Vila Wahnfried. Bucurîndu-se de teatrala emoţie a Ofeliei, pentru care Renumitul Lăcaş — zicea — era ceva atît de impresionant şi sacru încît niciodată n-ar îndrăzni să pătrundă înăuntru, Academicianul se apropie de micul birou Boule-Santa-Ines şi luă o foaie de hîrtie. Să-i dea această scrisoare de prezentare prietenu1 2 Niciodată n-aţi fost atît de frumoasă (în fr. în orig.). Cu adevărat Noa-Noa din Arondismentul XVI (în fr. în orig.). 3 Operă sublimă (în fr. în orig.). [55] lui său Sigfrid, celebru compozitor, deşi operele sale se cîntau puţin. Dar... cum putea cineva să compună, cîhd e fiul lui Richard Wagner ?... Şi pana îşi încheie drumul său caligrafic împodobit cu s-uri ionice şi l-uri aplecate. „Voici Mademoiselle" l. O rugă să-i transmită salutări prieteneşti lui Cosima, îi atrase atenţia că scaunele de la Festspielhaus erau destul de incomode. Pelerinajul la Bayreuth era însă un lucru pe care orice persoană cultă avea datoria să-l facă, măcar odată în viaţă — aşa cum mahomedanii se duceau la Mecca şi japonezii urcau pe Fuji-Iama. După ce luă scrisoarea împodobită cu o adresă în stil Renaştere, cu prea studiate majuscule, Ofelia se retrase cu noi dovezi de dragoste faţă de un tată atît de bun, carei făcea toate voile — deşi, la drept.vorbind, eu nu-tni manifestasem deloc mulţumirea faţă de acest voiaj inopinat ce-mi clădea peste cap socotelile privind o viitoare recepţie în onoarea directorului de la La Revue des Denx Mondes, foarte interesat să publice un lung articol despre minunata prosperitate şi stabilitate din ţara mea, unde ea ar fi trebuit să facă oficiile de gazdă. Pupăturile ei pe frunte fuseseră pură comedie întru admiraţia musafirului, pentru că ea, de fapt, nu ţinea seama niciodată de părerea sau aprobarea mea ca să facă tot ce-i trăznea prin cap. Faţă de mine uza şi abuza de teroarea pe care mi-o produceau teribilele sale accese de furie dezlănţuite brusc cind încercam să mă opun dorinţelor ei — accese manifestate prin bătăi din picior, gesturi obscene şi un limbaj atît de slobod şi porcos cum numai în bordeluri şi cîrciumi se aude. în astfel de clipe, dumnezeii şi mamele Infantei — cum îi spunea secretarul meu — se puteau compara cu alegoriile Arcului de Triumf. Şi de cum se termina furtuna, şi obţinea ce vroia, Ofelia revenea la un limbaj atît de rafinat şi subtil nuanţat, tncît uneori, după ce-o ascultam, trebuia să recurg la dicţionar ca să verific valoarea exactă a unui adjectiv sau adverb menite, poate, în viitor, să înalţe mai sus zborurile propriei mele arte oratorice... Oînd ramaserăm singuri, Academicianul, dintr-o dată posomorit, evocă anii de sărăcie a lui Richard Wagner şi dispreţul de care~au avut parte adevăraţii artişti în această epocă odioasă. Nu mai existau Mecena, un magnific Lorenzo, un luminat Borgia, Ludovic al XlV-lea sau un Ludovic de Bavaria. Poate doar Ludovici de Ruletă... Chiar şi el, în pofida strălucitoarei sale cariere literare, nu era lipsit de nevoi — ba acestea erau aşa de multe, încît încolţit de portărei cu bicorn, care mîine vor bate la poarta locuinţei sale cu bastoanele cu măciulii de fildeş cu însemne (s-ar fi putut concepe aşa ceva în Marele Secol ?), se hotărîse cu durere să vîndă manuscrisele a două drame : Eobert Guiscard (frescă istorică ale cărei personaje principale erau condotierul normand, fratele său Rogerio şi ceţoasa Judith de Evreux, care cu toată magistrala interpretare a lui Le Bargy, fusese un fiasco total) şi L'absent (dramă a conştiinţei — David şi Betsabe, ale căror nopţi de iubire sînt înveninate de spectrul lui Uriaş etc.) ce ajunsese la peste două sute de reprezentaţii la Theâlre de la Porte Saint-Martin, spre marea disperare a porcului de Bernstein, care intenţiona să scrie o piesă pe aceeaşi temă... Dar, acum, bibliotecile nu dispuneau de fonduri şi poliţele nu se mai puteau amina ; mîine oamenii cu bicorn şi baston cu măciuliile de fildeş... Poate, însă, Biblioteca Naţională a ţării mele... Nu mai era nimic de spus. Am completat, de îndată, un cec—cec pe care l-a primit cu un gest distrat de mare senior, fără să privească măcar suma înscrisă, deşi tare mai bănuiesc că o ştia fiindcă îmi observase mişcarea mîinii cînd senam cifrele. „Ils sont tres beaux" ', spuse, pagini mari, hîrtie de Olanda, legate în piele, cu numele său gravat pe copertă. „Vous verrez" 2... Pachetul, lăsat jos, a fost adus de Sylvestre. Am dezlegat sforile, am mîn-gîiat coperţile caligrafiate în două cerneluri cu ilustraţii la text, am răsfoit paginile cu venerabilă încetineală şi i-am mulţumit ilustrului prieten de-a se fi gîndit la Iată, Domnişoară (în fr. în orig,). 1 SirH foarte frumoase (în fr, în orig.). 2 O să vedeţi (în fr. în orig.). [56] [57] Biblioteca ţării mele pentru a salvgarda aceste nepreţuite scrieri — Bibliotecă ce, deşi modestă, poseda cîteva incunabule de mare preţ, hărţi florentine şi mai multe codice din timpul Conchistei. Şi dîndu-mi seama că gesturile sale se prefigurau într-un ambiguu ceremonial de rămas bun, mă ridicai în picioare, ca pentru a privi spre Arcul de Triumf, declamînd : Toi ciont la courbe, au loin I s'emplit d'azur arche demesuree 1... Simţindu-se obligat să-mi arate o oarecare recunoştinţă, Ilustrul Academician îşi luă jobenul şi mănuşile albe şi-mi spuse — ştiind că-mi va face plăcere — că în fond, şi la urma urmei, Hugo nu era un poet atît de prost şi era de înţeles că noi, generoşi faţă de cultura franceză, să-i apreciem în continuare virtuţile sale de mare liric. Dar trebuia cunoscut şi Gobineau, trebuia să-l citesc pe Gobineau... Am coborît cu el scările cu covor vişiniu, conducîndu-l pînă la ieşire. Şi tocmai vroiam să-i propun Doctorului Peralta să mergem pe Rue des Acacias, la Bois-Charbons, localul domnului Musard, cînd, în faţa noastră se opri un taxi din care coborî, deosebit de agitat, Cholo Mendoza. Trebuia să i se fi întâmplat ceva grav ambasadorului meu, pentru că părea transpirat — mereu părea transpirat, dar nu chiar aşa — cu cărarea strîmbă, cravata desfăcută, ghetele gri prost încheiate. Eram gata să fac o glumă pe seama dispariţiilor sale de mai multe zile — la Passy, Auteuil sau cine ştie pe unde — cu vreo blondă „de serviciu", cînd îmi întinse, cu o figură descompusă, textul descifrat al unui mesaj de mai multe pagini, din partea Colonelului Walter Hoffmann, Preşedintele Consiliului meu de Miniştri. — „Citiţi, citiţi"... Permit să informez general Ataulfo Galvân iniţiat rebeliune în San Felipe ăel Palmar cu batalioane infanterie 4, 7, 9, 11, 13 (Salvatorii patriei) plus trei regimente cavalerie, inclusiv escadronul „Independencia o muerte" plus cinci unităţi artilerie, sub lozinca „Trăiască legalitatea şi constituţia". 1 Tu, a cărei curbă, în depărtare / se umple de azur, aro neasemuit... (Victor Hugo, în fr. în orig.). [58] „Dumnezeii mă-sii ! Pastele şi... !" urlă Primul Magistrat zvîrlind foile pe jos. „Continui să vă citesc", spuse Cholo Mendoza, adunînd hîrtiile. Mişcarea cuprinsese trei provincii din nord, ameninţînd coasta Pacificului. Dar garnizoanele şi autorităţile din Centru rămăseseră fidele guvernului — asigura Hoffmann. Noua Cordobă nu se mişcase. Pe străzile din Puerto Araguato patrulau soldaţi. Se decretase starea de război şi, bineînţeles, se suspendaseră garanţiile constituţionale. Ziarul Progresa fusese interzis. Moralul trupelor guvernamentale era bun. dar armamentul insuficient, mai ales artileria uşoară şi mitralierele Maxim. Excelenţa sa ştia cît de devotată îi era capitala. Se aşteptau instrucţiuni. „Dumnezeii mă-sii ! Mama lui de... !" repeta Primul Magistrat, de parcă vocabularul lui s-ar fi limitat la aceste singure cuvinte, gîndindu-se la felonia celui pe care-l scosese din jegul unei cazărmi de provincie, pifan împuţit, cătană de mîna a şaptea, pro-tejîndu-l, îmbogăţindu-l, învăţîndu-l să folosească furculiţa, sa tragă apa la closet, făcîndu-l om. dîndu-i trese şi galoane, numindu-l, în cele din urmă, Ministru de Război, şi care acum, profita de lipsa lui ca să... Omul care, de atîtea ori, la recepţiile de la" Palat, după multe pahare, îl numea binefăcător, dumnezeu, mai mult decît ţaţă, frate, naşul copiilor lui, sînge din sîngele lui, se răscula aşa dintr-o dată, în stil bolivian, readu-cînd în actualitate mîrşavele rebeliuni dintro epocă de mult depăşită, proclamînd respectarea unei Constituţii pe care nici un conducător n-o respectase vreodată, de la Războaiele de Independenţă încoace, pentru motivul că, aşa cum bine zicem noi, „teoria e de rahat în faţa practicii'' şi „şeful cu boaşe nu se ia după hîrţoage"... „Dumnezeii mă-sii !,.. Mama lui... !" Bepeta Primul Magistrat, revenit în Marele Salon, dînd pe gît lungi înghiţituri de rom Şanta Ines — un rom ce nu mai era dătător de patriotice nostalgii în Parisul vieţii fără griji, ci devenise, dintr-o dată, rachiu ordinar, aspru şi care arde gîtlejul, ammţînd apropiate marşuri şi contramar-?uri lungi şi chinuitoare, în miros de cal, duhoarea acră [59] a trupei şi a prafului de puşcă. Şi pe loc, în faţa beatei Radegunda de Jean-Paul Laurens, a peisajului marin de Elstir şi a gladiatorilor lui Gerome, avu loc Consiliul de Război. Fusese uitat adolescentul-erou de pe Arcul de Triumf, pe ale cărui ziduri se va fi gravat de bună seamă numele lui Miranda l, precursorul luptei pentru independenţă în ţările latino-americane, cel ce refuzase să-l urmeze pe josnicul Dumouriez2 — un soi de Ataulfo Galvân, în felul său — pe calea trădării; fusese uitat şi Bois-Charbons al domnului Musard, unde Primul Magistrert şi Doctorul Peralta îşi luau cu atîta plăcere muscatul de dimineaţă, aperitivul de prînz şi Pernodul de după-masă, deoarece localul, cti mirosul său de cărbune de lemn, modestia tejghelei, aşezată paralel cu peretele împodobit cu calendare din anii trecuţi, tabloul alegoric al suişului şi coborîşului vîrsfcelor, reclamele pentru Pastilele Geraudel şi Vinul Mariani le aminteau bodegile, cârciumile, tavernele de acolo, asemănătoare ca ambianţă, reclame şi comportare generoasă a clienţilor chercheliţi cu molan, oricînd dispuşi să discute despre competiţii cicliste, filme recente, femei, politică, box, trfeeerea unei comete, cucerirea Polului Sud, sau orice pofteşti... Consiliu de Război. Trei siluete proiectate pe pereţi, pe tablouri, de lampa de birou, ca la un film : umbra mişcătoare, neliniştită a lui Cholo Mendoza ; trupul mic, îngropat în hîrtii şi cerneală al Doctorului Peralta ; figura masivă, aplecată de spate, greoaie şi colerică totodată a Primului Magistrat, gesticulînd în fotoliul său, dictînd ordine şi dispoziţii. Lui Peralta : cablogramă lui Ariei, fiu-său, ambasador la Washington, pentru achiziţionarea imediată de armament, vehicule, material logistic şi baloane de observaţie ca cele intrate, de curînd, în dotarea Armatei Franceze (o să aibă un efect formidabil, 1 Francisco Miranda (1750—1816), general venezolan. A luptat In Războiţii de Independenţă al Statelor Unite, în Franţa, alături de apărătorii Revoluţiei şi pentru emanciparea Ameridi Latine, atît singur, cit şi alături de Sim6n Bolfvar. 2 Charles Frangois Dumouriez (1739—1823), general francez, apărător al Revoluţiei. [60] acolo, unde niciodată nu s-a mai văzut aşa ceva...), pro-cedîndu-se în acest scop, deoarece orice război costă scump şi Tezaurul Naţional e foarte stibţiat, la concesionarea zonei bananiere de pe coasta Pacificului, către United Fruit Co. — operaţiune întîrziată de prea multă vreme datorită problemelor, discuţiilor şi obiecţiilor ridicate de universitarii şi intelectualii care nu ştiau să spună decît tîmpenii denunţînd lăcomia — inevitabilă, ce Dumnezeu, inevitabilă, fatală, vrei nu vrei. determinată de raţiuni geografice sau imperative istorice — a imperialismului yankeu. Lui Colo Mendoza : telegramă lui Hoffmann, ordonîndu-i să apere cu orice preţ căile de comunicaţie între Puerto Araguato şi Capi-fala. Să fie împuşcaţi cine trebuie împuşcaţi. Din nou Ui Peralta : cablogramă — Mesaj către Naţiune, afir-nîîid voinţa nezdruncinată apărarea Libertăţii, pildă făuritorii Patriei... (— „Bun, ştii tu.,.") Cholo Mendoza ■/orbise deja la Agenţia Cook : un vapor destul de rapid, Yorktown pleca la miezul nopţii din Saint-Nazaire. Trebuia să plece cu trenul de cinci. Altă telegramă lui Ariei anunţîndu-i sosirea ; să aranjeze cumva să ajun-»ern cît mai repede acolo : cu un cargou, pe un petrolier, oricum... „Lui Sylvestre : să-mi facă bagajele",.. Sorbi o înghiţitură lungă, cu mîna pe dîrlogii marilor hotâriri : „Ofelia să nu se înapoieze. Avem bani destui în Elveţia. Să plece la Bâyreuth ca şi cum nu s-ar fi înt'implat nimic şi să se bucure de Nibelungii ei... Po-ve; 'ea asta o rezolv în cîteva săptămîni. Am dat de pămînt oameni cu mai multă snagă decît Generalul asia de căcat"... Şi cînd Sylvestre începu să coboare valizele, Primul Magistrat se gîndi că probabil chestia de aseară, cu călugăriţa de la Saint Vincent de Paul, I purtase ghină. Vălul scrobit. Şi scapularul. Şi hîrca aia ii cauciuc, cumpărată, precis, de la prăvălia Farces et Aitrapes de pe Boulevarcî des Capucines — prea multe coincidenţe prevestitoare de rele — în nici un caz mx-i putuseră sluji de înger păzitor. Dar Divina Pastora din Noua Cordobă va accepta, şi de astă dată, .sincera sa pocăire. O să mai adauge cîteva smaralde la coroana ei. argint mult pe mantie. Şi totul, cu fast. Lumini. (61] Multe lumini. Stindardul Divinităţii între luminări mari, de-o parte şi de alta a altarului. Cadeţii, în genunchi. Solemnitatea decorării. Bazilica se va lumina de strălucirea noilor medalii... Afară, Marseilleza de Rude continua să se audă — răsunînd fără să răsune — dintro gură adîncă de piatră, o nouă groapă săpată la Dicioarele monumentului unde stăteau înscrise numele a şase sute cincizeci şi doi de generali ai Imperiului înnobilaţi de glorie... — „Numai şase sute cincizeci şi doi de Generali ?" — murmură Demnitarul, trecîndu-şi armata în revistă, în mod imaginar. „Cred că Baedecker1 a greşit." 1 Karl Baedecker (1801—1859), editor german, cunoscut pentru ghidurile turistice pe care le-a publicat. Capitolul cil doilea ...fiecare ţine atît de mult la punctul său de vedere, îneît am putea găsi atîţia reformatori, cîte capete... Descartes DOUA ORE DUPĂ INSTALAREA ÎN APARtamentele de la Waldorf Astrala, s^a trecut la Semnarea ultimelor hîrtii privind afacerea cu United Fruit, aranjată repede de Ariei, în timp ce tatăl său şi Peralta erau în largul mării. Documentele erau irefutabile deoarece purtau semnătura celui care era de fapt şi de drept — şi o să mai fie multă vreme, după pronosticurile politologilor din această emisferă — Preşedintele constituţional al Republicii. Pe urmă, Compania nu risca nimic, orice s-ar fi întîmplat, pentru că Generalul Ataulfo Galvân, inteligent, avusese grijă, la începutul rebeliunii, să anunţe agenţiile de presă, la fel ca întotdeauna, acum şi în viitor, Tize ei nune 1, atît în etapa luptei armate, ca şi după „neîndoioasa victorie" — ce tupeu, domnule ! — a mişcării conduse de el, că bunurile, proprietăţile, concesiunile şi monopolurile firmelor nordamericane vor fi respectate. Din telegrame reieşea că revoluţionarii îşi consolidaseră poziţiile pe coasta Atlanticului — pînă acum controlau patru provincii din nouă, ăsta era dramaticul adevăr —, dar o rezistenţă înverşunată împiedicase încercările lor de a înainta spre Puerto Araguato şi de a tăia căile de comunicaţie între Capitală şi Ocean. O unitate a 1 Acum şi atunci (în lat. în orig.). fi;:- marinei de război îl aştepta pe Primul Magistrat într-o. insuliţă din Caraibi, unde urma să facă escală un cargou olandez care ridica ancora mîine cu destinaţia Recife... Cît priveşte armele, cumpărate de la un agent al lui Sir Basil Zaharoff, acestea vor fi îmbarcate în Florida, pe un vas sub pavilion grecesc, comandat de un corsar obişnuit să înalţe pavilioane panameze sau salvado-, riene cînd îşi făcea obişnuitele afaceri — transporturi de oameni, arme, sclavi, de tot ce vrei şi ce nu vrei... <— de îndată ce ieşea din apele teritoriale ale Statelor Unite, şi cunoscînd America de Jos cu golfurile, insuliţele şi coastele sale, la fel de bine ca şi cei mai rutinaţi lupi de mare din partea locului... Şi cum în seara aceea nu avea nimic urgent de făcut, Primul Magistrat, foarte iubitor de operă, vru să asculte Pelleas et Meli-sande la Metropolitan Opera Hoţise, cu celebra Mary Garden în rolul principal. Prietenul Academician îi vorbise mult despre această partitură, probabil foarte bună, de vreme ce, foarte discutată la început, acum avea la Paris admiratori fanatici, pe care poponaml ăla ştrengar de Jean Lorrain îi numise pelleaşti... Se aşeză în primul rînd, dirijorul ridică bagheta şi o enormă orchestră aflată acolo, la picioarele lor, începu să nu cînte. Să nu cînte, pentru că dinspre ea se ridica un murmur, un fior, o notă şoptită ici şi colo, ce nu se transforma în muzică. „N-are uvertură ?" întrebă Primul Magistrat. „Acum începe", spuse Per alta aşteptînd ca susurul acela să crească, să se definească, să dea într-un fortissimo. „Şi Faust şi Aida încep aşa, de parcă ■iu s-ar auzi nimic (cred că asta se cheamă surdină); •a să pregătească mai bine ceea ce urmează." Dar se ridic? deja cortina şi nimic nu se schimbase. Instrumentiştii — numeroşi, atenţi, cu ochii pe partituri — nu făceau nimic. încercau clapele, scoteau saliva din suflători, întorcînd instrumentul în jos, ciupeau eîte-o coardă, atingeau harpa cu vîrful degetelor, fără să ajungă la o melodie clară. Un, uşor accent aici, un suspin imperceptibil dincolo, teme schiţate, impulsuri născute moarte, şi sus, pe scenă, două personaje care vor-beau-vorbeau şi nu se hotărau să cînte. Acum — [64] schimbare de decor — o doamnă medievală cu tuşe de Kansas City — citeşte o scrisoare. Un bătrîn care ascultă. Un semn făcut cu capul de cineva care nu mai încerca să asculte, de plictisit ce era, şi antractul... Acum, spectacolul galeriilor şi foyerului îi prilejui Primului Magistrat cîteva observaţii nostime şi tăioase cu privire la superficialitatea aristocraţiei newyorkeze în materie de maniere şi lux, în comparaţie cu cea de la Paris. Oricît de bine ar fi croit un frac, pe umerii unui yankeu, întotdeauna va părea un frac de prestidigitator. Cînd salută, cu plastronul mare şi papionul alb, te-aştepţi să le ţîşnească din joben un iepure sau un porumbel. Doamnele „celor 400" 1 aveau prea multe hermine scumpe, paruii şi articole de la Tiffany. în spatele acestui lux se aflau reşedinţele somptuoase, cu cămine gotice cumpărate în Flandra, coloane de mănăstiri ca cea de la Cluny, aduse în calele transatlanticelor, pînze de Rubens sau de Roşa Bonheur şi cîteva autentice statuete de Tanagra care nu-şi armonizau mişcările de dans cu ritmurile orchestrei Alcxan-der Rag-Time Bând ce ajungea pînă la ele prin cristalele vitrinelor renascentiste. Deşi unele nume de familie de veche ascendenţă olandeză sau britanică coborau încă din veacul al XVII-lea, auzite în apropiere de Central Park, căpătau un iz de produs importat — fals şi exotic totodată, asemeni nebuloaselor titluri de Marchiz de la Real Proclamacion, del Merite sau del Premio Real pe care le folosim în America Latină. Aristocraţia aceea era la fel de falsă ca atmosfera operei care se juca în seara aceea, cu îndoielnicul său Ev Mediu, ogive fără origină, mobile vag dinastice, creneluri de orice epocă, năzărindu-se dintr-o veşnică negură, după gustul scenografului. Se ridică din nou cortina, urmară cîteva scene şi apoi altă pauză ; se ridică iarăşi cortina, iar se succedară cîteva scene, totul în ceaţă, estompări, vorbe în doi peri, peşteri, umbre, . * Nume pe care şi-l atribuia în anii 1900—1930, aristocraţia new-yorkeză, care se considera descendentă celor 400 de familii întemeietoare a New-York-uhii. [63] Recursul la metodă vecernii, corişti invizibili, porumbei ce nu zburau, trei cerşetori morţi, turme îndepărtate, lucruri văzute de alţii, pe care noi nu le vedeam... Şi cînd, în sfirşit, se ajunge la ultima pauză, Primul Magistrat explodă : ,.Aici nimeni nu cîntă. Nimeni nu e bariton, tenor sau bas... Nu există o arie... Nu e un balet... N-am văzut o scenă de ansamblu... Şi împieliţata aia, americancă lată-n fund, îmbrăcată în copil, care priveşte pe fereastră ce se întîmplâ în camera unde, nu mai trebuie să spun, tinerelul, băiat bun, şi blonda cu părul lung se simt bine... Şi încornoratul de jos care se dă de ceasul morţii. Şi bătrînul ăla, cu mutra lui Charles Darwin, care zice că dac-ar fi Dumnezeu s-ar milostivi de sufletul oamenilor... Uite : chiar dacă prietenul nostru, Academicianul, şi ălălalt, D'Annunzio, o să-mi spună că asta e-o minunăţie, eu rămîn la Manon, Trainata, Carmen... şi â propos de curve, duceţi-mă la un bordel"... Şi aşa se văzură toţi trei înlr-un apartament de pe strada 42, unde nişte blonde, machiate şi coafate ca stelele de cinema, le serviră nişte amestecuri de băuturi ■—■ era la modă să amesteci băuturile — ceea ce i-a făcut să stabilească amuzante scări valorice între băuturile de-aici şi minyulul de la Hotel Diligencias din Veracruz, punciul rose din Antile, mojito cubano cu frunze răcoroase de izmă, rouă cocoşului făcută din ienupăr, zamurito cu hreniţă sau lămîie, chicha şi pulque bine fermentate, de la noi din Tierras Calientes. Femeile se mirau că Primul Magistrat, în ciuda vîrstei evidente, putea să bea atîta — cu acelaşi gest maiestuos şi calm — fără să se piardă în vorbe fără şir sau să renunţe la poza lui seniorială. Azi, în mod excepţional îl vedea bînd astfel, fiul său Ariei — „într-o zi ca asta îţi poţi permite orice" — pentru că Demnitarul, în ambianţa Palatului era — cu faimoasele sale cure de apă minerală şi laude aduse Apelor Pelerinului, a căror fabrică de îmbuteliere o cumpărase —- întruchiparea sobrietăţii. La sărbători şi mese oficiale, niciodată nu închina mai mult de o cupă sau două de şampanie şi devenea emfatic cînd, în timpul conversaţiilor, [66] încruntat, aborda grava problemă a continuei înmulţiri a cîrciumilor şi cabaretelor, una din marile probleme sociale ale naţiunii. Racilă datorată viciului congenital al indienilor şi vechilor monopoluri de băuturi spirtoase ale coloniştilor spanioli. Oamenii însă ignorau că într-o servietă diplomat întotdeauna la îndemîna Doctorului Per al ta — ce conţinea, după aparenţe, acte de importanţă capitală — se aflau zece flacoane, din cele foarte plate şi curbate, să stea bine în buzunar, cum se fac în Anglia, şi care, avînd huse din piele de porc — cumpărate la Hermes — nu sunau niciodată cînd se ciocneau între ele. Şi astfel, în cabinetul prezidenţial, în anticamera Sălii de Consiliu, în dormitor — Elmira, intendenta era la curent, bineînţeles —, în tren, în timpul opririlor cînd călătoreau cu maşina, era de-ajuns ca Primul Magistrat să-şi ducă degetul mare la urechea stingă, pentru ca unul din flacoane să apară la tanc, din birocratica servietă a secretarului. în plus, întotdeauna gravul şi încruntatul băutor — om de before breakjast \ căruia buna Elmira îi pregătea o mulţime de ape de dinţi, pastile de mentă, pilule de cachunde 2, de „ficaţi", cum spunea ea la plural — avea o deosgbită grijă săşi ascundă o veche înclinaţie pentru Romul Santa Ines care — trebuie să recunoaştem — nu-i afecta cu nimic mersul, nici înţelepciunea hotărîrilor sale, chiar pus în faţa unor situaţii neaşteptate, nici chiar doza sa aproape naturală de sudoare ; cu oamenii vorbea întotdeauna cu faţa puţin într-o parte, măsurîndu-şi raza de acţiune a răsuflării — din spatele unei mese, sau păstrînd o calculată distanţă ce sporea, dacă asta mai era posibil, respectabilitatea figurii sale patriarhale. La aceste precauţii adăuga în mod constant apele de dinţi, pastilele de mentă, pilulele de cachunde, lemnul-dulce, în afara miresmelor de apă de colonie şi esenţă de lavandă, pus întot1 2 In sensul : care bea înainte de „micul dejun" (în engl. în orig.). Pastă preparată cu o substanţă astringentă extrasă dintr-o ■ specie de salcîm, folosită pentru parfumarea gurii. [67] deauna printre costumele sale închise şi cămăşile mătăsoase, întru totul demne de demnitatea unui Şef de Stat... In seara aceea, văzîndu-l bînd, Ariei se miră de capacitatea de absorbţie a tatălui său care-o depăşea pe-a lui. ..Are un organism virgin", spuse Doctorul Peralta. ..Nu e ca noi, care ne purtăm originea în noi: o mamă ce se trezeşte în noi din nimic"... A doua zi, după ce cumpără la Bi*entano's o splendidă ediţie a lui Facundo de Sarmiento — ceea ce-l făcu să emită amare panseuri despre dramaticul destin al popoarelor latino-americane, veşnic încleştate în maniheista luptă între civilizaţie şi barbarie, între progres şi dictatură — Primul Magistrat urcă la bordul cargoului olandez ce urma să facă o scurtă escală la Havana...' Şi marea îşi pierdu culoarea cenuşie, şi pe fundalul baroc al reapariţiei sargaselor şi peştilor zburători se zugrăvi plină luna galbenă a Caraibilor. „Aerul miroase deja altfel", spunea Primul Magistrat, sorbind briza ce-i aducea boarea de neconfundat a îndepărtatelor păduri de manglieri... La Havana' aflară de la Consul că, în ciuda lipsei armamentului uşor, Colonelul Hoff-mann se menţinea pe poziţii de apărare, şi că revoluţionarii nu înaintaseră prea mult. Totul era la fel ca în momentul expedierii cablogramei la Paris. Cum vestea era bună şi era perioada Carnavalului, Primul Magistrat asistă la defilarea măştilor, la concursul de costume şi măşti, aruncînd serpentine în înaltul cerului. Şi după ce închirie un domino negru, se duse la balul de la teatrul Tacon unde o mulatră, îmbrăcată în stil Marchiză între Ludovic al XV-lea şi al XVI-lea — malacof purpuriu, perucă pudrată, aluniţă şi buze rujate, evantai roşu-verde şi lornion de bagă — îi arătă modalităţile de a dansa fără să danseze, de a dansa mişcîndu-se în perimetrul unei dale, de a se mişca pe verticală, aproape fără să se mişte, în răsuciri tot mai strînse, mai lente, duse spre o reciprocă nemişcare, în parfumul unui satin care de atîta transpiraţie părea epidermă mai mult decît pielea veritabilă — totul într-o larmă de trompetă, clarinet şi tobe, datorată orchestrei [60] Valenzuela y Corbacho. Cînd măştile începură să se risipească şi luminile teatrului se stinseră rînd pe rînd, mulatra îl invită pe Primul Magistrat să doarmă la ea, într-o cameră aproape de Arco de Belen, într-o casă „modestă, dar decentă" ■— zicea ea — cu o grădiniţă cu rodii, busuioc şi straşnic. Luară o birjă trasă de un cal slab, pe care vizitiul ii mîna înainte — părea adormit — cu un pinten fixat în vîrful biciuştii, trecînd printre enorme case somnoroase ce miroseau a pastrama, melasă, a fum de cuptoare, aruncînd ici şi colo, după cum bătea briza dinspre port, iz de zahăr nerafinat, de cuptor încins şi cafea verde, într-o uriaşă răsuflare de grajd, şelărie şi igrasie de ziduri vechi, acoperite încă de rouă nopţii, salitră şi muşchi. „Veghează-mi somnul, prietene-' — îmi spuse Primul Magistrat. „Fii liniştit, am tot ce trebuie la îndemînă'' răspunsei, scoţîndu-mi Browning-ul din buzunarul de la piept... Şi în timp ce Primul Magistrat şi mulatra Ludovic al nu ştiu cîtelea dispăreau în spatele unei uşi. albastre, mă instalai pe un scăunel din .piele de vită, cu arma pe picioare. De fapt, nimeni nu ştia că Preşedintele era în oraş. Debarcase cu paşaport fals, pentru ca să nu se afle prin telegraf de călătoria lui chiar acolo unde vroia să lovească mizînd pe elementul surpriză.,. Cîntară cocoşii, umbrele schimbară ştafeta şi, în puţine clipe, se răspândiră zgomotele din totdeauna : cărucioare şi căruţe cu simfonia lor creseîndă şi descreseîndă de clopoţei, perdele trase, obloane trîntite, zgomotul apei în albii şi lighene ; Fldoooorî, flori; Măturaaaa, măturiiiica ; Lozul : marele previla ; vînzătorii ambulanţi de gogoşi, arocate şi tainall lăudîndu-şi marfa cîntat, cu glas de ţîrcovnic, apoi altul, care vindea acadele pe sticle goale ; pe urmă, ştirile zilei strigate de vînzătorii de ziare ; un aviator cubanez, Rosillo, bătuse recordul francezului Pegoud la looping-uri, pe câmpul de la Bien Aparecida ; cineva şi-a dat foc de viu ; prin1 Mîncare specifică din America Latină : un fel de mălai umplut cu un amestec de carne condimentată, totul învelit în pănuşă de porumb. [69] derea unor geambaşi în Camagiiev ; val d« frig sub 13°, anunţa Observatorul, pe înălţimile Placetas ; tulburări în Mexic — unde avea loc o revoluţie adevărată : ştiam din înfricoşătoarele relatări ale lui Don Porfirio — şi în ţara noastră, da, în ţara noastră, auzisem numele în gura vîn/.ătoruiui, o victorie a lui Ataiiîfo Galvăn (da, ,,victorii" cred că a spus) în regiunea Noua Cordobă... îngrijorai de veste, îl trezii pe Primul Magistrat care dormea cu un picior enorm şi gros peste cel la fel de ţeapăn, dar mai lung, al mulatrei, şi amîndoi, el foarte spilcuit şi demn, pornim pe jos spre Cheiul San Francisco, unde ne aşteaptă cargoul gata să ridice ancora... Dintr-o flaşnetă împodobită cu ciucuri şi fotografii cu La Chelito şi Bella Camelia, ţâşneşte dintr-o dată, ritmul percutat al unui pasodoble de coridă. „Ce oraş zgomotos !" remarcă Demnitarul. „Capitala noastră e o mănăstire de maici pe lingă ăsta !" Şi iată-ne sosiţi în Puerto Araguato, unde ne aştepta Colonelul Hoffmann, foarte băţos, cu monoclul de gală şi buna veste că totul e neschimbat. Mişcarea ■ subversivă e sprijiniiă doar în provinciile din Nord, unde populaţia a fost, în mod tradiţional, ostilă Pulerii Centrale, considerindu-se neglijată, desconsiderată, privită ca o rudă săracă, deşi avea pămînturile cele mai bogate şi mai,fertile. Din cele cincizeci şi trei. de lovituri de stat într-un secol de istorie, peste patruzeci fuseseră iniţiate de caudillos din nord. Nimeni nu ştia — cu excepţia miniştrilor şi a înalţilor ofiţeri din Armată... — că Şeful Statului sosea astăzi. Aşa va fi mai mare surpriza... (Mai îndurerat acum decît altădată, de trădarea omului în care îmi pusesem toată încrederea, contemplam de pe coverta vedetei ce mă aducea panorama portului, înduioşîndu-mă brusc, cu lacrimi în ochi. banale, dar nestăpînite, în faţa căsuţelor căţărate unele peste altele, pe povîrnişul dealului, asemeni unui fragil castel de cărţi de joc. Ogoită mînia de reîn-tîlnirea cu mine însumi, în tresărirea unei străfulgerări, înţelesei că aerul acesta e aer din aerul meu, că apa ce-mi ostoieşte setea, la fel ca orice apă, îmi amintea dintr-o dată senzaţii uitate, legate de chipuri duse, de lucruri adunate în privire, depozitate în arhiva minţii. Să respir adînc. Să beau încet. Mers înapoi. Param-nezie. Şi acum, cînd trenul urcă mereu prin tuneluri şi serpentine, uneori cu scurte opriri între piscurile şi rîpele din Tierras Calientes să privesc, cu ochii mirosului, desenul frunzelor ce cresc în chip de negură ; să-mi reprezint arhitectura unui copac după plînsa îndoire a unei crengi ; să aflu amarantul pe scoarţa copacilor după dăinuirea răsuflării redobîndite... Gol, lipsit de apărare, îmblînzit, înclinat spre indulgenţă, iertare, posibilă împăcare — datorate încă unui acolo care, ceas cu ceas, rămînea tot mai departe, la picioarele Arcului de Triumf — pe măsură ce urcam spre Fotoliul Prezidenţial, din nou stăpînit de agresivitate, poate datorită reîntâlnirii cu vegetaţia apropiată, încleştată într-o neîntreruptă bătălie pentru recucerirea fîşiei de terasament pe unde pufăia locomotiva noastră, analizam evenimentele cu tot mai multă ură şi patimă. Cu fiecare două sute de metri urcaţi de maşină, creş-team în putere şi statură, tonificat de un aer subţiat, venit dinspre culmi. Trebuia să fiu dur, neînduplecat; aşa cereau Forţele neîndurătoare, nemiloase, ce reprezentau încă obscura şi atotputernica raţiune de a fi — pulsaţia viscerală — a lumii în gestaţie, problematică încă în privinţa formelor, voliţiunii, impulsurilor şi limitelor. Pentru că acolo — acum acolo din acel acolo — dăinuia Baselul, portul maritim cu negoţul pe Rin din Anul 1 000, în timp ce Sena cu ale sale bateau-inou-ches x continua să fie măsurată de veşnicii paşi ai tela-liîor şi renascentiştilor tabarini 2 pe Pont Neuf, în timp ce aici, la ceasul acesta, jungla sugrumă jungla, estuarele sînt răscolite, rîurile îşi schimbă cursul părăsin-du-şi albiile peste noapte, în timp ce douăzeci de oraşe construite într-o zi, înălţate de la chirpici la marmoră, de la cocină la palate, de la chitara văcarilor la vocea 1 2 Vaporaşe pentru plimbări de agrement (în fr. în orig.). Discipoli şi urmaşi ai lui Tabarin ; Antoine Girard, zis Tabarin (1584—1633), celebru vînzător ambulant, spiţer şi farsor francez. [70] [71] *^fp8fl lui Enrico Caruso, cădeau în ruină, dintr-o dată, mizere şi părăsite, de îndată ce un minereu oarecare înceta să mai intereseze lumea, sau nu ştiu ce excremente de păsări marine — din cele ce înzăpezesc recifurile cu burniţă lăptoasă — înceta să mai fie cotat la Marile Burse, cu multe table de afişaj, strigăte, licitări şi supralicitări, înlocuit de vreun produs realizat în eprubetă de chimişti nemţi. Pe măsură ce mă adăpam cu aerul meu, deveneam tot mai Preşedinte...) Şi era cu adevărat preşedinte, ţeapăn pe platforma vagonului oficial, cu chipul împietrit, privirea aspră, cravaşa în mînă, întunecat, pe cînd ne apropiam de Capitala anunţată de bineştiuta scenografie suburbană : acolo, fabrica de ,săpun, fabrica de cherestea, centrala electrică; la dreapta, dărăpănatul palat cu cariatide şi atlanţi şi minaretul cu mozaicuri, ruinat; la stînga un panou mare cu reclamă pentru Emulsia Scott şi altul pentru Loţi-unea Pompeya. Linimentul Sloan, ia orice durere ; Preparatul Vegetal Lydia Pinkham — ea cu colier şi camee —■ regele medicamentelor pentru dereglări, sexuale. Şi mai ales — mai ales — Făina Aunt Jemima — atenţie la marcă — ce era la mare preţ în mahalale, la oraşe şi la sate, datorită etichetei cu poza unei negrese din sud, cu basma în pătrăţele, ca femeile noastre de-aici de la şes. („E leită bunica prusacului de Hoffmann" — spuneau limbile ascuţite, amintindu-şi că bătrîna exilată în îndepărtatele dependinţe ale casei, niciodată de faţă la mesele şi petrecerile Generalului, era văzută pe străzi doar cînd se ducea să se spovedească, la liturghia de la 6, sau cînd avea chef să se tocmească în gura mare pentru nişte sovîrf sau salată verde la tarabele ţăranilor sculaţi cu noaptea-n cap, veniţi cu măgăruşii cocîrjaţi de desagi dinspre munte, înainte de trezirea la viaţă a Vulcanului Tutelar...) Şine care se întretaie, discurile semafoarelor ce ne ies în întîmpinare, şi la două dimineaţa intrăm în pustia Mare Gară de Est, toată din fier şi geamuri murdare — multe sparte — construită de mult de francezul Baltard. Ataşatul militar al Statelor Unite ne aştepta pe peron, împreună cu membrii Cabinetului. în cîteva maşini străbăturăm oraşul, tăcut şi parcă nelocuiî, datorită stării de război în vigoare întîi de la opt, apoi de la şase şi începînd de azi, de la patru şi jumătate după-masă. Pe trotuare înalte, cu porţile şi ferestre închise, dorm casele cenuşii, portocalii, galbene, cu burlanele ruginite desprinse de streaşină. Statuia ecvestră a Făuritorului Naţiunii strălucea lugubră şi solitară, în Piaţa Municipală, deşi o înconjurau mai jos, în picioare, eroii de bronz. Teatrul Mare, cu înaltele sale coloane clasice, în lipsa oricărei siluete omeneşti, împrumuta înfăţişarea unui somptuos cenotaf. La Palatul Guvernamental, toate luminile erau aprinse, în aşteptarea Consiliului Extraordinar care avea să dureze pînă la ora micului dejun. Iar la zece, convocată de ziarele de dimineaţă printr-o ediţie specială difuzată în masă, o imensă mulţime se îngrămădea înaintea faţadei din piatră vulcanică şi cahle, înălţată în zilele Conchistei de un inspirat arhitect evreu, urmărit de Sfînta Inchiziţie, căruia îi datorăm cele mai frumoase biserici coloniale din ţară — şi în primul rînd Sanctuarul Naţional al Divinei Pastora din Noua Cordobă. Cînd Primul Magistrat apăru în balconul oficial, fu întîmpinat cu uraîe ce stîrniră~stolurile de porumbei de pe acoperişurile şi terasele în roşu şi alb care, printre cele treizeci şi două de turle de biserici, mai mult sau mai puţin ambiţioase, se întindeau la vale într-o tablă de şah... Stinse aclamaţiile, Preşedintele începu lent, mar-cînd. pauzele, după cum îi era obiceiul, să rostească un discurs bine închegat, sonor în registrul său de tenor, precis în intenţii, deşi —- după părerea unora — prea împănat de expresii ca „transhumant", „mirobolant". ,,rocambolesc", „eristic", „apodictic", înainte de a fi ridicat tonul pentru ca într-o orbitoare învolburare de furci caudine, săbii a lui Damocles, treceri ale Paibi-conuiui, goarne de Ierihon, Cyrano, Tartarini, Cla-vilefio ' amestecaţi cu semeţi palmieri, senioriali condori şi pelicani, să-i incrimineze pe „mercenarii nepo1 Cal de lemn, aşa zis fermecat, călărit de Don Quijote in peregrinările sale. [721 [73] tismului" ..demagogii cameleonici", „condotierii de zahăr ars", oricînd dispuşi să-şi mînjească spada în aventuri nebuneşti, semănători ai discordiei acolo unde hărnicia, un concept patriarhal asupra vieţii, ne transforma pe toţi în membrii unei mari familii — unită şi înţeleaptă, clar întotdeauna severă, neiertătoare cu Fiii Risipitori care, în loc să se căiască de rătăcirile lor, ca în parabola din Biblie, voiau să incendieze Vatra Strămoşească unde, copleşiţi de demnităţi şi onoruri deveniseră Oameni... Clntatele fraze întortocheate ale Primului Magistrat erau pentru mulţi prilej de batjocură. El însuşi — şi Peralta înţelegea asta — le întrebuinţa nu numai datorită unui retorism baroc ; ştia că prin astfel de artificii de limbaj crease un stil de neconfundat şi că folosirea unor cuvinte, adjective, epitete neobişnuite, pe care auditoriul le înţelegea pe jumătate, departe de a-i aduce prejudicii, îi măgulea un atavic cult pentru preţiozitate şi stil înflorit, dobîndind astfel faima de maestru al limbii. în total contrast cu stilul plictisitor, cazon al proclamaţiilor prost redaptate ale adversarului său. După ce-şi termină discursul printr-un emoţionant apel la calm, armonie şi strîngerea rîndurilor tuturor cetăţenilor de bună-credinţă, demni urmaşi ai Făuritorilor Naţiunii şi ai Părinţilor Patriei, ale căror venerate morminte se aliniau sub bolta apropiatului panteon (...„întoarceţi capetele şi contemplaţi cu ochii minţii semeţul şi babilonicul turn ce..." etc, etc), cînd aclamaţiile încetară, oratorul se retrase în Sala Consiliului uncie pe o lungă masă de' caoba stăteau întinse mai multe hărţi. înarmat cu steguleţe, unele naţionale, altele roşii — prinse în ace de gămălie, Colonelul Walter Hoffmann, Preşedintele Consiliului, acum Ministru de Război, schiţă un scurt şi clar tablou al situaţiei militare. Pe linia asta se află ticăloşii de feciori de curve, aici, aici şi aici, apărătorii onoarei naţionale. Ticăloşii de pui de căţea primiseră ajutor din partea altor feciori de tîrfe, în ultimele săptămîni ; asta era evident. Odată cedată însă zona dinspre Pacific Companiei United 174] Fruit, posibilităţile lor de a primi ajutoare prin Bahia del Negre erau lichidate. Trupele fidele opriseră înaintarea revoluţionarilor spre nord-vest. „Dacă am fi avut mai multe arme, am fi realizat mai mult." „într-o săp-tămînă vom avea tot ce ne trebuie", spuse Primul Magistrat, dînd amănunte, pe bază de facturi, despre încărcătura îmbarcată în Florida. Pentru moment, trebuia ridicat moralul şi întărită combativitatea trupelor constituţionale. Va pleca chiar el, personal, în noaptea aceasta, în zona operaţională. In linii generale, situaţia, deşi gravă, trebuia privită cu optimism. „Şi Noua Cor-dobă ?"' — întrebă totuşi, gîndindu-se ta acest straniu oraş cu palate în ruină, bogat în mina, poate prea indigen, întotdeauna deconcertant prin felul său de a fi, primejdios în sentimentele sale imprevizibile, ce fusese focarul unei încrîncenate rezistenţe în t impui revoluţiilor anterioare. „Nimic", răspunse Hoffmann „Acolo, Ataulfo nu se bucură de popularitate. De-asta nici nu m-am atins de oraş. Şi pe urmă, a promis că va respecta proprietăţile englezeşti şi nord-americane, şi-acolo sînt multe, şi vrea să arate că-şi ţine cuvîntul, îndepărtând frontul de această zonă. Primului Magistrat îi era somn. După ce-i spuse Intendentei Eimira să-i pregătească ţinuta de campanie, să-i văcsuiascâ cizmele şi să-i lustruiască cascheta. îmboldit de-o poftă bruscă, o propti aşa la repezeală, cu fusteîe-n cap. ea sprijinită de marmura unei comode şi pierzîndu-se în elogii privind „condiţia" în care se-ntorsese conaşul de la Paris — cu toate că Parisul, Parisul ăsta îngrozitor, unde oamenii îşi pierd pînă şi sufletul... înainte de-a se cuibări în hamac să doarmă câteva ore... La capătul ceasurilor de odihnă dădu de chipul — posomorit şi neliniştit, de astă dată — al Doctorului Peralta. Studenţii de la seculara Universitate San Lucas avuseseră îndrăzneala să răspîndească un manifest insolent, inadmisibil, pe care Preşedintele îl citi cu o furie crescîndă. Se amintea acolo că venise la putere printr-o lovitură de stat ; că fusese confirmat în funcţie în urma unor alegeri frauduloase ; că mandatul său fusese prelungit graţie unei arbitrare modificări a Constituţiei, că realeP5] gerea sa..; — în fine, tot tacîmul de rigoare. Sosise vremea să se pună capăt unei Autorităţi fără ţel şi program politic, manifestîndu-se prin ucazuri şi edicte decretate de un Preşedinte Proconsul călăuzit în cârmuirea ţării de mesajele cifrate trimise de fiul său Ariei. Dar partea cea mai gravă — prin noutatea sa — era că studenţii afirmau acum că atît uniforma cît şi redingota reprezentau acelaşi lucru, iar cauza guvernamentală şi cea a numiţilor „revoluţionari" erau la fel de puţin interesante. Se schimbau doar jucătorii în jurul aceleiaşi table de şah şi se continua o nesfîrşită partidă începută acum mai bine de o sută de ani. Şi pentru revenirea la ordinea constituţională şi democratică se propunea personalitatea Doctorului Luis Leon-cio Martinez, auster profesor de filozofie, traducător al lui Plotin, pe care Peralta îl cunoştea foarte bine pentru că fuseseră colegi de şcoală. Era un bărbat cu frunte înaltă, cu un cap îngust şi pleşuv, cu vene proeminente, vorbind puţin şi scurt, abstinent în materie de alcool, vegetarian militant, se scula în zorii zilei, tată a nouă copii, admirator al lui Proudhon, Bakunin şi Kropotkin şi care corespondase pe vremuri cu Francisco Ferrer, învăţătorul anarhist din Barcelona şi organizase o mare manifestaţie în oraş cînd s-a aflat că fusese împuşcat acolo la Montjuich — manifestaţie — permisă de Primul Magistrat, deoarece protestele erau generale şi, în fond, de vreme ce Ferrer era oricum terminat şi nu putea nimeni să-l mai învie, o demonstraţie începută la apusul soarelui şi terminată odată cu briza de la nouă (trei ore de urlete care nu erau contra Guvernului), venea să confirme respectarea libertăţilor, toleranţa ideilor la noi etc, etc. Pe lîngă toate acestea, Doctorul Luis Leoncio Martinez îngemăna convingerile sale privind libertatea absolută cu un soi de teosofie hrănită de Upanishad, Baghavad-Gila, Armie Besant, Doamna Blavatzky şi chiar Camille Flammarion — interesîndu-se de fenomenele metapsihice care, în cadrul unor foarte intime ceremoni aluri cu mese rotitoare, catene magnetice şi concentrări ale spiritului, [76] determinau prin lovituri şi levitaţii apariţia unui Swe-demborg, a Contelui de San German, a lui Katie King sau chiar a îndepărtatei Eusapia Paladino, încă în viaţă... Şi acum, acest visător, acest utopist, apăruse pe neaşteptate în Noua Cordobă răsculînd muncitorii din minele de cupru şi cositor cu ajutorul unei jumătăţi de duzină de lideri studenţeşti. Era o acţiune cu mult peste puterile lui, mai ales dacă te gîndeai că era un om de bibliotecă, admirat de cîţiva concetăţeni, dar fără suport politic în restul ţării. Calmat cu ajutorul unui pahar servit la momentul oportun, şi ana-lizînd lucrurile din punctul de vedere tactic, Preşedintele îşi zise că, de fapt, un duşman comun acţionînd în ariergarda Generalului Ataulfo Galvân, îl favoriza, limitînd activitatea rebelilor la două provincii din nord-est. Şi dacă povestea din Noua Cordobă lua proporţii, în ultima instanţă, se putea conta pe ajutorul Statelor Unite, Casa Albă fiind, acum mai mult ca niciodată, împotriva celui mai mic sîmbure de mişcare cu caracter anarhist, socialist, în această Americă de Jos, prea răzvrătită şi latină. Primul Magistrat tocmai se pregătea să analizeze situaţia cu Colonelul Hoffmann, cînd un al doilea manifest scris cu un ton satiric şi glumeţ, îi aprinse din nou —• de astă dată mai mult ca înainte — stinsa mînie. De astă dată era luată peste picior oratoria sa, într-o foarte creolă proză, şi maimuţărindu-I şi batjocorindu-l, îl numeau „Tiberiu de operetă", ..Satrapul din Tierras Calientes"', „Moloch-ul Tezaurului Public'". ..Monte Cristo la prima generaţie încălţată", care în peregrinările sale prin Europa umbla întotdeauna cu un milion în servietă. Venirea sa la putere fusese „18 Brumar al Iliciţilor". Cabinetul său era „Golden-rush", „Curtea Miracolelor", „Conciliul tâlharilor". Nimeni nu era iertat : Colonelul Hoffmann era ,,un prusac cu bunică neagră în ograda din dos", Generalul Ataulfo Galvân era „zurbagiu, flecar, barbar cu teacă şi sabie", iar numeroşi funcţionari şi şefi de la Securitate erau zugrăviţi, după cum erau consideraţi, [77] tragici sau groteşti, în tonuri inchizitoriale sau carica-tureşti de teatru buf. Dar şi mai rău era că fiica lui, Ofelia, era proclamată „Infanta Regelui Midias" amin-tindu-se că, în timp ce femeile desculţe de aici nu aveau un spital unde să nască, preafericita creolă, colecţionară de camee antice, preţioase casete muzicale şi cai de curse, dăruise miliarde de pesoşi, moneda naţională (la schimbul de 2,27 dolarul) unor societăţi şi organizaţii ca „Misionarii din China", „Liga pentru protecţia artei gotice" şi „Fundaţia Picătura de lapte", aceasta din urmă prezidată de o Ducesă europeană... Acum gluma întrecea gluma şi Primului Magistrat nu-i ardea de glume. Şi cu atît mai mult acum, cînd Colonelul Hoffmann îi aducea vestea că studenţii, retraşi în incinta Universităţii, organizaseră un miting contra Guver-nuîui. „Băgaţi cavaleria peste ei", ordonă Preşedintele. „Dar, dreptul secular, autonomia ?" „Acum nu mă gîn-desc la aiureli dintr-astea. Destul ne-au regulat cu autonomia lor. E stare de urgenţă." „Şi dacă opun rezistenţă, dacă aruncă cu cărămizi de pe terase, dacă vor răni caii, cum au făcut în 1908 ?" „Atunci... trageţi ! Repet, e stare de urgenţă şi dezordinea nu poate fi tolerată"... După o jumătate de oră începeau să răpăie puştile în curtea Universităţii San Lucas. ,,Şi dacă sînt morţi — spuse Primul Magistrat, încheindu-şi tunica — fără înmormîntări solemne, cu sicrie purtate pe umeri şi discursuri la cimitir, pentru că şi astea sînt tot manifestaţii la adăpostul doliului. Familia să-şi ia sandviciul şi să-l vîre în groapă, fără bocete şi maimuţăreli, că altfel, toată familia, cu mamă, bunici, şi plodăraie, intră la pîrnaie..." Afară continuau împuşcăturile. Opt morţi şi douăzeci şi ceva de răniţi. „Să se înveţe minte", zise Primul Magistrat aşezîndu-se în lungul Renault negru ce avea să-l ducă la gară. „A murit yreun soldat ?" „Doi, un student şi un îngrijitor erau înarmaţi". „Să li se organizeze funeralii naţionale ; pe afeturi de tun, cu marşuri funebre ; să fie expuşi în Panteonul Eroilor, deoarece au căzxit la datorie..." Şi [78] belicoasa trupă începu pregătirile pe peron, într-o pompoasă defilare de chivere şi harnaşamenie, cureluşe şi pinteni, binocluri şi cravaşe de gală, într-un du-îe vino de sergenţi asemeni feldwebelilor nemţi, care supravegheau îmbarcarea trupei în vagoane, căruţe trase de vite şi furgoane. Primii fură soldaţii de elită, vînători şi husari, cu cizme strălucitoare şi poză marţială, care alcătuiau convoiul prezidenţial. Apoi, în celelalte vagoane urmară infanteriştii, mai puţin aspec-tuoşi, cu tunici boţite şi bocanci scîlciaţi şi, la sfîrşit, pedeştrii de mîna a doua, cu machete, cartuşiere, carabine vechi şi încălţări desperecheate. Şi peste tot, furi-şînduse printre grupuri şi unităţi, strecurîndu-se pe ferestre, căţărîndu-se pe acoperişuri, vivandierele, cu primusuri şi vase de bucătărie înghesuite în boccele şi saci. In vagoaneplatformă fuseseră încărcate două tunuri Krupp, montate pe şină semicirculară, cu complicatele lor maşinării de roţi dinţate, pîrghii şi manivele. „Astea-s pentru decor ?" întrebă Primul Magistrat. „Experienţa a demonstrat, răspunse Hoffmann, că pot fi transportate în care trase de cîte patru perechi de boi." „Foarte practic pentru operaţiuni fulger", zise Preşedintele, pe -care toată această tevatură îl bine-dispusese... In sfîrşit, cu o întîrziere de trei ore, în care se adăugaseră vagoane, se aduseseră vagoane, se mai puseseră vagoane, se scoseseră vagoane, se constatase că unul nu era bun, că altul era bun, că celălalt avea frînele blocate, că vagonul cisternă era plin de apă clocită, că remorca nu funcţiona, după alte două ore în care se aduseseră boghiuri de pe liniile moarte, se rupseseră rînduri de căruţe, ca să se formeze din nou, se înaintase, se dăduse înapoi, printre şuierături de locomotivă şi trompetele fanfarei militare, armata porni la drum, însoţită de cîntecul de rigoare : Rămîi cu bine mîndră, lumina vieţii mele. Chita soldatul trist la geamul dragei sale. 179] Primul Magistrat se încuie, în curînd, în comodul său compartiment din vagonul prezidenţial, împreună cu Peralta, ca să bea ceva din servieta Hermes, ferit de plivirile căpitanilor şi coloneilor care, în salonul-pullman sărbătoreau plecarea pe front în jurul unor sticle cu etichete renumite. Aşezat pe marginea canapelei, privea melancolic bombeurile cizmelor strălucitoare, harnaşamentul de campanie atîrnat într-un cuier, pistolul în tocul lui ■— mai greu, de calibru mai mare decît preferatul său, Browning-ul roşu, de uz personal. „Generale".., „General"... „Dom'ne General".... Iar roţile, trecînd peste capetele şinelor spuneau cu o regularitate obsedantă : „Gen-ral... Gen-ral... Gen-ral... Gen-ral...". Poate că el era unicul General în această lume largă, căruia nu-i făcea plăcere titlul de General acceptat doar cînd se afla în prezenţa militarilor, sau cînd trebuia să preia, ca acum, comanda unei operaţiuni, pentru că, de fapt, titlul ăsta şi-l conferise el însuşi, cu foarte mulţi ani în urmă, cu prilejul uneia dintre primele sale acţiuni politice, acolo în Surgidero de La Veronica, cînd, în fruntea unui grup înarmat, asaltase cu şaizeci şi ceva de oameni un fort ocupat de nişte rebeli, nişte răsculaţi, duşmani ai Guvernului, căruia îi era fidel pe atunci şi pe care avea să-l răstoarne mai tîrzni — de astă dată cu ajutorul unor generali adevăraţi —- ca să se instaleze el în Palatul Prezidenţial. Acum, pentru un timp — cît vor dura operaţiunile — o să fie din nou „General"'. „Generale", „Domnule General". îşi privi iarăşi bombeurile, pintenii, harnaşamentul. Şi se gîndea, luînduse peste picior, la personajul din comedia lui Moliere, care era bucătar cind îşi punea bonetă şi vizitiu cînd îmbrăca livreaua. „Vreau să beau", îi spuse lui Peralta. „Şi dă-mi cartea aia."' Şi, în aşteptarea somnului, răsfoi paginile pînă ajunse la Cartea şasea, unde rămăsese acum cîteva săptămîni. Capitolul XI : „Deoarece am ajuns la această parte a relatării, ni se pare oportun să ne oprim asupra obiceiurilor din Galia şi Germania şi asupra deosebirilor ce definesc aceste naţiuni. în Galia, nu numai în fiecare stat, ci chiar în fiecare provincie, ba chiar si în sinul fiecărei-familii există partide"... Exista :partide. ..De-aia i-au regulat aşa, de le-au mers tulgu^ comentă Primul Magistrat între două căscaturi... Afara, continuau cîntecelc : In noaptea cînd o-mpuşcară Cu norocul se-nlîlni. Că din ţase gloanţe trase Hostia de-umil muri... Cînd Generalul Ataulfo Galvân, învins în prima bătălie în cîmp deschis, trecu Rio Verde, în spatele trupelor zdrobite şi împrăştiate, lăsîndu-le pe celălalt mal pe cele două muieri ce-l însoţeau în această campanie, Misia Olalla şi Jacinta la Negra ■— rămase în urmă pentru că se încăpăţînaseră să care grămezi de bluze, ruane l şi găteli, furate din prăvăliile unei aşezări jefuite de curînd —, se zugrăvi un fulger din cele ce par că sfîşie cerul de sus în jos, răsunară două tunete ce parcă nu se mai terminau şi asta fu uvertura unei pîoi ce dură luni de zile, deasă, neiertătoare, exasperantă, pentru că nu se mai oprea, turna tot timpul şi îa fel de tare, cum se întîmpla numai prin părţile acestea cu păduri. Pentru că se aflau în zona pădurilor, pe coaste de munţi veşnic înceţoşaţi, estompaţi de negura ce se ridica într-o parte ca să se îndesească în alta, lăsînd soarele să se strecoare printr-o gură de cer ■— ici cîteva clipe, colo alte cîteva — ca să lumineze ignorata mîn-drie a unor flori fără nume, căţărate pe coroanele arborilor rămuroşi, sau ca să farmece inutil, pentru că nimeni n-avea să-l vadă, splendidul candelabru de orhidee agăţat de tavanul junglei ; aceasta era regiunea pădu1 Ruana ■— un fol de punclio folosit în zonele muntoase ale .4 meri oii de Sud. [80] [31] riîor unde peste arbori de caoba, jucarol, cedri şi quebracho 2, peste atîtea specii atît de rare încît răsturnau clasificările tradiţionale — le răsturnaseră chiar şi pe cele, ale lui Humboldt — cădeau atîtea ploi, încît oamenii, simţindu-le apropierea, după o adiere venită de departe, aveau impresia că începe un an de şapte luni, inclus cu totul într-un an de douăsprezece luni, al cărui curs nu cunoaşte cele patru anotimpuri, ci doar două : unul scurt, mucegăios, cu muncă pe brînci şi unul lung, de o nesfîrşită plictiseală. Cînd răsuna ultimul tunet al anotimpului, începea o viaţă nouă — o nouă etapă, un nou pas — în mijlocul unei vegetaţii atît de udă şi îmbibată încît părea răsărită din lagunele şi mlaştinile pămîntului, veşnic pline de orăcăitul broaştelor, acoperite de spinările lor buboase, irizate de băşicuţe rătăcitoare pornite din putreziciunile adîncului... Fuseseră înălţate cîteva corturi de campanie pentru comandanţii armatei. Cel al Primului Magistrat în mijloc, fixat cu frînghii, prinse de ţăruşi, ce susţineau înaltul fronton de pînză cu un steag al Republicii. învingătorul zilei, după o cină compusă din sardele, corned-beef, banane prăjite, cremă de lapte şi vin de Rin, considerînd că ofiţerii săi sînt probabil epuizaţi după încrîncenata luptă din timpul zilei, îi pofti la binecuvîntata odihnă, în aşteptarea Consiliu] ui Statului Major de a doua zi. Rămăseseră doar colonelul Hoffmann, Doctorul Peralta şi Primul Magistrat să joace o plicticoasă partidă de domino, la lumina galbenă a felinarelor de gaz. Dar deodată, cinci, zece, douăzeci de trăsnete se abătură asupra junglei, urmai e de tunete ce bubuiau atît de prelung că păreau unul singur şi veni o trombă — „învîrtelniţa", cum îi spun localnicii — ce luă pe sus cît ai clipi din ochi, întreaga tabără. în vreme ce soldaţii se descurcau cară cum puteau, Colonelul Hoffmann şi Primul Magis-grat, călăuziţi de Doctorul Peralta, se îndreptară spre munte, unde dimineaţa zăriseră gura neagră a unei grote. Ajunseră la destinaţie alunecînd, împiedicînJ 2 - Arbori tropicali. 182] du-se, uzi leoarcă, trenrurînd, lumimndu-.şi calea cu lanterne cu baterii. O zburătăcire speriată de lilieci, ce se liniştiră în curând şi simţiră realitatea adăpostului cu pereţi umezi, boltă argiloasă, Împodobită cu stalactite, unde ploaia se făcea simţită doar ca vuietul unei îndepărtate cascade. Era însă frig : răceală ele piatră întunecoasă pe care micile răni ale muntelui sîngerau incet. Primul Magistrat, aşezat pe un poncho, avea o nestăpînită poftă de băutură. (Nevoie răscolită în pîntece, în măruntaie, ce te face să-ţi simţi trupul golit, fără viscere, contractat de o neostoită nelinişte ce urcă spre gîtlej, spre gură, trezeşte memoria buzelor şi mirosul...) Inţeîegînd ce se întîmplă (repetat semnal cu degetul mare la ureche) doctorul Peralta adoptă o figură ştrengărească şi apucînd servieta-Hermes, declară că el, de teama unor posibile guturaiuri în timpul campaniei, luase nişte rachiu de care — de ce să nege ? — era mare amator. ..Toată lumea ştie că tu eşti stareţul Sântei Ines, spuse colonelul Hoffmann, deschein-du-se la manta, însufleţit de o neaşteptată veselie. Şi alăturîndu-se rugăminţilor secretarului, îl convinse pe Primul Magistrat să guste din licoare ca să-şi păzească sănătatea — acum mai preţioasă decît niciodată — de primejdiile vremii rele. „Numai o gură", spuse Primul Magistrat, ducînd la gură primul flacon a cărui învelitoare de piele de porc, groasă şi poroasă, mirosea ca magazinul din Paris unde Ofelia îşi cumpăra şeile, hamurile, frîiele şi harnaşamentele de jocheu. ,.Nu vă opriţi domnule Preşedinte ; vă face bine ; într-o zi ca asta... Şi zi de victorie încă.'1 Zi glorioasă, într-adevăr, întări Doctorul Peralta. Afară îi răspunse un tunet ce le întărea, aici înăuntru, plăcuta senzaţie de securitate. Licoarea tare băută în grotă îşi împletea aroma de trestie de zahăr, aromă vegetală, cu umezeala şi mireasma pămîntului, a muşchiului, într-o îndepărtată evocare a clasicelor crame, unde mustul doarme sub bolţi adinei. Cu sufletul uşurat. Primul Magistrat îşi aduse aminte de un text clasic, citat de el în glumă la un Consiliu de Miniştri — unde se fălea mult cu cît e de citit, amintindu-şi versuri, sentinţe la obiect, [831 fî* maxime potrivite — cu prilejul unui scandal politic în care era amestecată armata : „Suflaţi vînturi pînă vă veţi sparge obrajii. Şi voi, fulgere, vii ca ideile, prevestitoare ale trăsnetului ce doboară stejarul, veniţi să-mi aprindeţi capul acoperit de nea"... La care Doctorul Peralta. mai zorrillesc } decît shakespearian, răspundea cu scînteieri din Pumnalul gotului, atît de des rostite pe scena Naţionalului nostru de tragedianul spaniol Ricardo Calvo, a cărui dicţie, prea literară, Peralta o maimuţărea în mod comic : Ce furtună ne pîndeşte! Doamne, ce noapte de groază ? Oare-i orb groaznicul glat, fulgerarea ce sclipeşte eînd mînios goneşte vîntul şi zarea se prăbuşeşte ?... Servieta cu flacoane fu deschisă din nou pentru a cinsti „groaznicul glas" din vers şi pe cel ce, cu groaznic glas, îl răcnise. Şi destul de încălziţi, cu tunica niţel descheiată, Colonelul Hoffmann începu să facă o retrospectivă a campaniei : pînă ieri, mici ciocniri armate, încăierări, focuri izolate, ambuscade de patrule; de partea noastră, cea mai gravă pierdere : trenul aruncat în aer la ieşirea din tunelul Roqucro, cu cai, vehicole, şaptesprezece morţi şi cincizeci şi doi de oameni scoşi din luptă cu răni mai mult sau mai puţin grave. Dar .inamicul — şi îndreptă lumina lanternei spre o hartă pasă pe pămîntul încreţit de murdăria de liliac — se retrăsese mereu spre Rio Verde, fără intenţii de a lupta. Astăzi, în schimb, avusese loc o mare înfruntare, o adevărată bătălie, aşa cum se văzuse doar în timpul Războaielor de Independenţă. Desigur că fusese necesară o pregătire foarte atentă. Inamicul primise numeroase ajutoare în oameni, cai, vite, saci cu porumb, informaţii transmise din sat în sat, cu o uimitoare 1 Adjectiv derivat de la numele lui Jose Zorrilla y del Moral (1817—1893), poet şi dramaturg romantic, autor a numeroase poeme şi drame, printre care şi Pumnalul gotului. mi repeziciune, de către căcaţii ăştia de munteni, mereu gata să .sprijine răzmeriţe şi lovituri de stat. Conflictul nu dala de ieri, de azi. De o jumătate de veac muntenii ăştia ne călcau pe bătături cu marşurile lor spre capitală şi şefii lor care, ajunşi la Palatul Prezidenţial, descopereau cu uluire cum funcţionează maşinile de gătit cu gaz şi instalaţiile sanitare, robinetul de apă caldă şi telefonul, dintr-o cameră în alta. De aceea, înainte de luptă fusese necesar să se organizeze o vastă operaţie de curăţire : incendierea caselor şi a satelor, împuşcarea pe loc a oricărui suspect, scurte rafale la baluri, la aniversări şi botezuri, tot atîtea pretexte pentru a face propagandă cu jumătate de gură, a răspîndi zvonuri şi a pune la cale răzmeriţe, ca să nu mai vorbim de unele priveghiuri unde, printr-un nemaipomenit miracol, în coşciug nu era nici un mort. „Dar la Santo Tomâs del Ancon te-ai cam întrecut", zise Primul Magistrat. Trist, foarte trist, fără îndoială, dar războiul nu se face cu mănuşi albe şi nici stînd prea mult pe gînduri. Trebuia să ţinem seama tot timpul de cele două principii incontestabile ale lui Moltke i : „Cel mai mare bine ce se, poate face într-un război este să-î sfîrşeşti curînd... Pentru a-l sfîrşi repede sînt bune toate mijloacele, fără a le excepta nici pe cele mai condamnabile", într-un text fundamental, publicat in 1902 de Marele Stat Major German se spunea : „Un război purtat în mod energic nu poate fi îndreptat doar spre distrugerea combatanţilor, ci şi a resurselor lor materiale şi morale. Aspectele umanitare pot fi avute în vedere numai dacă nu afectează obiectivele războ-iului." în plus, Von Schlieffen2 spusese că... „Nu mă mai bate la cap cu clasicii tăi nemţi", zise Primul Magistrat. Von Schlieffen ar fi vrut ca luptele să fie conduse pe hărţi, ca pe o tablă de şah, de la distanţă, prin legă1 Helmuth Moltke (1800—1891), feldmareşal, teoretician şi istoric militar german, colaborator apropiat al lui Bismarck. 2 Alfred Schlieffen (1883—1913), general şi teoretician militar german. [05] turi telefonice, cu automobile şi motociclete. Da' în împuţitele astea de ţări fără şosele, cu atîta jungla mlaştini şi munţi, legăturile se puteau slăbiri doar călare pe măgari sau catîri — nici caii nu pătrundeau prin unele locuri — dacă nu chiar prin mesageri care să ştie să alerge şi să se furişeze asemeni curierilor lui Atahualpa l. Aceste bătălii ideale, purtate cu ajutorul ocheanului şi binoclului, cu hărţi împărţite în careuri şi aparate de precizie, te făceau să visezi, bineînţeles, la nişte Generali cu mustăţi â la Kaiser şi sticla de coniac la îndemînă, prea puţini, amatori — deşi existau şi excepţii — să se arunce în bătaia puştii şi în vârtejuri care pe care... Luptele noastre, în schimb, trebuiau purtate — cum e cea de astăzi — cu lovituri la boaşe, uitînd teoriile învăţate la Academiile militare? Şi erau mai de preţ aici bătrînii artilerişti cu sistemul lor „trei palme în sus şi două la dreapta, cu un deget şi jumătate corectarea tirului"', în stare să încarce un tun şi cu piuliţele vivandierelor, decît cei nouă locotenenţi putrezi de algebră şi balistică păsărească pe care subalternii n-o înţelegeau, avînd nevoie să calculeze în carneţel traiectoria unui obuz care pînă la urmă cădea întotdeauna mai încoace sau mai încolo de ţintă. ■„In America Latină, cu toată artileria, mitralierele şi restul bucătăriei moderne cumpărate de la yankei, natura ne obligă să ne batem tot ca pe vremea războaielor punice", zicea Primul Magistrat. „Dacă am avea elefanţi, i-am pune să treacă Anzii." „Cu toate astea, Von Schlieffen..." „Von Schlieffen al tău îşi bazează întreaga strategie militară pe bătălia de la Cannas, câştigată de Hannibal." Şi Demnitarul, care conducea operaţiunile din timpul zilei, îi ului pe ceilalţi dezvăluindu-le ■ — sau poate vrînd să-i facă să creadă... — că se călăuzise după Comentariile lui Iulius Cezar în organizarea înfruntării. Trei corpuri de infanterie în centru ; două în ofensivă, cel de-al treilea, în rezervă, în tranşee. Două corpuri de cavalerie : la 1 Juan Santos Aiahunlpa, conducător al unei răscoale contra dominaţiei spaniole în Peru, în sec. al XVUI-lea. 1861 dreapta, cel al lui Hoffmann, la stînga, al său. Obiectiv : •uperea flancurilor inamicului, îngrămădirea într-un ounct şi încercuirea lui în aşa fel, încît ariergarda să devină 'insuficientă şi împiedicarea retragerii acestuia spre rîu. Văzîndu-se aproape încercuit, Ataulfo Galvăn se refugiase pe celălalt mal, lăsîndu-i aici pe cei doi îngeri păzitori ai somnului său, Misia Olalla şi Jacinta laisFegra, care, la ceasul acesta, trebuie să fi trecut prin prohapurile a peste jumătate de batalion de .Husari ai Patriei ce defilaseră printre coapsele lor în rînd, cîte unul, pînâ la fund. în realitate, bătălia fusese cea purtată de Cezar contra lui Ariovistus, începînd cu infanteria care îi freca pe bieţii indieni şi negrii, prost înarmaţi, ce se alăturaseră revoluţionarilor — pentru Cezar erau veneţi, marcomani, heruli, tribohi..., pentru noi, guahibos, guachinangos? bochos, mandlngas' — pînă cînd, văzîndu-şi oamenii zdrobiţi, şeful, lor trecu Ptio Verde. Atauifo Galvân ne apărea ca Ariovisto, care fugise lăsîndu-le pe un mal al Rinului pe cele două vivan-diere ale sale, una din Suebia şi cealaltă din Ncrica. Şi să nu uităm că şi Cezar a avut de luptat cu acei andes ', care nu ştiu de ce mi se pare că seamănă cu împuţiţii noştri de munteni. „Oh ! Cîte ştiţi, domnule preşedinte !" exclamă doctorul Peralta, uimit de atîtea cunoştinţe în materie de războaie antice. „Eu ştiu doar că astăzi l-am buşit pe Ariovistul Galvân", spuse Hoffmann, niţel jignit că Primul Magistrat nu-i preţuia prea mult pe Moltke şi Von Schiieffen... Îşi trecură din nou flacoanele din mînă în mînă. Din cînd în cînd, strălucirea unui fulger se furişa prin gura peşterii. Preşedintele îşi aminti de plictisitoarea operă văzută la New York, unde, într-unui din tablouri apărea o grotă misterioasă, pierdută în adîncul pămîntului, cu bolţi înverzite de luminile fosforescente. Colonelul Hoffmann, înzestrat cu o voce puternică, ceea ce-l făcea să-şi închipuie că e 2 Triburi indiene si negre din America Latină, unul din popoarele învinse de ruliu Cezar în campaniile heldentenor l, amintind de grotele lui Mime şi Alberich,' încercă să cînte cîteva acorduri wagneriene, pronun-ţînd cuvintele afectate, într-o germană din gîtlej, fără să nimerească însă textul adevărat care însoţea leit-mo-tivul din Siegfried. Necăjit de lipsa de memorie, pusă pe seama băuturii, apucă un bolovan şi-l azvîrli înspre fundul peşterii. Sunetul ce-i răspunse nu fu însă zgomotul pietrei lovind piatra, nici al pietrei căzută pe pămînt sau în apă, ci acela al unui vas de lut, lovit în pîntece, spart în bucăţi. Militarul ridică lanterna. Deasupra unor cioburi de pămînt se înălţa, acolo, în fund. o oribilă arhitectură umană — de-abia de. mai rămăsese umană — din oase înfăşurate în pînză ruptă, piele uscată, găurită, roasă, ce purta un craniu împodobit cu o panglică brodată ; un craniu cu orbite goale avînd o expresie îngrozitoare, cu o scobitură de nas furios, deşi inexistent şi o enormă gură crenelată de dinţi galbeni, împietriţi parcă pentru veşnicie într-un neauzit miet, încununînd mizeria unor falange risipite, a unor coaste împrăştiate, şi a unor tibii încrucişate de care mai atîrnau încă nişte sandale milenare — şi totuşi, parcă noi, datorită sforii colorate : roşu, negru, galben. Părea un imens făt descărnat ce străbătuse toate haltele evoluţiei, maturitatea, decrepitudinea şi moartea — reîntors la condiţia fatală prin scurgerea timpului —■ aşezat aici, mult dincolo, mult dincoace de propria sa moarte, ceva ce de-abia mai e ceva, ruina unei anatomii care priveşte prin două găuri, de sub o coamă greţoasă, căzînd în şuviţe prăfuite de-o parte şi de alta a obrajilor uscaţi. Şi acest monarh, judecător, mare preot sau şef militar îi privea iritat de pe soclul vîrstei de veacuri nenumărate, pe cei ce spărseseră ultimul său acoperămînt de lut. Alte şase urne mari se înşirau în dreapta şi-n stînga, de-a lungul pereţilor lucinzi de apa ce se filtra prin munte. Adunînd cîteva pietre Hoffmann le sparse, una după alta. Şi apărură şase mumii, pe vine, cu humerusurile încrucişate — mai mult sau mai puţin jupuite de piele, cu femure sau 1 Tenor eroic în operele lui Wagner. [881 falange mai mult sau mai puţin întregi, mai mult sau mai puţin acuzatoare în găurile negre ale chipurilor — întrunite într-un înfricoşător conclav pîngărît, într-un Tribunal al Profanărilor. ..Ptiu, Ptiu, drace ! Piei, dia-vole !" strigară toţi trei, într-un vîrtej de lilieci ce se azvîrleau roată peste capetele lor. Urmăriţi încă de viziunea rămasă în spate, ieşiră în noapte, sub ploaie, îndreptîndu-se spre tabără, unde corturile trîntite pluteau în apa clisoasă. înfăşurîndu-se în ele — deşi erau ude — se aşezară la picioarele unui pom gros, aşteptînd primii zori. Şi cum frigul strîngea, fură golite ultimele flacoane din servieta Hermes. Revenind la surprinzătoarea seninătate regăsită întotdeauna cînd bea mult, Primul Magistrat îl însărcina pe secretarul său să redacteze un raport către Academia de Ştiinţe a Naţiunii, cu privire la descoperirea mumiilor, cuprin-zînd coordonatele grotei, poziţia intrării în raport cu răsăritul soarelui, aşezarea exactă a amforelor etc, aşa cum procedau, în prezent, arheologii. Pe lîngă asta, mumia principală, cea din mijloc, va fi donată Muzeului Trocadero din Paris, unde va face foarte bine într-o vitrină, pe un soclu de lemn, cu o placă de aramă : Civilisation Precolombienne. Culture de Rio Verde etc, etc. în privinţa vechimii, o să vadă experţii de acolo, mai prudenţi decît ai noştri, prea înclinaţi în a dori să demonstreze, de fiecare dată cînd găseau o toartă de ulcior vechi, o amuletă de argilă, că acestea dovedeau o tehnică a olăritului mai înaintată decît cele mai vechi vestigii din Egipt sau Sumer... Dar, oricum, cu cît ar fi mai multe secole pe placă, cu atît mai mare ar fi prestigiul ţării, posesor al unor vestigii ce se puteau compara, în vechime, cu cele găsite în Mexic sau Peru, ale căror piramide, temple şi necropole reprezentau un soi de blazon al civilizaţiilor noastre, demonstrînd că nu avem nimic de lume nouă, pentru că în această Lume Nouă împăraţii noştri purtau seîn-teietoare coroane de aur, pietre preţioase şi pene de quetzal1 în vremea cînd presupuşii strămoşi ai Colo1 Pasăre tropicală, considerată sacră de indienii maya. [89] I nelului Hoffmann rătăceau prin pădurile negre, îmbrăcaţi în piei de urs, cu coarne de vită pe cap, iar francezii nu ajunseseră decît să înalţe nişte menhire — bolovani lipsiţi de graţie şi artă — pe coastele Bretaniei, pe cînd Poarta Soarelui din Tihahuanacu1 era deja veche. Prin corp înţeleg tot ceea ce poate umple un spaţiu în aşa fel încît orice alt corp să râmînă în afara acestuia. Descartes Deşi după victorie Primul Magistrat ar fi vrut să lase trupele să se odihnească, în timpul acesta evacuîndu-se numeroşii răniţi străpunşi de gloanţe, baionete, machete şi cuţite ţărăneşti, se constată că trebuiau să traverseze chiar azi Rîo Verde, pentru că ploile din timpul nopţii — şi cele ce continuau să cadă — făceau să" crească apele de la o oră la alta. Cavaleria mai putea folosi încă un vad apropiat ; pentru infanterie se folosiră barcaze, şalande şi bărci, iar un bac putrezit, părăsit în (stufăriş şi reparat în grabă servi la transportarea trenului regimentar, tunurile Krupp, şase piese de artilerie uşoară, vehiculele, materialele grele, conservele şi lăzile cu grîu şi coniac destinate ofiţerilor precum şi eratiţele, sobele de gătit şi primusurile vivandierelor — totul desemnat de Generalul Hoffmann întru marele amuzament al Primului Magistrat cu pomposul nume de „logistică" pe cînd, de fapt, după Doctorul Peralta nu merita decît numele de haraba, crătiţi şi rachiu. Acum, operaţiunile se desfăşurau rapid, fiindcă nu erau nevoiţi să lupte contra inamicului ; trupele infidele se repliau spre mare, cu intenţia evidentă de a-şi 1 Tihahuanacu sau Tiahuanaco, aşezare în Bolivia unde se află ruinele unei -civilizaţi preincaice (1000—1300). consolida poziţiile pe micile înălţimi ce înconjurau Sur-gidero de la Veronica, bază a Flotei Atlanticului, cu cele două crucişătoare de modă veche, cu cioc de proră şi tunuri cu bătaie mică, precum şi cîteva vedete de tip mai nou, trase acum la chei pentru reparaţii, în spatele Arsenalului Marinei de Război. In ciuda faptului că toate aşezările şi satele fuseseră jecmănite în retragerea lor, de oamenii lui Ataulfo Galvân, pifanii şi vivandie-rele se descurcau mereu şi găseau porci, viţei şi găini ascunse în peşteri, pivniţe şi chiar în cavourile din cimitire, descoperind sticle de rachiu de melasă, bu-telci şi urcioare cu charanda, guarapo tare şi ciruelon \ îngropate în curţile caselor, grădinile bisericilor şi chiar în pulberea cimitirelor şi astfel, în nopţile de bivuac, se organizau chefuri, chiolhanuri şi zaiafeturi, cu concursuri de strigături, muzică cu ghitară, maracas, buhai şi tobă, în timp ce mulatrele, metisele, indiencele şi corciturile dansau pe întrecute, în ritm de bomba, jarabe şi marinera2, înainte de-a se îndepărta de foc, vîrîndu-se cu oamenii lor prin vreun tufiş să-si bucure trupul... In aprilie se dădură primele atacuri contra avangardei din Surgidero de La Veronica, obligînd trupele inamice să-şi stabilească poziţiile în suburbiile oraşului. „Acum se adevereşte înţeleaptă observaţie a lui Foch" 3, spuse Primul magistrat, citind o autoritate franceză ca să-l înţepe pe Hoffmann. „Cînd din doi adversari, unul renunţă la ofensivă, sapă tranşee şi se afundă în pămînt" — şi din vîrful uneia din cele trei coline care dominau aşezarea, contempla cu emoţionantă duioşie cupolele şi turnurile clopotniţelor baroce, vechile sale ziduri coloniale. Aici se născuse şi aici învăţase de la călugării Ordinului Fecioara Măria, primele buchii (în clădirea aceea cu două etaje şi ogive între pilaştri de ciment), pe frumoase cărţi cu poze în care 1 2 Băuturi alcoolice tipice din America Latină. Dansuri populare din America Latină. 3 Ferdinand Foch (185l-l929), mareşal al Franţei, comandant al armatelor aliate în timpul primului război mondial. [901 se vorbea despre revărsările Nilului. îmblînzirea lui Bucefal, leul lui Androcles, descoperirea tiparului şi cum i-a apărat Fray Bartolome de las Casas pe indieni, cum construiau eschimoşii un iglu din gheaţă şi cum călugărului Alcuin, întemeietorul colegiilor carolingiene, îi plăceau mai mult copiii studioşi, chiar de erau de origine umilă, decît fiii de nobili, leneşi şi fără tragere de inimă. Urmase apoi un inteligent curs de istorie şi franceză, cu texte unde se acordă mai mult spaţiu — era normal — vaselor de Soissons decît bătăliei de la Ayacucho, era evident mai importantă întemniţarea cardinalului de La Balue decît cucerirea Peru-ului, şi, bineînţeles, era mai important Ludovic al IX-lea cel Sfînt, cruciatul, decît Simon Bolivar de Carabobo —-deşi era interesant că aşa se numea un tip de joben foarte la modă la Paris, purtat de arbitrii eleganţei de îa începutul secolului trecut... Copilul cărţilor de şcoală — al matematicii prost ştiute şi al clasicilor vag amintiţi — creştea şi Primul Magistrat îşi amintea hoinărelile lui de adolescent pe străzile din port, pline de larma marinarilor, pescarilor, negustorilor ambulanţi şi curvelor, cu cîrciumi vesele ce se numeau : „Triumful lui Venus din Milo", „Savanţii fără carte", „Băieţii care se clatină", „Barca pe uscat" sau „Biroul meu" — cu prăvăliile de cîrlige de undiţă, vîrşe, plase, sfori şi frînghii, cu cărucioarele pline cu stridii, peştişori şi creveţi, de-a lungul trotuarelor, unde mirosul de catran, saramură şi hamsii prăjite se amesteca cu parfumul şi colonia de iasomie şi tuberoze ale fetelor pe bani... Aici, la picioarele lui se afla oraşul La Veronica; continuînd încă să semene cu gravura în cupru făcută de un artist englez acum o sută de ani, cu siluete de sclavi şi stăpâni călare, în prim plan; era aici, cu Palatul Sfîntului Oficiu pe scările căruia fuseseră biciuiţi, huiduiţi de mulţime, acoperiţi cu gunoaie şi excremente cîţiva indieni şi negri acuzaţi de vrăjitorie, în vremuri foarte de demult... Aici era oraşul La Veronica cu casa aceea mare cu trei corpuri şi două acoperişuri — paratrăznete, porumbar albastru ca şi cerul şi scîrţîitoare morişcă de vînt cu cocoş — unde i se [92] născuseră copiii în vremea cînd, ducîndu-şi biata viaţă de ziarist de provincie, le putea oferi alor săi, doar din cînd în cînd, vreun sirop sau cîte-o căpăţînă de zahăr ca să îndulcească o fiertură de banane cu pîine uscată, singurul fel înainte de culcare. Acolo, în curtea aceea văruită, începuseră cei din neamul lui să joace un şotron care, din săritură în săritură, urmînd temerarele salturi politice ale tatălui său, îi purtase, din căsuţă în căsuţă, din număr în număr, într-o ascendentă spirală, ca la „nu te supăra, frate", de la Sur-gidero în capitală, din Capitală în capitalele Capitalelor, urcînd mereu, din micul nostru univers portuar spre lumea fără hotare, lumea veche, Lumea Nouă pentru ei, deşi această pogorîre a sorţii asupră-le era întunecată de o dramă ivită în mijlocul bucuriilor şi luminilor. Ofelia era cum era, sum qui sum\ de mică şi n-avea să se schimbe — fiind aşa, va rămîne la fel, ia minte şi la chip, fetiţa impulsivă, încăpăţînată, tenace şi instabilă totodată, cum fusese de cînd descoperise universul, la nivelul : baba-oarba, Motanul încălţat, hoţii şi vardiştii, popice, Mambru s-a dus la război şi Pasărea Măiastră. De Ariei n-avea de ce să se plîngă, născut ca să fie diplomat'îi înşela pe călugări de mic, răspundea la întrebări cu întrebări, minţea de mai mare dragul, strecurîndu-se printre dificultăţi cu îndemînare de mare strateg, recurgînd — cînd era strîns cu uşa să lămurească o întîmplare neplăcută — la un adevărat manual de ambiguităţi, cum ar fi făcut un Chateau-briand al cancelariilor într-o încurcătură asemănătoare. Cu Radames, pe lîngă multele succese, nenorocirea a fost pe cît de mare, pe atît de neaşteptată ; încăpăţî-nîndu-se să se întreacă cu Ralph de la Palma într-o cursă de automobile la Indianopolis, zbură spre cer de pe asfalt, la Mila 6, pentru că pusese prea mult eter în benzină, ca s-o facă mai uşoară, mai explozivă şi mai dinamică. (Trîntit la un examen la Academia Militară West-Point, încercase să-şi uite înfrîngerea în beţia vitezei...) Şi în urmă, şonticăind prin pătratele ' Sînt cum sînt (în lat. în orig.). şotronului, îl vedea. în pantaloni scurţi, pe Marc Antonio, fiul său cel mic, estompatul, invizibilul clanului, pierdut cura era în rămurişul unor arbori ce nu erau de pe-aici, ci dintr-o pădure genealogică în care ajunsese să poposească — poate pentru că avea sîngele cel mai puţin ,,amestecat" din familie, cel mai exotic la înfăţişare — în privinţa ochilor şi profilului. Destul de plin de fantezie — nebun, zicem noi pe-aici — stăpînit de impulsuri de moment, suferise o criză mistică atunci cînd, adolescent fiind, observase într-o zi, în faţa unui dulap cu oglinzi, că sexul i se zvîrcolea, slobozind puroi. Incăpăţînîndu-se, în mod absurd, să plece la Roma pentru a săruta sandaua Sfîntului Papă şi să se vindece cu permanganat cardinal, nu trecuse de anticamerele cardinalului camerling ' unde, datorită hazardului, întîlnise un scociorîtor de blazoane, şi se convinsese că e coborîtor, în linie destul de întortocheată, colaterală, indirectă şi amestecată, din împăraţii Bizanţului, al căror ultim Paleolog ar fi murit într-una din insulele Barbados, iar descendenţii săi ar fi ajuns în ţara noastră. Uitată vocaţia mistică şi cumpărat ca mulţi pesoşi un titlu de Limitrof (sic : vezi Codicele Ini Justinian), Conte de Dalmaţia, în speţă, îşi plimba noua sa nobleţe prin Europa. Titlu între Titluri, gelos Titluri, expert în Titluri, culcîndu-se cu femei cu Titlu — ce ştiau multe despre virilitatea, comentată în şoaptă de cele ce-i încercaseră virtuţile, binecunoscute nouă, a unei „liane armăsar", mult folosită de aprinşii noştri strămoşi. Cu aceste merite ducea o viaţi ce-l purta de pe cîmpiile andaluze la conacele din Pefta-randa, de la vetustele palate veneţiene la vînătoare de potîrnichi albe în Scoţia, de la somptuoasele vînători cu cîini de la Kolodyi, la regatele alfonsine de la San Sebastian, alergînd, rostogolindu-se pe un itinerar de nobleţuri destul de scăpătate şi cu poleiala ştearsă, unde încercau să dobîndească credit şi prestigiu bla-zoanele nord-americane de Armon şi Swift, aristocra1 Cardinal care se ocupă de problemele Bisericii în timpul vacanţei papale. [94] (iile Ketchup-iene din Libby, sfătuit în peregrinările măreţiei sale de un Gotha l (unde numele său rămînea întotdeauna pentra ediţia următoare) studiat, ştiut şi adnotat cu sîrguinia rabinului interpretînd Talmudul, a unui Saint Cyran 2 traducînd Biblia de trei ori pentru a prinde mai exact subtilităţile limbajului şi meandrele hermeneuticii sale. Marc Antonio era genial şi inutilizabil, totodată, agitat, dornic să se înalţe, asemeni tatălui său, şi ciudat, totuşi, în zbuciumările sale, carne dintr-o carne ce-i era străină, susţinînd că e un animal de lux, herald al culturii noastre, factor necesar al prestigiului nostru internaţional, lunatic, dandy, colecţionar de mănuşi şi bastoane refuzînd să poarte cămăşi ce nu erau călcate la Londra, cuceritor al artistelor celebre, căutător de moştenitoare ale Firmei Wool-worth (visa la Arma Gould, care-i dăruise un palat de marmură roz lui Boni de Castellane), divorţat de cinci ori, aviator din cînd în cînd, prieten cu Santos-Dumont, campion la polo, schior la Chamonix, arbitru de dueluri, împreună cu Athos de San-Malato şi cubanezul Laberdesque, lucid atacant în luptă, vrăjitor de ruletă şi bacara, deşi destul de împrăştiat şi hamletian, uneori, cînd semna cecuri fabuloase fără acoperire, ce soseau prin instanţă judecătorească, la ambasadele noastre prevenite... Şi aici, la picioarele Primului Magistrat, se afla acel Surgkiero de La Veronica, unde pe o plăcuţă pusă lîngă o poartă era gravată data naşterii sale şi unde Dona Hermenegilda va fi slobozit gemetele celor patru naşteri sub tulul contra ţînţariîor, albastru ca porumbarul de-afară... Acesta era Oraşul care avea să cadă în mîinile trupelor guvernamentale intact, fără vreo rană de obuz, prin capitularea a aproape tuturor ofiţerilor neloiali, într-o istorică zi de 14 aprilie... Vă-zîndu-se părăsit de. oamenii săi de cea mai mare încre1 Almanahul Gotha, anuar genealogic dedicat personalităţilor politice — oameni de stat, diplomaţi, nobili — care apare la Gotha, în limbile germană şi franceză, din anul 1703. 2 Jean Du Vergier de Hauranne (1581—1643) abate de Saint Cyran, teolog francez. [93] ciere, fără să găsească vreun proprietar de vas sau goeletă pe care să se îmbarce, Generalul Ataiilfo Galvân, se baricadă în vechiul Castel San Lorenzo, construit din porunca lui Filip al II-lea pe un colţ de stîncă bătută de valuri ce străjuia intrarea în port. Aici debarcă în ziua capitulării, pe la jumătatea după-amiezii, Primul Magistrat, urmat de Colonelul Hoffroann, Doctorul Peralta şi o duzină de soldaţi. învinsul aştepta tăN^ut, In mijlocul curţii de onoare. Buzele sale se mişcau ciudat, fără să i se audă glasul, ca şi cum ar fi vrut să pronunţe nişte vorbe ce nu sunau. Cu o batistă în pătrăţele încerca să-şi şteargă sudoarea ce i se prelingea de sub chipiu, atît de abundentă încît îi ieşise prin stofa tunicii ca nişte stropi întunecaţi. Preşedintele se opri, privindu-l îndelung, măsurîndu-l parcă. Şi dintr-o dată, sec, tăios : „Trăzniţi-l !" Ataulfo Galvăn căzu în genunchi : „Nu... Nu... Asta nu... Nu mă împuşcaţi... Pe măicuţa ta... Nu... în numele sfintei Dona Hermenegilda, care ştii cît mă iubea... Tu nu poţi să-mi faci asta...' Tu mi-ai fost ca un tată... Mai mult decît un tată... La-sămă să vorbesc... O să înţelegi. Am fost înşelat... Ascuî-tă-mă... Pe măicuţa ta"... „Trăzniţi-l !" Fu tîrît, gemînd, plîngînd, implorînd, spre zidul din fund. Hoffmann formă plutonul. Incapabil să se ţină pe picioare, învinsul se sprijini de perete ; spatele îi alunecă încet pe piatră şi rămase aşezat, cu cizmele înainte, cu vîrfurile pri-vindu-se chiorîş, sprijinindu-se cu mîinile de pămînt. Ţevile puştilor îi urmară mişcarea, oprindu-se la unghiul potrivit. „Ochiţi !" Ordinul legifera poziţia de tragere adoptată. „Un... Un... Un preot... Vreau să mă spovedesc... Sînt creştin..." „Foc !''... Puştile la picior, împuşcătura de graţie, corect. Ţipete de pescăruş. Scurtă ■ tăcere. „Aruncaţi-l în mare", spuse Primul Magistrat. „Rechinii o să termine treaba". Povestea asta se terminase. Rămînea, însă, cealaltă, poate mai gravă : minimalizat de noi în privinţa prizei şi combativităţii, lăsat pe planul al doilea datorită necesităţii unei grabnice acţiuni militare, liber şi activ în Noua Cordobă din al cărei Palat Consistorial lansa manifest după manifest contra Guvernului, Doctorul I96J Luis Leoncio Martinez îşi consolidase poziţia., devenise foarte puternic în oraşul unde i se alăturaseră studenţi, ziarişti, politicieni de ieri, avocaţi de provincie, spirite filo-socialiste, plus cîţiva tineri ofiţeri proaspăt ieşiţi de la şcoala de Cavalerie din Saumur, care reprezentau „intelighenţia" armatei — „intelighenţia" : opusă unor Walter Hoffmann şi a celorlalţi ca el, ce se formaseră cu instructori germani şi erau îndrăgostiţi de coiful cu vîrf ascuţit. Reuniţi în sesiune permanentă, răzvrătiţi, nedormiţi, cu cămăşile desfăcute, fumând ţigări cu duzinele, beţi de cafea neagră şi de trabuce morfolite, argumentînd, discutînd, atacînd, blestemînd cu arzătoare dorinţi de puritate demne de un Comitet pentru Sănătatea Publică, redactau un Plan de Reforme tot mai radical pe măsură ce treceau orele, şi care, pornind de la intentarea de procese pentru fraudă în avutul obştesc şi cexxetarea averilor ilicite, ajunsese la riscantul proiect de naţionalizare parţială a latifundiilor şi împărţirea lor în păşuni comunale. Prin curieri sosiţi chiar în această dimineaţă, Primul Magistrat ştia situaţia exactă a evenimentelor pe care într-un început le privise cu oarecare ironie : „Aiureli de utopist vegetarian", spusese. Acum însă, în Noua Cordobă -— printre mitinguri, şedinţe, proclamaţii şi decrete — se trecuse 3 a o foarte intensă pregătire militară a studenţilor şi muncitorilor, sub conducerea unui obscur Căpitan Becerra — entomolog în clipe de răgaz —- numit Comandant Militar al oraşului. Şi văzînd că mişcarea capătă proporţii, cu nuanţe de sindicalism inspirat de doctrine străine, antipatriotice, inadmisibile în ţările noastre, Ambasadorul Statelor Unite propunea o rapidă intervenţie a trupelor nord-americane pentru salvgardarea instituţiilor democratice. Tocmai făceau manevre nişte cuira-sate în Marea Caraibilor. „Ar fi umilitor pentru suveranitatea noastră", obiectă Primul Magistrat. „Operaţia asta n-o să fie grea. Şi trebuie să learătăm rahaţilor ăstora de americani că sîntem în stare să ne rezolvăm singuri problemele. Pe urmă, ăştia vin pentru trei săptă-mîni şi rămîn doi ani, făcînd cele mai mari afaceri. Vin [97] — Recursul la metodă îmbrăcaţi în kaki şi pleacă căptuşiţi de aur. Uite ce-a .'acut Generalul Wood în Cuba..." Trei zile dură inspecţia şi repararea liniilor de cale ferată, sectorul Est şi, după o mare liturghie de campanie, închinată Divinei Pastora pentru triumful armatei naţionale, mai multe convoaie porniră pe drumul spre noul front, în mare larmă de urale şi rîsete, cu steagurile şi drapelele regimentelor fluturîndu-le deasupra. Era aproape miezul nopţii cînd plecă ultimul tren acompaniat de şuierături şi pufăituri de supape. Pe acoperişul vagoanelor de clasa a treia, bărbaţi cu rucsacuri şi femei cu broboade se înfrăţeau în marşuri şi cîntecele, în timp ce la lumina lanternelor şi felinarelor, sticlele de rom alb circulau de la grămada de cărbuni din tender pînă la ochii aprinşi în spatele vagonului de la coadă : „Dacă-Adelita s-o duce după aliul, o voi urma pe mare şi pe-uscat; pe uscat într-un tren militar, şi pe mare cu un cuirasat... Şi, în urmă, noaptea broaştelor din mlaştinile negre ale oraşului Surgidero, revenit la pacea molcomelor griji provinciale, cu taclale la bărbier, bîrfele bătrîneîor pe la porţi şi jocuri de loto şi gajuri pentru tineri, după rugăciunea de seară spusă în familie, cu gîndul la cele cincisprezece mistere ale Fecioarei Măria. Suveranii au dreptul să schimbe întrucîtva obiceiurile. Descartes Oraşul Noua Cordobă, fundat în 1544 de căpitanul Sancho de Almeyda, se desena pe fundalul deserturilor învecinate — nisipuri de culoarea şofranului, smocuri firave^ de iarbă, cactuşi, scaieţi, salcîmi americani mirosind a sudoare de om bolnav... — cu albeaţa orbitoare a clădirilor în stil maur, pe malul unui rîu secătuit, zece [981 luni din an, ce-şi sapa o albie sinuoasă într-un terenj pietros, presărat de oasele, coarnele, copitele şi ghearele animalelor moarte de sete. Sub un cer fără nori, zburau de la prea timpuriul crăpat al zorilor pînă la crepusculul sîngeriu, păsări de pradă, deasupra unor munţi molatici, străpunşi, ferestruiţi şi ciopliţi cu tîrnăcopul, dalta şi ciocanul în forme geometrice, de către oamenii care de secole scoteau minereul larvar din măruntaiele muntelui. Ca nişte scaune cu spetează, tronuri de uriaşi, erau crestăturile făcute, în stîncă de mîinile pline de bătături, înnegrite, noduroase, ale angajaţilor de la Dupont Mining Co., care creaseră, în opoziţie cu volumele euclidiene săvîrşite de muncă, o panoramă informă de movile, povîrnişuri, grămezi de gunoaie, steril, pietriş şi resturi de minereu, care făceau ca dezolarea acelor pământuri sterpe să fie şi mai adîncă. Şi aici în cea mai aridă provincie a ţării, se înălţa în mijlocul unui pîlc de nopal această Nouă Cordobă. rebelă, îndoctrinată, combativă, sfidînd acum armatele — victorioase în răsărit — ale Primului Magistrat. Mii de duşmani airegimului se grupaseră în jurul unui profesor universitar, înfiinţînd Legiunea Sacră. Iar pentru a apăra împrejurimile oraşului, trupele generalului (deja general) Becerra avuseseră destul timp ca să organizeze o puternică linie de apărare cu o întreagă reţea de tranşee şi cazemate înconjurate de palisade şi garduri de sîrmă făcute din traversele aduse pentru calea ferată. Contemplînd prin binoclul de campanie aceste lucrări militare, Primul Magistrat murmurase în glumă, ascunzîndu-şi cu greu enervarea : „întotdeauna am spus că în aceste ţări există doar două strategii de urmat : cea a lui Iulius Cezar, sau cea a lui Bul'falo Bill. *" Jar Marele Consiliu ai Statului Major hotărî că cea mai adecvată soluţie în situaţia de faţă era să se organizeze un asediu clasic, tăindu-li-se rebelilor toate căile de comunicaţie cu micile aşezări din 1 Wilîiam Fr. Cody, cunoscut sub numele de Buffalo Bill (184tî—U)l?), explorator american. A studiat şi a făcut cunoscute Viaţa şi obiceiurile indienilor din vestul Statelor Unite. i [99] nord — de asemenea răsculate — care îi aprovizionau cu alimente şi muniţii. ..Pînă şi apa de băut trebui s-o aducă din altă parte ! Clima lucrează pentru noi..." Aşa că, odată ridicate corturile, la o distanţă rezonabilă de liniile defensive inamice, de unde pocnea, din cînd în tind., cîte o împuşcătură, dat fiind că duşmanul nu putea să-şi irosească muniţiile fără rost, începu aşteptarea. Zilele treceau cu partide de cărţi, domino, şah, unii jucau popice cu sticle goale, alţii organizau concursuri de tragere la ţintă cu pietre, într-o hîrcă de bou înfiptă într-un par. în lipsa altor lecturi, Primul Magistrat răsfoia cărţile clasice, de tactică militară, pe care Colonelul Hoffmann le căra întotdeauna cu el. Şi ca să-l ironizeze pe ..prusacul cu bunică negresă în ograda din dos" — cum îl botezaseră spiritualii opoziţiei — cita, cu hohote de rîs vădit intenţionate, gugumăniile cele mai crase pe care le găsea : „Auzi, ascultă" — zicea. Şi dîndu-şi importanţă : „Victoria rezultă din faptul că lupta a fost cîştigată" (Scharnhorst)K „în confruntarea dintre două armate odihnite, de valoare egală, va cîştiga cea mai numeroasă" (Scharnhorst). „Cine se află în defensivă, poate trece Ia ofensivă" (Lassau). „Numai prin luptă se poate ajunge la un rezultat"' (Lassau). „Comandantul trebuie să exercite comanda pentru că ei este cel ce gîndeşte" (Clausewîtz)2, „Comandantul trebuie să cunoască războiul şi neprevăzutele sale" (Moltke), „Comandantul trebuie să ştie ce vrea şi să dea dovadă de o voinţă fermă de a învinge" (Von Schlief-fen). „Un teatru general de operaţii prezintă trei zone : una la dreapta, una la stînga şi una în centru" (Jomini) "■. „Unde nu e centru: nu există nici stînga sau dreapta'-— comenta Primul Magistrat rîzînd. „Şi'toate tîmpeniile 1 Gerhard Johann David von Scharnhorst (1775—1813). general si ministru de război (1807—1810) al Prusiei. A fost unul dintre întemeietorii armatei prusiene bazată pe serviciul militar obl*-gatoriu. 2 Karl von Clauseii-itz (1780—1813). general şi teoretician militar prusac. a Antoine Henri, baron di Jomini (1779—1869). general şi Istoric elveţian. [100] astea trebuie să le învăţaţi la Scoală Militară ?"'... Zilele treceau într-o inactivitate devenită exasperantă datorită căldurii şi muştelor pînă cînd, într-o dimineaţă, în tabără apăru Domnul Ambasador al Statelor Unite, gătit cu o cască colonială cu saftian de plută şi eşarfă de tul, şi pantaloni scurţi — în chip de Stanley x în căutarea lui Livingstone. Veştile erau grave. Grupuri armate, conduse de agenţi ale aşanumitului Caudillo al Noii Cordobe violaseră regiunea bananieră de pe coasta Pacificului, luînd două sute de mii de dolari din seiful unei filiale a trustului United Fruit. Activitatea la Du-pont Mining Co. fusese paralizată datorită blocării navelor în Puerto Negro, iar consecinţele erau catastrofale. Dar, dincolo de toate astea, trebuia să se pună capăt miturilor socializante ale dictatorului Luis Leoncio Martinez. Doar n-o să tolerăm înălţarea unui nou Ma-dero 2 în această Americă de Jos. Dacă în ţară nu avea să se instaureze, cît mai curînd, o atmosferă de calm şi respect faţă de proprietăţile străine, era inevitabilă intervenţia Statelor Unite. în faţa acestui ultimatum, Primul Magistrat dădu asigurări că operaţiunea decisivă va începe înainte de patruzeci şi opt de ore. Şi a doua zi, după ce i se dădură toate garanţiile pe care le dorea pe cale militar-parlamentară, tînărul General Becerra fu invitat în tabără, unde, fără vorbărie şi gesturi, ce l-ar fi putut răni în onoarea sa, fu primit cu o „salvă"" de o sută de mii de pesos şi încă ceva pe deasupra — un fleac cu cîteva zerouri la urmă — pentru cei doi locotenenţi care îl însoţeau. Şi spre seară, steaguri albe fluturau deasupra tranşeelor şi cazematelor, iar locuitorii Noii Cordobe fură încunoştinţaţi, printr-o proclamaţie că, datorită superiorităţii militare a forţelor gu1 John Rovvlands Stanley, denumit şi Henry Morton (1841 — 1904), explorator englez al Africii Centrale şi al fluviului Congo, împreună cu Livingstone. 2 Francisco Mudero (1873—1913), om politic mexican, semnatar al Planului de la San Luis, contra regimului dictatorial instituit de Porfirio Diaz. A condus mişcarea care l-a înlăturat Pe acesta şi a fost preşedinte al Mexicului între 1911—1913, cînd a fost înlăturat printr-o lovitură de stat militară şi asasinat. [101] vernamentale, din motive de ordin umanitar, pentru a se evita inutile vărsări de sînge, a fost acceptată capitularea oraşului. In acest moment, îşi făcu însă brusc apariţia, uriaş, înfiorător, vociferînd Miguel Estatua' căruia i se spunea astfel pentru că era impasibil în orice situaţie, viguros, cu o statură ieşită din comun, cu umeri largi ce se continuau în unghi ascuţit, terminîn-du-se într-o talie atît de ingustă, încît trebuia întotdeauna să-şi facă nişte găuri în plus la curea ca să-şi poată strînge bine pe mijloc catarama de argint împodobită cu iniţiale — singurul său lux. Maistru artificier, bun cunoscător al dinamitei — aproape întotdeauna ţinea în gură batoanele de dinamită, cînd pregătea cîte-o explozie la mină — negrul devenise faimos în toată ţara, de cîteva luni încoace, datorită descoperirii sale că din piatră se puteau scoate animale. Da. Chiar aşa a fost. El ştia dinainte că pomii din pădure sînt fiinţe vii, cu care poţi sta de vorbă şi că atunci cînd le vorbeşti cum se cuvine ei îţi răspund cu cîte un scîrţîit sau mişcîndu-şi crengile. Dar într-o zi, acolo, sus, pe deal, găsise o piatră mare, care parcă avea doi ochi şi ceva ca un nas şi o gură. ,,Scoate-mă de-aici" — părea să-i spună. Şi Miguel, luă dalta şi ciocanul şi începe să cioplească mai de-aici, mai de-acolo, dînd la iveală labele din faţă, labele din spate, o spinare uşor curbată de mijloc şi în cele din urmă o enormă broască ieşită din mîinile lui, ce părea să-i mulţumească. O luă în spate, o duse acasă, termină s-o cioplească cu o daltă mai fină, o lustrui cu şmirghel o aşeză pe o lădiţă de lemn, o privi şi constată că broasca era bună. Entuziasmat de descoperire, Miguel începu să privească cu alţi ochi pietrele, bolovanii, materia tare din jur. Bucata aia aruncată acolo era, de fapt, un liliac — i se vedeau vîrfurile aripilor. Dincolo, un pelican cu ciocul lăsat trist în jos peste guşă. Din stînca aceea voia să ţîşnească un cerb, zăcea acolo dintotdeauna, aşteptînd să fie eliberat. „Muntele e o temniţă unde sînt închise animalele" — îşi spunea Miguel. „Animalele sînt înăuntru, 1 Statuie. 1102] dar nu pot să iasă pînă nu le deschide cineva poarta." Şi Miguel începu să scoată la lumina zilei, cu dălţile lui multe — avea de tot felul, ascuţite, late la vîrf,-ondulate — porumbei imenşi, bufniţe, porci mistreţi, capre cu iezi în burtă şi chiar un elan în mărime naturală. Miguel privi totul, porumbelul, bufniţa, porcul mistreţ, capra, elanul şi văzu că toate erau bune şi cum era ostenit de atîta muncă, în ziua a şaptea se odihni...' îşi instalase toate lucrările întrun hangar părăsit al companiei Nueva Cârdoba Railroad, unde nu se mai reparau vagoane şi platforme, şi unde lumea venea duminica să vadă galeria de animale. I se dusese faima. Un ziar din capitală publicase un reportaj, despre el; calificîndu-l drept „geniu spontan". Dar cînd cei de la Camera Spaniolă de Comerţ îi propuseră să facă o statuie a Primului Magistrat, Miguel răspunse : „Nu mă inspiră. Eu nu fac portrete după natură." De atunci era socotit, fără motive întemeiate, ca fiind ostil regimului. Alţii însă — cei de la Ateneu — îl apărau : „Nu îndrăzneşte să sculpteze chipuri de oameni. Nu din convingeri politice ; se teme că n-o să reuşească". Cîţiva preoţi fură însărcinaţi să se apropie de el şi să-i ceară să facă statuile celor patru evanghelişti, care ar fi urmat să încadreze noua grădină a canonicilor ce slujeau la catedrala Divinei Pastora. „Nu pot să scot oameni din piatră", răspunsese Miguel. Cînd află însă că Marcu umbla cu un leu (văzuse, de curînd, unul la circul care dădea spectacole în localităţile din împrejurimi), că Luca umbla cu un taur (taurul e taur peste tot) şi Ion cu un vultur (aici nu sînt vulturi, dar toată lumea ştie cum arată un vultur), acceptă lucrarea şi începu să cioplească animalele simbolice ale Cavalerilor Apocalipsului, lăsînd pentru mai tîrziu un Matei al cărui „chip de tînăr" nu reuşea să şi-l imagineze. Dar lucra, lucra, lucra, scoţînd din piatră, pentru întîia oară, chipuri omeneşti încununate de aureole, pe care le cizela — nu cu vechile lui dălţi, ci cu dălţi fine, aduse din capitală — pînă ajungeau ca nişte lame de cuţit... Cu asia se ocupa cînd află de rnîrşava capitulare. în aceeaşi clipă, aruncă de-o parte uneltele şi ieşi în stradă. Din[103] tr-o dată, visătorul, noul născocitor de animale şi oameni, distratul, bizarul îşi ridică glasul la răspîntie de ' stradă, se înalţă în întreaga sa măreţie şi deveni tribun, şef, conducător al poporului. Autoritatea lui era atît de marc, încît lumea îl asculta şi-l urma. Ordonă să fie coborîte steagurile albe şi steagurile albe fură coborîte şi Miguel Estatua văzu că era bine să cobori steagurile albe şi că era bine, de asemenea, să reîncepi lupta. Cu cîte un baton de dinamită în fiecare mînă şi un fitil aprins atîrnat pe umăr proclamă necesitatea continuării luptei pînă cînd, prin luptă, se va ajunge ca pîinea de azi să fie Pîinea de Azi, cîştigată şi mîncată azi. nu datorată magazinelor companiilor yankee, na-ţionale sau „asociate", care stăpîneau minele plătind ziua de lucru în bonuri de alimente. Adunîndu-i în jurul său pe cei care-l ascultau, organiză o companie de artificieri şi alta de genişti. Şi însufleţiţi de cuvinte cu Î7, de adevăr, deşi din topor şi spuse cu stîngăcie — elocvenţă pornită din inimă, deznădăjduită şi aspră, mai convingătoare, însă, decît orice discurs în stil elevat —, studenţii, intelectualitatea, muncitorii, meseriaşii şi negustorii —■ care nu mai credeau într-un Luis Leon-cio Martinez înfricoşat, ce continua să difuzeze proclamaţii către ţară, cerînd ajutor unor oameni care practic nici nu ştiau că există, declarînd că se bucură de sprijinul unor provincii ce nu ridicaseră un deget pentru el — îşi exprimară hotărîrea de-a lupta pînă la capătul puterilor... Dar asta nu era de ajuns ; luptau adolescenţi, femei tinere, copii plini de curaj, în timp ce bătrînele torceau caiere pentru bandaje iar bătrînii, în fierării, transformau fierul în suliţe ; se aflau într-un oraş deschis, fără ziduri vechi — cum erau în alte locuri — sau case care să poată sluji drept bastioane ; cu străzi ce se terminau cu colibe de chirpici, răspîn-"dite în nisipurile pustiului. Şi în ciuda drumurilor minate, unde în bubuiturile unei explozii zburau trupuri îmbucătăţite, mutilate, împrăştiind braţe şi picioare, în ciuda unei lupte încrîncenate, de la casă la casă, de la trotuar la trotuar, dusă de apărătorii oraşului cu vechi carabine Winchester, puşti de vînătoare, flinte [104] desprinse din panoplii, revolvere Colt, puşti cu cremene şi trei sau patru mitraliere Maxim, care, în lipsă de apă erau răcite cu urină, trupele guvernamentale puseră stăpînire pe piaţă şi încercuiră catedrala unde se refu-giaseră vreo sută de disperaţi cu toate armele rămase, t răgind prin ferestre, ferestruici şi zăbrele. Cei mai periculoşi erau trăgătorii din clopotniţă care puteau Împuşca pe oricine ar fi înaintat pe străzile ce dădeau în Piaţa Mare. Orele treceau şi se aflau în aceeaşi situaţie, aşteptând, mai înghiţind cîte-o îmbucătură, mai t răgind o duşcă, fără să poată ocupa complet edificiile municipale aflate cu faţadele şi balcoanele sub tirul unei mîini de nemernici, care probabil că mai aveau gloanţe şi alimente pentru o bună bucată de vreme. Hoffmann avea pregătite tunurile Krupp, aduse în care trase de boi pînă la locul de unde puteau nimeri clopotniţa. Cum erau foarte vizibile şi se mişcau încet, mai multe vite fuseseră rănite de cei de sus dar chiar şi aşa, însîngerate, doborît unul din boii perechii a treia dîndu-şi sufletul altul, de la a doua purtaseră încărcătura pînă la locul stabilit. De astă dată, însă, Primul Magistrat se arăta şovăitor : catedrala era Sanctuarul Naţional al Divinei Pastora, patroana ţării şi a armatei. Obiect de devoţiune, loc de pelerinaj 5, bijuterie a arhitecturii coloniale... „Ce dracu !•' spunea Colonelul Hoffmann, care era luteran. „Războiul nu se face cu icoane !" La urma urmei, orice clădire se poate restaura şi orice restaurare implică îmbunătăţiri în privinţa solidităţii şi, deci, a permanenţei peste veacuri. „Şi dacă o să sufere stricăciuni Divina Imagine ?" întreba Primul Magistrat. ..în cartierul Saint Sulpice din Paris se vînd nişte icoane din astea foarte drăguţe", îşi aminti doctorul Peralta. ,,Ce mai aşteptaţi ca să terminaţi odată cu aceşti son of a bitch * ?" întreba ataşatul militar nord-american. ,,Mariner"ii noştri i-ar fi lichidat de mult. Nu sînt sentimentali ca dumnevoas-tră...'; „Văd că nu există altă soluţie", spuse, în cele din 1 Pui de căţea (în engl. în orig.) : ticăloşi, lepădături. [105] urmă, Primul Magistrat. „Dacă Pilat s-a spălat pe mîini, eu îmi astup urechile." „Imperativ de ordin strategic", completă Hoffmann. Tunurile Krupp fură fixate în unghi de tragere. Bătrînul artilerist ochi „trei palme în sus, două la dreapta şi un deget şi jumătate corectare de tir" et caetera şi prima salvă porni. Lovit în mijloc, turnul slobozi clopotele pe acoperişul sanctuarului într-un bubuit de piatră şi sculptură prăbuşite. Salva celei de-a doua piese — calculată cu ajutorul logarit-murilor pătrunse prin poarta principală şi altarul central fără să atingă statuia Divinei Pastora, care rămase intactă, indiferentă pe soclul ei, fără să se clatine măcar — minune rămasă de-atunci în memoria oamenilor ca „Miracolul de la Noua Cordobă". „Sfînta Fecioară e cu noi !" strigară învingătorii. „Sfînta Fecioară, spuse Primul Magistrat, uşurat, nu putea fi alături de-un ateu care crede în mese vorbitoare şi dumnezei cu şase braţe"... Şi atunci începu masacrul : trupele dezlănţuite, de nestăpînit, în dezordine, începură vânătoarea de bărbaţi şi femei cu baioneta, machetele, pumnalul scoţînd în mijlocul străzii cadavrele străpunse, spintecate, descă-păţînate, mutilate, ca să fie de învăţătură. Ultimii combatanţi — vreo treizeci—patruzeci — fură duşi la Abatorul Municipal unde între coarne de vite, organe, maţe şi măruntaie de animale, deasupra băltoacelor de sînge cu cheaguri, fură atîrnaţi în căngi şi cîrlige, de subţiori, genunchi, coaste sau bărbie, după ce fuseseră zdrobiţi în bătaie cu patul puştii şi lovituri de picioare. '„Cine vrea carne la proţap ? Cine vrea carne la proţap ?" strigau călăii, maimuţărind negustorii ambulanţi şi îm-pungînd cu baioneta cîte un muribund, înainte de-a poza în faţa aparatului unui fotograf francez, Monsieur Garcin, care trăia în oraş de multă vreme (gurile rele spuneau că era evadat de la Cayenne), făcînd portrete de familie, fotografii la nunţi, botezuri, prima împărtăşanie şi pozîndu-i chiar şi pe micii „îngeraşi" în si-criîle lor albe. Hai, zîmbiţi, arătaţi veseli !" le spunea soldaţilor după ce schimba placa, în timp ce strîngea în mînă para de cauciuc. „Doi pesos cincizeci, o jumă[106} tate de duzină, carte poştală, plus una mărită, colorată de mînă, ca amintire... Nu mişcaţi... Gata... Acum. alta... cu ăia patru înşiraţi acolo. Alta, cu ăştia spînzuraţi aici... Trage fusta femeii să nu i se vadă fofoloanca... Alta acum, cu ăla cu ţăpoiul în burtă... Fac reducere, pentru cine vrea o duzină"... Corbii începură să se rotească la mică înălţime deasupra curţii Abatorului Municipal. Ciorchini de spînzuraţi atîrnau de stîlpii de telegraf, de plopii din parc şi de balcoanele Primăriei. Cîţiva fugari, prinşi cu laţul, ca nişte vite, erau tîrîţi, legaţi de cai, pe străzile pavate cu piatră cubică şi bolovani de rîu. Vreo cincizeci de mineri, puşi să stea cu mîinile în sus, fură împuşcaţi pe terenul de base-ball inaugurat cu puţin timp înainte de Dupont Mining Co. La picioarele Divinei Pastora, înţepenită în altarul ei pîrjolit, sub ruinele sfîntului lăcaş, se afla o grămadă răscolită de forme omeneşti, din care ieşeau ici şi colo, ca nişte bucăţi rupte din ceva, nelalocul lor, un picior, o mînă, un cap cu o expresie împietrită într-un ultim rînjet. Se mai auzeau încă împuşcături în cartierul minerilor, unde soldaţii, cu căldări de petrol în mînă, puneau foc caselor de unde răzbătea un cor de vaiete şi rugăminţi... La mijlocul nopţii o enormă explozie se produse în uitatul hangar al societăţii Nueva Cordoba Railroad Co. Miguel Estâtua se aruncase în aer împreună cu toate fiinţele lui de piatră. Cîteva bucăţi de evanghelişti zburară pînă deasupra trupelor, omorînd trei soldaţi cu lama subţire a aureolelor ascuţite ca nişte tăişuri de cuţit de dălţile cioplitorului inspirat. Zdrobit cel mai important focar al rezistenţei, Primul Magistrat se întoarse în Capitală, lăsînd în grija lui Hoffmann, înaintat la gradul de general pentru serviciile s.duse, sarcina, uşoară, de a pedepsi aşezările învecinate care îi ajutaseră în vreun fel sau altul pe rebeli. Doctorul Luis Leoncio Martinez fugise spre frontiera nordică, pe un drumeag ce se pierdea într-un defileu stîneos în mijlocul neprietenoşilor munţi Yatitlân. Ajuns în vreun loc mai liniştit se va proclama şef al unui guvern în exil, şef al Partidului Legalist Naţional [1071 etc, etc, organizînd un ineficient nucleu de refugiaţi politici — curînd dezmembrat datorită rivalităţilor, demisiilor, sciziunilor, acuzaţiilor reciproce, fracţiunilor politice şi scandalurilor alimentate de ziare cu tiraj de trei sute de exemplare gazetuţe, şi foi de cincizeci de cititori. Iar Apostolul Noii Cordobe, scufundat în teoriile şi închipuirile sale, va sfîrşi ca atîţia alţii, uitat în vreo boarding-house 1 din Los Angeles, sau în vreun hotel prăpădit, pe vreo insuliţă din Caraibe, scriind scrisori şi panflete total lipsite de interes pentru cei ce ştiu prea bine că în politică ceea ce contează este succesul... La întoarcerea în Capitală, Primul Magistrat fu întîmpinat cu ghirlande, arcuri de triumf, focuri de artificii şi marşul Sambre-et-Meuse care îi plăcea atît de mult. Dar la prima sa conferinţă de presă, înnegurat şi întristat parcă, vorbi despre profunda amărăciune ce îi umplea sufletul la gîndul că poporul — poate o demonstrau chiar recentele evenimente —, poporul nu credea în onestitatea, dezinteresul şi patriotismul său. De aceea era hotărît să renunţe la putere, să transfere Preşedintelui Senatului toate responsabilităţile, pînă ce se vor organiza noi alegeri prin care să i se încredinţeze unui bărbat exemplar, unui cetăţean virtuos, mai capabil decît el, să cîrmuiască destinele Naţiunii, înalta funcţie de Preşedinte, în cazul cînd — în cazul cînd, spun, — un plebiscit nu va hotărî contrariul. Şi plebiscitul se organiză repede, în timp ce Primul Magistrat rezolva în continuare chestiunile curente, cu nobila şi senina melancolie — ca să nu spunem durere suportată cu demnitate — a celui care nu mai crede în nimic şi în nimeni, rănit în adîncul sufletului, după ce veghease atîta timp la bunăstarea celorlalţi. Mizeriile puterii ! Clasica dramă a coroanei şi a.hlamidei ! Amara bătrîneţe a Princepelui !... Cum patruzeci la sută din populaţie nu ştia să citească şi să scrie s-au tipărit nişte cartonaşe colorate — alb însemnînd „da", negru ' Pensiune (în engl. în orig.). [108] > „nu" —, pentru a simplifica mecanismul votării şi de la nord la sud, de la răsărit la apus, în oraşe, sate, în munţi şi la cîmpie, glasuri misterioase, glasuri tăinuite, glasuri perfide începură să şuşotească cum că autorităţile comunale sau municipale vor şti ce-a votat fiecare, deşi votul e secret. Cu tehnica de azi era posibil. Aparate de fotografiat ascunse în spatele draperiilor din cabinele de votare se declanşează automat cînd. cetăţeanul întinde mina spre urnă, iar unde nu existau asemenea dispozitive, în spatele respectivelor draperii o să stea ascunşi nişte oameni. Fără îndoială că o să se cerceteze şi amprentele digitale de pe cartonaşe, ca să nu mai vorbim de faptul că în localităţile mici, fiecare cunoştea opiniile politice ale vecinului său şi douăzeci de voturi împotrivă însemnau douăzeci de indivizi identificaţi fără eroare posibilă. O teroare creseîndă puse stă-pînire pe funcţionarii publici — care erau mulţi. Acum, vocile misterioase insinuau, pe un ton mai ridicat, prin Hodegi, cîrciumi şi cabarete, că marile întreprinderi miniere, bancare, bananiere, industriale etc. îi vor concedia pe toţi cei care vor vota împotriva rămînorii la putere a Primului Magistrat. Ţăranii potrivnici regimului o să aibă de-a face cu garda rurală. învăţătorii or să fie daţi afară din şcoli. O să se revizuiască cu rigurozitate declaraţiile de venituri ale unor negustori care — să ne-nţelegem — oricum, înşelau întotdeauna fiscul. Se amintea, în acest moment oportun, că oricărui străin recent naturalizat i se putea retrage cetăţenia şi putea fi trimis în ţara sa, dacă aparţine urîtei categorii a indezirabililor anarhiştilor sau alţi işti... Aşa îneît, plebiscitul se sfîrşi printr-un enorm şi multitudinar „da", atît de enorm şi de multitudinar, îneît Primul Magistrat se simţi obligat să accepte 4 781 voturi contra — număr ce-i ieşise la zaruri Doctorului Peralta — pentru a demonstra totala imparţialitate, cu care lucraseră comisiile de numărare a voturilor... Din nou discursuri, marşuri triumfale, focuri de artificii şi rachete multicolore. Dar Preşedintele era obosit. Şi-n afară de asta, mina lui dreaptă îl slujea din zi în zi tot mai puţin, [109] din cauza unei ciudate şi dureroase amorţeli, i se in-ţepenea, muşchii nu-l mai ascultau, simţea junghiuri în umăr şi nu-i mai uşurau durerile nici masajele, nici medicamentele şi nici ştiinţa întru ale buruienilor pregătite de intendenta Elmira care, fiică de paracliser, era tare pricepută la buruieni şi rădăcini, leacuri aproape întotdeauna mai eficiente decît o serie de medicamente — de înaltă şcoală — anunţate în presă cu frumoase alegorii despre convalescenţă şi sănătate redobîndită. Un medic american, venit special de la Boston, a pus diagnosticul artrită — sau ceva asemănător, cu un nume nou, din astea de care sînt pline revistele cu figuri mitologice pe copertă, ca să-i sperie şi să-i încurce şi mai tare pe bolnavi —, adăugind că în ţară nu existau anumite aparate electrice moderne, singurele în stare să-l vindece. Guvernul îl rugă în plen pe Primul Magistrat să plece în Statele Unite pentru a-şi redobîndi sănătatea atît de necesară tuturor. în absenţa sa. se va ocupa de problemele de stat Preşedintele Consiliului de Miniştri, în strînsă colaborare cu Generalul Hof-fmann, însărcinat cu apărarea naţională, şi cu Preşedintele Senatului... Şi astfel, Primul Magistrat se îmbarcă pe un luxos vapor al companiei Cunard Line. Ajuns, însă, la New York, simţi dintr-o dată'o teamă iraţională, aproape copilărească — era poate obosit, cu nervii zdruncinaţi de recentele evenimente — în fata medicilor americani vorbind într-o limbă străină, com-portîndu-se rece, obişnuiţi prea mult să recurgă la bisturiu, să taie fără să fie întotdeauna nevoie, înclinaţi spre metode brutale şi noi, cu consecinţe puţin experimentate, atît de diferite de metodele blînde şi încurajatoare ale specialiştilor francezi sau elveţieni — se gîndea la Doyen », Roux2, Vincent 3, de fapt maeştri ai celor de 1 2 Eugpne Louis Doyen (1859—1916), celebru chirurg fran-cpz Emile Roux (1353—1933), medic francez, discipol al lui Pasteur. :) Probabil Hyacinthe Vincent (1.RG3—1950). medic francez, autor a numeroase descoperiri în domeniul bacteriologici şi epidemiologiei. [110] aici. Preşedintele prefera în locul cabinetelor aseptice, albe, impersonale, cu pensete, sonde, foarfeci şi instrumente înfricoşătoare, expuse în vitrinele medicilor de aici, cabinetele împodobite cu tablouri de Harpignies, şi Carolus-Durand, covoare persane, mobile vechi, cărţi cu legături din secolul al XVIIIlea şi un miros aproape imperceptibil de eter sau iod, cu medici cu barbişon, redingotă şi Legiunea de Onoare, care oficiau paternali şi culţi în Avenue Victor Hugo sau Bulevard Malherbe. „Bine", spunea Peralta. „Dar... credeţi că e prudent să ne îndepărtăm atît de mult ? Şi dacă o să aibă loc o nouă lovitură militară, domnule Preşedinte ?" „Ei, fiule... în ţara asta a noastră totul e posibil. Dar nu cred să fie probabil. O să lipsim doar cîteva săptămîni. Şi sănătatea mea e pe primul plan. Nu m-am născut să fiu ciung, şi să fii ciung cînd nici măcar n-ai fost la Lepanto * e o laşitate. Pe urmă, fără mîna dreaptă nu mai pot conta nici chiar pe cine mă iubeşte cel mai mult. Pentru că atunci cînd sînt în ţară unde mă iubeşte atîta lume, mă simt liniştit, sigur şi stăpîn pe mine, în audienţe şi în vizite, numai cînd îl ştiu cu mine", şi cu bărbia" arătă locul Browning-ului, acolo la subţioara stingă, făcînd elogiul mobilităţii cocoşului şi frumuseţii patului, cu accente duioase, ca un bărbat ce laudă calităţile femeii iubite : fidel, ascultător, de nădejde, cu forme frumoase şi perfect" proporţional, plăcut la pipăit, zvelt şi fin pînă la gură, bine făcut, deşi ascuns, împodobit cu Steaua Ţării gravată pe plasele — întotdeauna îngrijit cu dragoste maternă de intendenta Elmira, care îl curăţa în fiecare zi, cînd el se despărţea de armă pentru a face o lungă baie, şi i-l înapoia încărcat şi gata să-l slujească cînd îl ştergea pe corp cu un prosop mare de pluş, din cele cumpărate de Ofelia pentru taică-su de la Maison de Blanc... Şi 1 Aluzie la Miguel de Cervantes Saavedra (1547—1616), denumit şi „el manco de Lepanto" (ciungul de la Lepanto), datorită faptului că în această localitate şi-a pierdut mîna stingă în timpul bătăliei împotriva turcilor (1571). [111] astfel, într-o dimineaţă, lăsînd în Urmă electricitate,' progres, invenţii şi mesele de tortură din ci micile americane, asemănătoare cu nişte enorme puşcării — spunea el -—. Primul Magistrat se îmbarcă pe La France, pentru a se refugia, după atîtea zbuciumări şi supărări, în farmecul verii pariziene — atît de însorită şi caldă anul acela, scriau ziarele, cum nu mai fusese alta de pe la mijlocul veacului trecut. Capitolul al treilea Toate adevărurile pot fi percepute exact, dar nu de către toţi oamenii, datorită prejudecăţilor. Deseartes LA GARA DE NORD, CĂLĂTORII FURĂ ÎN- tîmpinaţi de Cholo Mendoza — mănuşi galbene, gardenie la butonieră şi.ghetre gri, întotdeauna, chiar şi vara — care, anunţat do sosire printr-o telegramă expediată de pe vapor, se grăbise să se întoarcă de la Vichy, unde îmbina în chip armonios diurne cure de ape cu nocturne cure de bar, într-o inteligentă alternanţă de apă de izvor şi bourbon, ceea ce îi redase înfăţişarea de la douăzeci de ani. Ceilalţi funcţionari ai ambasadei erau în concediu cu copiii la Trouville sau Arcachon, Ofelia era la Salzburg, unde azi începea festivalul Mozart cu Cosi fan tutte. Diplomatul se arătă alarmat văzînd că Primul Magistrat îşi ţine braţul nemişcat, îndoit într-o eşarfă de caşmir legată de gît. „O durere supărătoare, dar nu gravă", îl lămuri Peralta. Medicii de aici, cu ştiinţa lor înaintată, vor învinge răul. Şi pe urmă, ambianţa, mişcarea, veselia de aici, civilizaţia... Aici e de-ajuns să respiri — aşa simplu, inspiri, expiri, îţi umpli plămînii... — şi te simţi mai bine. Şi doar e lucru ştiut că moralul influenţează fizicul, pentru că durerea e cu atît mai mare, cu cît ne concentrăm asupra ideii de durere, pentru că, într-adevăr, psihologii moderni, la fel ca Epicur, au spus că etc., etc, dar cu zgomotul ăsta de trenuri, şuierături, forfoteala hamalilor nici nu se poate vorbi,, U13] aşa că Cholo, ia-o tu înainte cu bagajele, în timp ce Pe-ralta şi cu mine o să mai facem cîţiva paşi, că ne-au amorţit picioarele de atîta stat... Şi Primul Magistrat, urmat de secretarul său, intră în cunoscutul bistro flamand, cu jocul de săgeţi trase la ţintă şi mica statuetă MannekenPis *, unde puteai bea acidulata bere Hoe-gaarde, o bere de culoarea sucului de cireşe, sau, în sfîrşit, berea Lambic, tare — „întărită" cu un cui la roşu stins în spumă — toate excelente pentru un început de zi ce avea să fie încărcată de redobîndite delectări. Totul era plăcut azi ; aceşti oameni umplînd terasele cafenelelor, pantalonii roşii ai militarilor, turbanele zua-vilor, emblema de la Le Brazza — un morcov aprins la culoare, autobuzele cu diverse plăcuţe : Opera, Piepublica, Bast.ilia, Monceau, şi itinerarii de glorie napoleoniană. Noii veniţi se reobişnuiau cu ritmul atîtor şi atîtor plimbări lipsite de griji, care-i puteau purta, după cum li se năzărea, de la Chope du Pantheon la lalelele de pe Quai de la Megisserie, de la librăria specializată în ştiinţe oculte a lui Chacomac (cărţi de ghicit, tratate de iniţiere, scrieri de Stanislas de Guaite 2 la un gimnaziu unde se mai practica încă nobilul box franţuzesc cu lovituri de picior în gură, de la prăvălioara bleu-ciel „Obiecte de cult" de pe Notre-Dame-desVictoires la nr. 25 de pe strada Sainte Apolline — Aux glaces — unde dimineţile era aproape întotdeauna de gardă o blondă planturoasă, deosebit de pricepută la specialitatea â la Duc d'Aumale, ceea ce conferea originalei fornicări un nostim iz de generoasă nobleţe. Totul vorbea într-un limbaj al miresmelor şi parfumurilor plutind deasupra şi dincolo de zincurile barurilor : brioşele în coşuleţe, madîenele striate asemeni însemnelor ordinului Santiago de Com-postela, în vase pătrate de cristal, pisica de pe etichetele de Dubounet, estetica de gust bersaglier a sticle1 2 Celebră fîntînă din Bruxelles reprezentînd un copil gol, statuie din bronz de L. Duquesnoy (1619). Marchiz Stanislas de Guaite (1861—1897), poet şi ocultist francez. [114] lor de Cinzano, porţelanul strălucitor al flacoanelor de gin olandez, beţişoarele de lemn din sticlele de rachiu de vin, parfumul de coajă de portocală şi catran al fiolelor de Amer Picon. „Aici e mai grozav decît la Peştera Mumiilor", murmură Primul Magistrat. Şi luînd, în cele din urmă, un taxi fără capotă, ceru să fie dus în Rue de Tilsitt. „Parisul, tot Paris o să rămînă întotdeauna", spuse sentenţios Secretarul, cînd, în depărtare, între Caii lui Marly se profila, inutil şi grandios în imensitatea lui, Arcul de Triumf... Şi acum, instalîndu-se ■— afundîndu-se — în fotoliul lui de piele, Primul Magistrat simţi ca o nevoie organică să-şi restabilească legăturile cu oraşul. Dădu telefon la Quai Conţi — plăcute concerte ; doamna nu era acasă. îl sună pe violonistul Morel, care îl congratula pentru întoarcerea sa, pe tonul grăbit şi evaziv al celui ce vrea să termine repede o conversaţie. O căută pe Lauise de Mornand, a cărei menajeră, după ce ii făcu să aştepte mai mult decît s-ar fi cuvenit, îi aduse la cunoştinţă că frumoasa doamnă va lipsi cîteva zile. îl sună pe Brichot, profesorul de la Sorbona. „Sînt aproape orb, îi spuse, dar mi se citesc ziarele." Şi închise. „Ţîfnos ca întotdeauna", îşi zise Primul Magistrat, niţel surprins de ciudatul răspuns şi căută un alt număr în agendă. Şi sună, sună, sună, pe unul, pe altul, nînd, de fiecare dată, de glasuri care, cu excepţia croitorului şi frizerului său, păreau să-şi fi schimbat timbrul şi stilul. Se gîndi că poate D'Annun-zio o fi la Paris... Şi după ce o servitoare îi spuse că stăpînul ei tocmai plecase în Italia, dezminţind spusele acesteia, în receptor răsună vocea poetului pentru a slobozi înfiorătoare înjurături la adresa creditorilor care-l asediau literlarnente, în propria-i casă. Da, asediat. Asta era cuvîntul, ca un stol de erinii, de eumenide de furii. Se postaseră acolo asemeni cîinilor Heca-tei, de dimineaţă pînă seara, în bistroul din faţă, la debitul din colt, prin brutăriile din apropiere, veghind, privind spre uşa lui. aşteptîndu-l să iasă ca să se năpustească asupră-i şi să-l zdrobească, să-l sfîşie cu pofta lor feroce de bani. „Ah, ce n-ar face el dac-ar avea puterile unui tiran din America Latină. Cum ar mai £115] curăţa eî Rue Geoffroy L'Asnier de pungaşi şi puşla--male, cum făcuse generosul său prieten la Noua C6r-dobă !';... Văzînd apropiindu-se lovitura de graţie — n-ar fi fost prima oară —, Primul Magistrat ciocăni în receptor cu stiloul spunînd : „Ne coupez pas, Mademoiselle... Ne coupez pas..." 1 şi închise apoi telefonul la jumătatea unei fraze spuse de celălalt, pentru a-l face să creadă că se întrerupsese convorbirea. Era, însă, neliniştit şi dezorientat. Nu ştia cum să interpreteze cuvîntul „tiran", pentru că poetul folosea de obicei un limbaj „imagi-aific'" şi... ambiguu, dar în privinţa Noii Cordobe nu-şi închipuia că D'Annunzio ar fi putut cunoaşte măcar numele acestui oraş. Se petrecea ceva straniu. Poate c-ar fi fost bine să-l sune pe Reynaldo Hahn, amabilul şi agreabilul său „compatriot" din Puerto Cabello. Compozitorul îi răspunse la telefon, vorbindu-i în dulcea-i spaniolă cu accent venezolan, unică în felul ei, datorită unor expresii tipice pentru Rio de la Plata — ciudăţenie pe care nici el însuşi nu şi-o putea explica. După obişnuitele formule de salut, Reynaldo îl informă pe tonul său molatec, domol şi parcă leneş, de parcă ar fi vorbit despre altceva, că Le Matin publicase o serie de reportaje înfiorătoare în legătură cu evenimentele de „acolo", în care „compatriotul" său era numit „Măcelarul din Noua Cordobă". Toate fotografiile lui Monsieur Garcin apăruseră pe cîte trei şi patru coloane, înfă-ţişînd cadavre azvîrlite în stradă, cadavre mutilate, cadavre tîrîte pe jos, cadavre agăţate în cîrlige la Abatorul Municipal, de subţiori, de barbă, de coaste, oameni străpunşi de căngi, furci şi cuţitoaie ; femeile răzvrătite obligate să alerge goale pe străzile oraşului, cu lovituri de baionetă în spate," altele violate în pragul bisericii sau prin ogrăzi. Minerii împuşcaţi cu grămada, în faţa zidurilor cimitirului, cu muzică militară şi voios sunet de goarnă. Totul însoţit de portrete ale Primului Magistrat, în ţinută de campanie, din profil, trei sferturi şi chiar din spate, dar de neconfundat, graţie impre1 Nu ne întrerupeţi, domnişoară... Nu ne întrerupeţi. (în Ir ÎR orig.). [1161 sionantei sale staturi, ordonînd să se deschidă foc de artilerie asupra Sanctuarului Naţional al Divinei Pastora („Hoffmann nu eu", protesta Demnitarul), bijuterie a arhitecturii baroce, Nolre Dame a Lumii Noi, scria ziarul. Şi poate că cel mai neplăcut lucru era că acum două zile, pe plaja de la Lido, unde se mai află încă în compania unei dive de la Comedie Frangaise, propriul lui fiu, Marc Antonio, întrebat de un ziarist despre aceste evenimente, în loc să-i ia apărarea tatălui său declarase : „Je n'ai que faire de ces embrouillements sudamericains... l Acum înţelegea mîhnitul interlocutor motivul multor scuze şi a bîlbîielilor servitorilor, îşi explica falsa absenţă a Louisei de Mornand şi ciudatul răspuns al lui Brichot. „Eu ştiu, prietene, că în toate astea e multă exagerare... Astăzi se fac minuni în materie de trucaje fotografice... Dumneata ai fi incapabil... Sigur că totul e falsificat..." Dar nu putea cina cu el astă-seară, la Larue. Nici mîine, nu, avea o întîl-nire cu Gabriel Faure. Şi-avea şi mult de lucru : un proiect de operă după comedia El si de las ninas de Moratin2, un concert pentru pian şi orchestră. Regreta foarte mult... Copleşit, Primul Magistrat se trînti în hamacul agăţat în diagonală de inelele fixate în două colţuri ale camerei, cum poruncise cu două luni înainte. Nu era supărat nici măcar pe Cholo Mendoza, care l-ar fi putut preveni. Dar ştia foarte bine că diplomaţii săi nu citeau din toată presă franceză decît Le Pâre, Fantasio şi La Vie Parisienne şi erau ultimii care aflau cînd se scria ceva despre ţara lor. Privea stucaturile tavanului, cu o amărăciune, poate, nicicînd încercată. Nu s-ar fi sinchisit dacă i s-ar fi spus „măcelar", barbar, tiran, oricum, în locuri ce nu-i fuseseră niciodată dragi, locuri care în propria-i conversaţie le însoţea, din aceleaşi motive, cu atribute peiorative. în gura lui, Berlinul era oraşul care nu-şi uzurpase numele primitiv de ' Nu mă interesează aiurelile astea sud-americane... (în fr. în orig). 2 Leonardo Fernândez de Moratin (17G0—1828) dramaturg spaniol de inspiraţie neoclasică. [117] „loc al urşilor1', cu greoaia arhitectură a Porţii Bran-demburg. asemenea unei locomotive de granit, templul din Pergam i şi bulevardul Unter-den-Lihden. Viena, în ciuda faimei sale de eleganţa şi voluptuozitate, datorată operetei şi valsurilor, era, în realitate, teribil de provincială, cu ofiţeraşii ei ca scoşi de la curăţătorie, cu cele zece sau douăsprezece restaurante năzuind să semene cu cele de aici şi cu o Dunăre cafea cu lapte ce devenea albastră în cîte-o zi de 29 a anilor bisecţi ; Berna, burg plictisitor, cu statuile ei de heralzi hel-vetici în mijlocul străzilor, de fapt, o imensă colecţie de ceasuri şi barometre ; la Roma, fiecare piaţetă, fiecare răscruce era o scenă de operă, cu trecători care, oricum ar fi fost îmbrăcaţi şi orice ar fi vorbit, erau întotdeauna în ipostază de corişti la Forţa destinului sau Bal mascat ; Madridul, aparţinea geniului minor, cu sacagii, siropurile şi rachiul său, cu paznicii de noapte cu cîte-o legătură de chei la brîu şi cu tăifăsu-ielile de cafenea,v unde aurora se zugrăvea pe o rustică panoramă de ceşti de cafea rămase de cu seară şi fursecuri de ieri, în timp ce unii se duc la culcare, iar alţii îşi încep ziua de lucru în zori, cu un rachiu de anason, o gogoaşă şi tutun de cin'şpe... Parisul, în schimb, era Ţara Belşugului, Pămîntul Făgăduinţei, Sfîntul Lăcaş al Inteligenţei, Metropolă a acelui Savoir Vivre, Izvor al întregii Culturi, pe care an după an, în ziare, reviste, publicaţii, cărţi îl lăudau — după ce îşi realizau suprema ambiţie de a trăi aici — un Ruben Dario, un Gomez Carriilo, un Amado Nerra 2 şi atîţia alţii latino-ameri-cani ce transformaseră Marele Oraş, fiecare în felul său, într-un fel de Oraş al Zeilor... încît, înyingînd reticenţe, respectînd norme stricte de comportament şi vestimentaţie în funcţie de oră, zi, sezon, făcînd cadouri 1 Marele Altar al templului din Pergam (sec. al II-lea î.e.n.) a fost descoperit de arheologi germani. 2 Felix Ruben Garcia Sarmiento Dario, cunoscut sub numele de Ruben Dario (1867—1916), poet şi scriitor nicaraguaian, considerat părintele modernismului în literatura hispano-americană ; Enrique Gomez Carriilo (1873—1927), scriitor şi ziarist guatemalez ; Amado Nervo (1870—1919), poet modernist mexican. [118] de valoare, dar niciodată exagerate, trimiţînd flori (număr fără soţ), arătîndu-se generos la licitaţii şi tombole în beneficiul săracilor, prieten cu artiştii şi literaţii care nu practicau boemia extravagantă, prezent la marile concerte, la conferinţe cu public monden şi la premiere de teatru şi operă, arătînd, astfel, că şi naţiunile noastre ştiau să trăiască... îşi croise un drum care, fără să-l ridice pe culmile unui Almanah Gotha, îl condusese, totuşi, de trei ori la seratele muzicale de la Madame Verdurin — ceea ce constituia un bun început. Cînd se va simţi obosit de agitaţia şi gloata de acolo, se va retrage să-şi aştepte sfârşitul în această casă, pe care o îndrăgea tot mai mult, de fiecare dată cînd venea aici. Dar totul se năruia. I se vor închide pentru totdeauna porţile palatelor pe care le visase încă din zilele cînd era jurnalist de provincie şi cînd, hoinărind pe străzile în coastă din Surgidero de La Veroniea, şi recita poemele unde Ruben Dario cînta „vremea Regelui Ludovic al Franţei, soare cu o curte de aştri pe cîmpuri de azur. cînd strălucitoarea şi regala Roză de Pompa-dour dărui nemurire palatelor" ; sau cînd, în cîte-o tavernă din port, în iz de crevete la tigaie şi peşte prăjit, cu nasul vîrît în revistele de acolo, făcea cunoştinţă cu măreţiile imortalizate de cei mai celebri pictori din lume, cu aurul şi purpura din foaierul Operei, albul strălucitor de silfide şi wallis *, poza seniorială a amazoanelor la concursuri hipice, cenuşiul catedralelor sub ploaie — „ii pleure dans mon coeur I comme ii pleut sur la viile 2"... — şi vîrtejul de femei care, în descrierile lui, erau păsări ale paradisului, simfonii de bijuterii, fiinţe aproape de neînchipuit apărînd aşa, dintr-o dată, în paginile revistei L'Illustration, aici, între sirena cargoului danez şi scîrţîitul macaralei ce vărsa şuvoaie de cărbune peste murdăria unui chei din apropiere... Acum credea că citeşte dispreţul, o mută acuzare în • In mitologia germană, sufletele fecioarelor moarte fără să f j cunoscut dragostea. 2 Un plîns suspină-n mine / ca ploaia pe oraş... (P. Veiiaine, Tristeţe ne-nţeleasă, în P. Verlaine, Versuri, traducere de G. Georgescu, ELU, Bucureşti, 1967. [119] ochii tuturor celor ce-l priveau ; valetul său, Sylvestre, ceva mai distrat, bucătăreasa, care îşi ştergea mîinile de şorţ cînd îl vedea — gest interpretabil în diverse feluri —, portăreasa, rezervată şi rece, deloc interesată, după toate aparenţele — sau poate credea că ar comite o indiscreţie —■ de braţul lui în eşarfă ; şi chiar la Boia Charbons, unde fusese după-masă, dintr-o curiozitate bolnăvicioasă, să bea cu Doctorul Pcralta o sticlă de Beaujolais. Monsieur Musard părea prost dispus. Nevastă-sa nu ieşi să-i salute. Şi, judecind după priviri, cei doi cu şapcă, de la celălalt capăt al barului, vorbeau despre el. în toate cafenelele, chelnerii aveau o expresie ciudată. în cele din urmă, împins de nevoia unei alinări în acest zbucium, după ce se consultă cu Pe raita. Primul Magistrat se prezentă neanunţat acasă la Ilustrul Academician care îi datora atîtea favoruri. Acolo, în umbritul apartament cu ferestre ce dădeau spre Sena, încărcat de cărţi vechi, picturi de Hokusai, portrete a lui Sainte Beuve, Verlaine, Leconte-deLisle, Leon Dierx, Preşedintele fu primit cu afecţiune, com-prensiune şi o clarviziune care îl emoţionară. Puterea implica obligaţii îngrozitoare — afirma prietenul : „Cînd regii îşi ţin promisiunile e teribil, iar cînd nu şi le ţin, e de asemenea teribil", spunea, citindu-l, poate, pe Oscar Wilde. Nici un diriguitor de popoare, nici un mare monarh, nici un Căpitan General nu fusese blînd... în faţa ochilor Preşedintelui defilau, în dramatice şi reconfortante imagini, secvenţe despre distrugerea Car-taginei, asediul Numanciei, căderea Bizanţului. Dintr-o dată îşi aminti — într-o învălmăşeală născută în min-te-i de jocul hazardului — de Filip şi Ducele de Alba, Saladin sau Petru cel Mare, obligat din raţiuni de stat să-i extermine pe Narişkini * în curtea Kremlinului... Şi pe urmă... putuse vreodată cineva să înfrîneze furia, excesele, cruzimea — lamentabile, dar mereu repetate de-a lungul istoriei — proprii unei soldăţimi dezlănţuite, ameţită de triumf ? Şi era cu mult mai rău cînd 1 Veche familie de nobili ruşi din care se trăgea şi mama ţarului Petru cel Mare H201 trebuia înăbuşită o revoltă a indienilor şi a negrilor. Pentru că, în fond, dacă discutăm franc... povestea aia fusese, fără îndoială, o răscoală a indienilor şi-a negrilor... Redevenit cel dintotdeauna, într-o dispoziţie sufletească combativă în urma celor ascultate, Primul Magistrat renunţă dintr-o dată la franceza lui prea studiată, prea îngrijită ca pronunţie şi prea aleasă ca vocabular, pentru a se lansa impetuos într-o avalanşă de înjurături creole pe care celălalt, uluit, o vedea venind spre el, ca o invazie verbală de ideograme străine înţelegerii sale. Indienii, negri, da, corcituri, metişi şi mulatri. golani, coate-goale, haimanale, mitocani, mojici, pui de tîrfă, beţivani, gloată, adunătură de puşcăriaşi. (Doctorul Peralta încerca să traducă în franceza lui perfecţionată la Bois-Charbons, cârciuma lui Monsieur Musard : des propres ă rien, des pignoufs, des galvau-deux, des jeanfoutres, des salopards, des poivrots, des caves, des voyous, des escarpes, de la racaille de la pregre. de la merele...) şi mai ales — Preşedintele revenise acum la franceză —■ socialişti, socialişti afiliaţi la Internaţionala a Ii-a, anarhişti, din aceia ce predicau o imposibilă egalitate între clase, care propovăduiau ura în şirul maselor analfabete şi exploatau, în folosul lor, vanitatea unui popor incult ce refuză să fie instruit, popor fanatizat de practici vrăjitoreşti şi superstiţii de neînchipuit, închinîndu-se unor sfinţi ce seamănă cu sfinţii noştri, dar care nu sînt sfinţii noştri, fiindcă pentru aceşti oameni neştiutori de arte, ostili oricărei educaţii, Frumosul Dumnezeu de la Amiens s-ar fi numit Eleguâ, Cristos Răstignit de Velâzquez, Obatalâ iar Pietâ de Michelangclo, Ochum... Asta nu înţelegea lumea de aici... „Mai mult decît vă închipuiţi", era de părere Ilustrul Academician, tot mai indulgent şi mai convins. Totul se explică — şi revenea la Filip al II-lea, Ducele de Alba, trecînd în America la Gortes şi Pizarro — datorită sîngelui spaniolesc, moştenirea temperamentului spaniol, inchiziţia spaniolă, coridele cu banderillas, manta şi spadă de toreador, cai cu pîntecele sfîşiate, printre paiete şi ritm de pasodoble. „L'Afri[121] que commence aux Pyrenees" l. în venele noastre curgea acest sînge, era o fatalitate. Lumea de acolo nu era ca asta de aici, deşi, fără îndoială, nu i se putea nega anumite merite, pentru că, în fine, Cervantes, El Greco...' care este ştiut că devenise cunoscut lumii datorită geniului lui Theophiie Gautier... în acest moment, fostul profesor de liceu care era Peralta se ridică de pe scaun brusc, într-un impuls de furie : „Je vous emmerde avec le sang espagnol" 2 strigă. Şi cu exaltată lipsă de poli- •■ tete făcu să defileze prin faţa ochilor uimiţi ai Ilustrului Academician, ca într-o proiecţie de lanternă magică, crimele lui Simon de Montfort şi Cruciada contra albigenzilor 3 ; Robert Guiscard, personajul dramei sale, al cărui manuscris cumpărat de Biblioteca noastră Naţională, povestea cum trecuse prin sabie condotierul normand jumătate din Roma ; noaptea Sfîntului Bartolomeu, sinonim universal al ororilor ; hăituirea camisarzilor, masacrele de la Lyon şi Nantes Teroarea Albă instaurată după 9 Thermidor4, şi mai ales, mai ales, prin abile analogii, ultimele zile ale Comunei. Atunci, după ce fusese înfiinţa rezistenţa revoluţionară, bărbaţii cei mai inteligenţi şi mai civilizaţi din lume nu au şovăit să extermine peste şaptesprezece mii de oameni. Ambulanţa spitalului Saint Sulpiee — Oh ! Fuysz douce image '" — se transformase în eşafod în mîinile versailieziîor. Iar domnul Thiers, după prima sa plimbare prin Parisul răfuielilor, i spusese pe un ton de conversaţie banală : „Străzile sînt pline de cadavre, acest spectacol îngrozitor va fi ţ■ ■ 1 Africa începe la Pirinei (în fr. în orig). 2 Mai duceţi-vâ la draeu' cu sîngele spaniol (în fr. în or:.g.). ' . b Simon de Monifort, conte de I.eicester, a condus cruciada contra albigenzilor, sectanţi catari (sec. XI !"->.'III) care au respins autoritatea papei şi au reuşit să înlăture pentru un timp dominaţia catolicismului în sudul Franţei. * Lovitura de stat de ia 9 Thermidor, anul II (27 iulie 17!)4) a înlăturat dictatura îacobină instaurata în Franţa după victoria revoluţiei de la 178!) şi a adus 'a putere gruparea con-d'Jsă de Barras, Tallien şi Fouche care reprezenta interesele burgheziei contrarevoluţionare. 5 Dispari dulce imagine ! ;în fr. în orig.). {122] o lecţie". Ziarele epocii — cele de la Versailles bineînţeles — predicau sfînta cruciadă burgheză a măcelului şi-a exterminării. Şi mai recent... ce spuneţi de victimele grevei de la Fourmies ? Şi mai de curînd... Marele Ciemenceau s-a purtat cu mănuşi cu greviştii de la Draveil şi de la Villeneuve-St-Georges ?... Ei ?... Atacat frontal, Academicianul îşi întoarse privirea spre Primul Magistrat : „Tout cela est vmi. Tristemenţ vrai. Mais ii y a une nuance, Messieurs" 1. Şi apoi, după o pauză oarecum solemnă şi pregătitoare, insistînd asupra sonorităţii fiecărui nume, aminti că Franţa dăduse lumii un Montaigne, un Descartes, un Ludovic al XlV-lea, pe Moliere, Rousseau, Pasteur. Preşedintele fu gata să-i răspundă că, în ciuda unei istorii mai scurte, Continentul său dăduse deja bărbaţi de vază şi sfinţi, eroi şi martiri, gînditori şi chiar poeţi care printr-un proces de revenire la matcă transformaseră limba literară spaniolă, dar se gîndi că numele amintite ar cădea în vidul unei culturi ce îi ignora. între timp, Peralta îl încolţea pe Academician într-un cerc de consideraţii supărătoare : tocmai pentru că aici răsunau alexandrinii lui Racine şi se cunoştea atît de bine Discursul asupra metodei, erau inadmisibile o mulţime de barbarii. Era grav că domnul Thiers, primul preşedinte al celei de-a Treia Republici, ilustru cronicar al Revoluţiei, Consulatului şi Imperiului a ordonat masacrele din timpul Comunei, execuţiile de la Pere Lachaise, deportările în Noua Caledonie ; era, însă, mai puţin grav că un Wal-ter Hoffmann, nepot al unei mulatre şi-al unui emigrant din Hamburg, prusac contrafăcut şi tenor de saloane cazone, a organizat — fiindcă el era vinovat pentru toate — represaliile din Noua Cordobă... — „La culture obligue, autant que la noblesse, Monsier l'Academi-cien" 2. Văzînd că sprîncenele ilustrului său prieten se încruntă în mod sumbru, Preşedintele, cu un gest 1 2 Toate astea sînt adevărate. Triste, dar adevărate. Dar există o nuanţă, domnilor... (în fr. în orig.). Cultura obligă, la fel ca nobleţea, domnule academician (în fr. în orig.). 1123] obosit, îi ceru secretarului său să tacă, căzînd în inerţia mutei mîhniri, cufundat în fotoliu. Privea în jur — portretele, cărţile, vechi, o gravură de Granville — fără să le vadă. Academicianul, în schimb, ignorînd, parcă, prezenţa lui Peralta, îmbrîncindu-l în treacăt — „Pardon I" —, călcîndu-l pe picior — „Je ne vous ai pas foit mal ?" x se plimba de-a lungul încăperii, cu chipul cuiva care gândeşte intens : „On peut essayer ! Peut-etre..."2. îl chemă la telefon pe redactorul-şef de la Le Matin. Fotografiile lui Monsieur Garcin — blestematul ăla de francez din Noua Cordobă ■— fuseseră aduse de nişte studenţi, fugari de acolo, care acum se aflau la Paris, ţinând discursuri şi făcînd agitaţie prin cafenelele din Cartierul Latin — toţi discipoli ai doctorului Luis Leonicio Martinez. Ziarul nu putea să mai dea înapoi şi nici să nu mai publice următoarele articole, anunţate deja. Lumea ar fi spus că ziarul e vîndut cuiva care avea ■— lucru bine ştiut — o avere imensă. Tot ce se putea face era să se scoată din ediţia de dimineaţă o fotografie în care Primul Magistrat apărea alături de un cadavru pus într-o vitrină de circiumă, sub un'calendar Phosphatine Falliere, unde se vedea clar, data măcelului. „Aici am pus-o de mămăligă", spuse covîrşitul Preşedinte. Dacă măcar s-ar întâmpla ceva — nu ştiu ce ! — care să distragă atenţia publicului : un mare naufragiu, ca al Titanicului, vreo cometă Halley, care să vestească sfîrşitul lumii, o nouă erupţie la Mont-Pele, un cutremur la San Francisco sau vreo crimă frumoasă, gen Gaston Calmette, asasinat de Madame Caillaux... Da' nimic. în scîrnăvia asta de vară nu se întâmplă nimic... Şi toată lumea îi întorcea spatele în unicul loc din Univers unde părerile altora mai aveau încă o oarecare valoare pentru el. Văzîndu-l vlăguit, într-o stare de dezolare care-i încovoia umerii şi-i golea privirea, Ilustrul Academician îi oferi, îatr-o lungă strîngere a mîinii stîngi, căldura prie1 V-am lovit, cumva ? (în fr. în orig.). f Putem încerca ! Poate... (în fr. în orig.). U24] teniei sale şi, ca unul care face confidenţe cu voce scăzută, îi vorbi de o posibilă contraofensivă. Presa ' franceză — era trist că trebuie să-i mărturisească ■— era înfiorător de venală. Nu se referea, desigur, la Le Temps, în strînse relaţii cu Quai d'Orsay \ şi al cărui director, Adrien Hebrand, nu era omul care să se preteze la anumite afaceri. Nu se putea gîndi nici ia L'Echo de Paris, unde colabora prietenul său Maurice Barres, şi nici la Le Gaulois al ursuzului Arthur Meyer. Dar, pe lîngă aceste ziare corecte, mai erau altele care, cu condiţia să dispui de fonduri (Primul Magistrat încuviinţă), ar putea, în sfîrşit, mă înţelegi... Important era ca lucrurile să se facă cu abilitate. Şi astfel, după trei zile, Le Journal iniţia publicarea unui serial sub titlul general L'Amerique Latine, cetic inconnue'-. unde, treeîndu-se de la aspectul continental la cel regional, de la general la particular, de la Cristofor Columb la Porfirio Diaz (arătîndu-se în treacăt cum, datorită faptului că revoluţia nu fusese frînată la timp; o ţară mare ca Mexicul ajunsese într-o situaţie de atroce anarhie...), se ajungea la patria noastră, făcîn-du-se elogiul cascadelor şi vulcanilor ei, vorbindu-se despre flautul indigen şi despre chitare, despre cămăşile, bluzele şi colibele folclorice, despre tamal, ajiaco, ţejoada, renumite mîncăruri indigene, evocîndu-se marile momente ale istoriei sale — istorie care conducea, în mod necesar, spre era progresului, a dezvoltării agriculturii, instituţiilor publice şi învăţămmtului, a bunelor relaţii cu Franţa etc, etc, datorată înţelepte! conduceri a Primului Magistrat. în timp ce alte naţiuni tinere de pe Continent naufragiau în dezordine, această mică ţară era un exemplu etc, etc, fără să uităm că în faţa unui popor deseori incult şi răzvrătit, sedus însă de ideologii dăunătoare şi subversive (aici se amintea oportun de Ravachol3, Caserio, ucigaşul preşedintelui ' Sediul Ministerului Afacerilor Externe al Franţei. 2 America Latină, această necunoscută (în fr. în orig.). 3 Francois Claudius Koenigstein, zis Ravachol (1859—1892), anarhist francez, autor a numeroase atentate. [125] Carnot,1, de Czolgosz, asasinul lui Mc. Kinley 2, de Mateo Moral, cel ce aruncase o bombă asupra caleştii nupţiale a Victoriei de Battemberg şi a lui Alfonso, al XlII-lea3), în faţa infiltrării ideilor liberaliste, anarhiste, numai un guvern energic putea lua hotărîri energice, fără să reuşească, uneori, să oprească o armată aţîţată, înrăită, exasperată să se dedea unor deplorabile excese, dar, fără îndoială, desigur că, cu toate acestea... „Ah ! Domnule Preşedinte !" exclamă Doctorul Peralta, citind, şi recitind articolele, „acum o să-i punem cu botul pe labe pe studenţii ăştia căcăcioşi care fac agitaţie în Cartierul Latin cu mitingurile lor de două parale şi cu foile lor volante pe care nimeni nu le citeşte." Cam în acelaşi timp, o telegramă îl anunţă pe Primul Magistrat despre expedierea unui colet, colet extraordinar, colet magic, colet providenţial, îmbarcat cu puţin înainte la Puerto Araguato, un colet în care se afla, cu podoabe, veşminte şi oase, mumia — Mumia acelei nopţi! — destinată Muzeului Trocadero. Recondiţionată artistic, cu clei şi sîrme invizibile, aşezată într-o urnă funerară nouă, deschisă în faţă — suficient ca să se vadă scheletul în întregime -— restaurată cu talent de un elveţian, specializat mai ales în împăierea reptilelor şi păsărilor, dar care se dovedise un maestru în cazul de faţă, Mumia era pe drum, traversa oceanul, sosea, sosea la timp pentru a oferi material de lucru unei anumite prese care, cinstit voi'bind — Preşedintele era uimit de aviditatea fără margini, de lipsa de scrupule ce se manifestau tot mai acut — era insaţiabilă. Pentru că acum, casa din Rue de Tilsitt era practic invadată din zori pînă după apusul soarelui. Ziarişti, gazetăraşi, publicişti, cronicari, directori de ziare pe care nu le vedeai niciodată la debite sau chioşcuri, reporteri şi redactori de „ecouri", oameni în redingote, oameni cu costume reiate, oameni cu pălărie tare, 1 2 Sădi Carnot (1837—1394), preşedinte al Franţei între 1F37— 4894. William Mc Kinley (1843—1901) om de stat ameriepn, preşedinte al Statelor Unite în 130?. 3 Rege al Spaniei între 1902—1931. [126] oameni cu şapcă, oameni cu sabie mascată în baston şi monoclu mînjit cu gălbenuş de ou — presupuşi specialişti în politica externă ale căror cunoştinţe despre America se limitau la condorul din Copiii căpitanului Grant, Ultimul mohican, Perricholi1 şi El choclo, tangou argentinian care făcea furori... — veneau la orice ură „după informaţii", vag ameninţători, afirmînd că soseau în continuare îngrozitoare şuri de acolo, că se aflase despre persecuţiile dezlănţuite contra studenţilor şi ziariştilor, de ameninţarea ce plutea asupra multor interese europene şi, în special, în special, despre bizara, foarte bizara sinucidere a lui Monsieur Garcin — fost ocnaş de la Cayenne, e adevărat, dar ■— totuşi ! — francez, al cărui trup fusese găsit, de curînd, spînzurat de un excavator părăsit la cîţiva kilometri de Noua Cordobă. După Le Petit Journal, a cărui vînzare era în mare scădere în aceste zile, se prezenta L'Excelsior, amintind insidios că în paginile sale documentele grafice erau reproduse cu o claritate excepţională ; după Le Cri de Paris apărea La Libre parole şi de la ziare mai mari la cele mai mici, de la gazete de şantaj la reviste de scandal. Se ajungea la foile provinciale — Pi-rineii de Jos, Alpii Maritimi, ecouri din Nord, jaruri din Bretagne, libele marseilleze... — într-o cotidiană defilare de şantaj işti perfizi, cărora trebuia să li se închidă gura vorbindu-li-se în cifre, sub măreţul patronaj al Mumiei. O aveau la dispoziţie, fotografiată din toate unghiurile ; strămoşul Americii, care după fantezia redactorului avea vîrsta de două mii, trei mii, patru mii de ani — cea mai veche piesă de pe Continent — făcea ca începuturile istoriei sale să fie vertiginos împinse în trecut. Elogii la adresa instituţiilor noastre ştiinţifice, elogii la adresa Primului Magistrat, autor al senzaţionalei descoperiri, recunoştinţă pentru că a făcut un dar atît de preţios unui muzeu din Paris. Dar Mumia nu sosea. îmbarcată pe un cargou suedez cu destinaţia 1 Micaela Villegas, cunoscută sub numele de La Perricholi sau La Perichola, tînără cocotă peruană amanta viceregelui Manuel de Amat (1761—1776) a inspirat o frumoasă legendă. Cherbourg, ajunsese, din greşeală, la Goteborg de unde urma acum s-o aducă Cholo Mendoza... Şi în timpul acesta, reporterii, mereu nesătui, mereu ameninţători continuau să se îmbulzească în Rue de Tilsitt „după informaţii". „Nu mai pot, nu mai pot !'' strigase Primai Magistrat, după ce primise vizita unei redactoare de îa Lisez-moi Bleu. „Măgarii ăştia o să mă lase fără o p;a:a, o să-mi ia şi cămaşa de pe mine ! Să spună ce-or vrea," nu le mai dau nici un ban !" Dar continua să dea, să împartă cu banii, pentru că Mumia, de atît ce fusese fotografiată, descrisă şi comparată cu alte mumii — de la Louvru, de la British Museum... — nu mai oferea teme pentru noi articole. Căutînd noi subiecte, Peralta studia apariţiile Sfintei Fecioare în lume, pentru a stabili legături cu cultul nostru închinat Divinei Pastora — temă ce ar fi putut interesa cititorii publicaţiilor catolice... Aceasta era situaţia în care se aflau, descurajantă, cînd răsună focul de pistol de la Sarajevo, urmat imediat de împuşcăturile ce l-au ucis pe Jaures la Caje du Croissant. „Slavă Domnului că, în sfîrşit, se în-tîmplă ceva în nenorocitul ăsta de continent !" spuse Primul Magistrat. Pe 2 august era mobilizarea generală, pe 4 Războiul... „Să nu mai văd picior de ziarist în casa asta !" îi spuse Preşedintele lui Sylvestre. „Acum ne putem odihni'', zise Doctorul Peralta... Şi în seara aceea, Primul Magistrat îşi reîncepu vechile hoinăreli. Se duse cu secretarul său la Bois-Charbons, la Monsieur Mu-sard, pe Rue de Sainte Apolline-Aux glaces —, la clubul, tinerelor englezoaice şi la călugăriţele de la Saint Vincent de Paul. Peste tot se vorbea despre acelaşi lucru. Unii spuneau că războiul va fi scurt şi că, în curînd, armatele franceze vor fi la Berlin. Alţii spuneau c-o să fie un război lung, dureros, îngrozitor. „Prostii l" spunea Preşedintele. „Ultimul război, de fapt ultimul război clasic, a fost cel franco-prusac din '70". Un eminent eco-. nomist englez demonstrase, recent („cartea a apărut în Editura Nelson, v-o puteţi procura...") că nici o naţiune civilizată nu era capabilă să suporte cheltuielile unui conflict armat prelungit. Armele moderne erau prea scumpe ; nici o ţară n-ar fi putut face faţă cheltuielilor [1281 necesare pentru menţinerea unor armate care ar însuma milioane de oameni. Şi pe urmă spusese chiar Statul Major Francez : „Trei luni, trei bătălii, trei victorii"... Tocmai atunci sosi şi Ofelia de la Salzburg, prin Elveţia, gravidă cu Papagheno din Flautul fermecat. Rămăsese însărcinată aşa, prosteşte, într-o noapte cînd băuse prea mult şi uitase să-şi pună căpăcelul pe care-l avea întotdeauna în poşetă pentru cazuri neprevăzute — aşa prosteşte, în mod stupid, proptită de-a-n-picioarelea într-o căsuţă din Kapuzinnessberg, înconjurată de pini. Era furioasă ; furioasă pentru că trebuia să meargă în altă parte să scape de povestea asta, fiindcă medicii de aici, nişte tîmpiţi, refuzau să facă asemenea intervenţii, oricît de mult le-ai fi plătit, furioasă din cauza scandalului iscat de Le Matin, cu ecouri în ziare din Germania şi Austria ; o caricatură publicată de Simplississimus din Miinehen îl înfăţişa pe Primul Magistrat cu un sombrero cu boruri largi, mexican, cartuşiere încrucişate pe piept, burtă de milionar şi trabuc între dinţi, împuşcînd o ţărancă, prăvălită în genunchi ; legenda glăsuia : „Ultima ratio regum" l „Ai dat cu mucii-n fasole, ca de-obicei !" striga Infanta. „Porcul iot porc, şi-n zi de Paşti ! Dacă tot ai omorît atîţia, puteai să-l cureţi şi pe fotograful ăla !" „L-au lichidat, gata !*, „Grozav, ce să-ţi spun ! Cînd nu mai era nimic de făcut! Noroc că l-au împuşcat pe arhiducele ăla ! Poate c-aşa o să mai uite lumea de imbecilităţile tale ! Toţi ne întorc spatele. Sîntem la pămînt. Băgaţi în căcat pînăaici" (semn cu mîna la creştetul capului)... Primul Magistrat îşi scoase braţul drept din eşarfa de mătase. îşi revenea ; articulaţia cotului nu-l mai supăra. Aproape că putea să pipăie din nou patul pistolului. Lăsînd-o pe Ofelia cu urletele şi gesturile ei dezordonate (probabil că băuse cîteva whiskyuri mai mult ca de obicei la vagonul restaurant), plecă să mănînce cu Doctorul Peralta la o cramă din apropierea Gării Saint-Lazare, 1 Ultimul argument al regilor (în lat. în orig.) — Maximă aparţinînd cardinalului Richelieu, înscrisă pe tunurile lui Ludovic al XlV-lea. [129] 9 — Recursul la metoda unde la o masă, încărcatfi cu ulcele de vin. puteai gusta optzeci de soluri de brînzâ — dintre care una de capră, învelită în ierburi mirositoare, cu o aromă tare, îi amintea de cuajada 1 de pe meleagurile andine. { ,..cu cît ne preţuim mai mult,, cu atît mai grave ne par injuriile. Descartes Era cea mai frumoasă şi mai însorită vară de care aveau să-şi amintească analele meteorologice din Europa. Călugării tuturor higroscoapelor nemţeşti aveau gluga lăsată pe spate ; ţăranii cu umbrelă ai higroscoapelor elveţiene rămaseră retraşi în rusticul lor chalet. lăsîn-du-le să iasă pe. fetiţele cu şorţ purpuriu, personificarea timpului frumos. Castanii păreau veseli şi păsărelele ciripeau, printre statuile din Tuilleries şi Luxem-bourg, în ciuda zarvei continui a războiului în care trăia capitala,, destul de zăpăcită, în realitate, de succesiunea unor evenimente ce, în pofida unor dramatice semne prevestitoare, luau- pe nepregătite multă lume, amintind în chip neliniştitor,, pentru cei ce trăiseră evenimentele, de grandioasa debandadă din '70. Primul magistrat consideră, bineînţeles, încheiată foarte costisitoarea campanie de elogiere- a ţării şi guvernului său, dusă de ziarele în ale căror pagini publicul căuta doar ceea ce se referea la furiile dezlănţuite asupra Europei. Campanie ce se dovedise de două ori inutilă, datorită celor ce se întîmplau în. prezent şi pentru, că, de fapt, rezultatul nu fusese restabilirea prestigiului său acolo unde el dorea cel mai mult să şi-l redobîndească. Sau, cel puţin, nu avea indicii în acest sens. Nimeni nu-i tele1 Tip de brlnză de vacă. fonase ca să comenteze favorabil vreun articol — cu excepţia croitorului şi bărbierului său, bineînţeles. Oamenii care îl interesau erau în vacanţă — vacanţă prelungită în mod înţelept, în aşteptarea evenimentelor. Reynaldo Hahn, pe care îa#-ăznise să-l întrebe cîte ceva, îi răspunsese în doi peri, politicos, fafilîndu-se : „Am văzut... Da, am văzut... Foarte bine... Te felicit, prietene"... Era clar că la sfîrşitul anului, cînd va fi din nou acolo, n-o să mai primească felicitările acelea cu clopote şi vîsc, scrisorile pe frumoasa hîrtie filigranată unde, din Paris, în cîteva rînduri mai plăcute spiritului său decît elogiile cotidiene din presa locală, mîini deosebit de apreciate şi admirate îi răspunseseră la atentele lui felicitări de -Crăciun — întotdeauna însoţite de cîte un frumos obiect de artizanat de-al nostru. Trebuia să renunţe, deci, să mai cultive Persoanele pe a căror relaţii sau prietenie conta pentru vremurile cînd, după ce va fi renunţat la învestitură — din plictiseală, oboseală sau cine ştie ce alt motiv... — ar fi venit săsi' petreacă ultimele zile ale vieţii în această plăcută şi întotdeauna primitoare casă din Rue de Tilsitt. Pentru moment, n-avea intenţia să părăsească Parisul — şi. la drept vorbind, pericolul aici nu era prea mare — pentru că în curînd avea să-şi termine tratamentul pentru braţul său, aproape vindecat de ştiinţa Doctorului Fournier, „medecin des hopitaux" l, obligat, datorită funcţiei, să rămînă în oraş. însoţit de secretarul său, Preşedintele făcea lungi plimbări, fără un ţel precis, aşteptînd ediţiile de seară ale ziarelor, ajungînd uneori, cînd îl apuca cheful de răcoare umbroasă, pînă la Bois de Boulogne, al cărei Sentier de la Vertu2 era pustiu, iar lebedele de pe lac îşi întindeau gîturiîe într-un întrebător semn, aşteptînd inutil bucăţelele de biscuiţi pe care doar cu puţine zile înainte, le aruncau copiii şi trecătorii. Se aşezau amîndoi pe terasa de la Pre-Catelan, visînd la plăcerile şi distracţiile de altădată, deşi Primul Magistrat, trecînd de la monologul * Medic cte spital (în fr. în orig.). * Cărarea Virtuţii (in fr. în orig.). intim la semiconfesiuni, se apuca dintr-o dată, spre surprinderea tot mai mare a lui Peralta, să analizeze războiul cu optica unui moralist niţel acrit şi dojenitor. Naţiunile dedate luxului şi indolenţei — spunea — se moleşeau şi-şi pierdeau virtuţile fundamentale. Estetismul e bun, dar omul, ca să-şi refacă nişte muşchi anemiaţi de excesiva contemplare a Frumosului, avea nevoie — la capătul a lungi visări — de luptă, de încleştare corp la corp, de agon. Era frumoasă figura lui Ludovic de Eavaria, cîntat de Ruben Dario şi chiar de Verlaine, dar pentru unificarea şi grandoarea unei Germanii parcelată şi adormită fusese mai util solidul şi necioplitul Bismarck, veşnic pe picior de război, decît prinţul muzician înălţînd castele pe cît de poetice, pe atît de rupte de orice realitate. înfruntarea asta nu va fi lungă („trei luni, trei bătălii, trei victorii", afirmau propriii săi generali) şi nici atît de sîngeroasă cu cea din '70, pentru că oamenii, trăgînd învăţăminte dintr-o experienţă încă proaspătă, n-o vor lăsa să se prelungească într-o abominabilă Comună. Iar Franţei i-ar .prinde bine o scuturătură, un tratament de urgenţă, un şoc, care s-o scoată din această autosuficientă letargie. Prea înfumurată, avea nevoie de-o lecţie. Prea se credea încă diriguitoarea lumii, cînd, de fapt, secătuită de puteri, intrase într-o evidentă fază de declin. Se sfîrşis-e domnia giganţilor : Hugo, Balzac, Renan, Mi-ehelet. Zoi a. Nu se mai năşteau aici spirite înzestrate cu asemenea universalitate, şi de aceea Franţa începea să plătească gravul păcat care, în acest veac multiform, era subestimarea orgolioasă a ceea ce se află dincolo de graniţele sale. Nimic din ceea ce era străin de ţara sa nu-l interesa pe francezul convins că există întru delectarea umanităţii. In faţa lui, însă. se înălţa acum un om nou, teribil prin afirmarea stridentă a voinţei sale, care avea, poate, să devină stăpînul epocii : omul nietzscheian, stăpînit de o implacabilă Putere de Voinţă, tragic şi agresiv protagonist al unei Eterne Reveniri, multiplicat astăzi în fapte ce zguduiau lumea... Peralta, cunoscător al modestului nivel de gîndire al amicului [132] său, era convins că Primul Magistrat nu-l citise pe Nietzsche şi dacă acum îl cita cu atîta aplomb, era desigur pentru că dăduse peste reflecţiile acestuia redate, între ghilimele, în vreun articol citit cu o zi înainte. în plus, obişnuit să-i urmărească fluctuaţiile caracterului, îşi dădea prea bine seama că în spatele acestor consideraţii atemporale, Preşedintele ascundea o arzătoare mînie împotriva celor ce-l umiliseră şi jigniseră, închizîndu-i porţile lăcaşului lor, Cînd rostea numele lui Bismarck sau Nietzsche, îşi îndrepta tirul pizmaşelor baterii mintale împotriva sorbonagiuîui Brichot, a insolenţilor Courvoisier, Forcheville şi a contelui de Argencourt — altul care, întîlnindu-l întâmplător într-o librărie, unde cumpărau amîndoi cărţi pornografice disimulate sub titluri ca Breviarul erotis* viului hindus sau Autori licenţioşi din secolul al XVUÎ-lea, ilustrate cu fotografii foarte actuale, diplomatul ratat îl ignorase cu un dispreţ suveran, îăsîn-du-l cu salutul în aer. Şi Peralta, observîndu-l cu maliţie, aţîţa jarul acestei agresivităţi creseînde, căutînd argumente cu greutate, în hazardatele şi dezordonatele sale lecturi dinainte cu privire la miraculoasele apariţii ale Fecioarei în lume, destinate unor articole legate de „Miracolul de la~ Noua Cordobă", ce nu SG vor mai publica şi nici plăti. într-o dimineaţă, îl amuză copios pe Primul Magistrat, arătîndu-i un text, în care un celebru scriitor catolic, renumit pentru furia, ţipetele şi imprecaţiile sale de cerşetor ingrat (..cerşetor ingrat" îşi spunea el însuşi), afirma că. după Poporul Ales al lui Israel, poporul cel mai iubit de Dumnezeu era cel francez. Fără Franţa, „Dumnezeu n-ar fi Dumnezeu pe de-a-ntregul"' — zicea. Pe urmă, totul demonstra asta : acel considerate Mia agrif din Scriptură anunţa Floarea de Crin a Regalităţii Franceze ; Gallus, amintit în Banchetul Euharistie al Cinei, era o aluzie clară la le Coq Gaulois2. Franţa Crinului, Franţa Cocoşului, Franţa Bunei Pîini şi a Bunului Vin de împărtăşanie, 1 2 Priviţi crinii de pe cîmpuri (în lat. în orig.). Cocoşul galic (în fr. în orig.). [133] a cărei condiţie de Popor Preferat fusese confirmata în timpurile modeme —■ adăuga autorul — de trei apariţii ale Fecioarei în treizeci şi trei de ani : Pontmain, Lourdes şi La Salette... Niciodată nu rîsese cu mai multă poftă cel ce afla asemenea minunăţii : „Va să zică, Franţa e ţara Sfîntului Duh ? Şi ce face domnu' ăsta cu o Spanie care a impus religia catolică pe o porţiune a planetei ce se întinde de la Rfo Grande, din Mexic, pînă la gheţurile de la Polul Sud ?... Iar cit despre Fecioara !"... Fecioara din Guadalupe, strălucitoare, pe sa-cra-i stîncă de la Tepeyac ; Fecioara del Cobre, din Cuba, a cărei imagine apăruse plutind miraculos, îmbrăcată în sargase, lingă barca lui Juan Odio, Juan Indio şi Juan Esclavo ; Măria de la Regla, patroana universală a marinarilor şi pescarilor, înălţîndu-se deasupra Sferei Lumii, în mantia ei presărată de stele ; cea din Costa Rica, Măria del Valle ; Divina Pastora din ţara noastră ; cea din Chiquinquirâ, cu siluetă semeaţă şi sîni frumoşi, foarte femeie şi foarte doamnă cu coroana filigranată ; cea din Coromotos, care-şi lăsase portretul — după o inefabilă apariţie — într-un bordei de indieni : şi Marile Războinice ale Credinţei, apărate de gloanţe de Sfînta Tunică ce le învăluia : Fecioara del Quinche, General al Armatei Ecuatoriene, Fecioara de las Mercedes, Patroana Armatei şi Mareşal al Peru-ului, însoţite toate de San Pedro Claver, patronul sclavilor, negrul San Benito — „negru ca piroanele crucii lui Cristos" — şi Santa Roşa de Lima, orbitoarea Regină a Continentului, stăpîna celor mai întinse păduri, a celui mai lung lanţ muntos, a Rîului cel Mare al Lumii. Aceste Fecioare încîntau într-un miraculos Escadron al Splendorilor, negricioasă cea de la Regla, cu ochi migdalaţi cea din Coromotos, puternice şi milostive, somptuoase şi modeste, purtîndu-şi cele Şapte răni ale celor Şapte Spade, împărţind fericire, uşurare, minuni şi miracole, întotdeauna gata să sosească acolo unde sînt chemate, de sute de ori văzute, de sute de ori auzite, harnice şi măreţe, omniprezente şi ubicue, în stare să se arate — ca Dumnezeu Sfintei Tereza — în fundul unei oale [134] sau în vîrful Turnului de Fildeş — şi mame, în primul rînd, Mame ale prodigiosului Prunc, cu pieptul rănit, care, într-o zi, aşezat de-a dreapta Tatălui, împărţind pedepse şi binecuvîntări cu dreptate, ne va judeca pe toţi fără drept de apel... „Şi să-mi vînă mie cerşetorul ăsta ingrat, sau cum o fi vrînd să-şi spună, să-mi vorbească de cele trei Fecioare franţuzeşti, dintre care una, cea din La Salette, pusă la îndoială chiar de Vatican ?" Fecioare aveam noi, Fecioare adevărate, şi era timpul să-şi mai lase din fumuri lumea de aici, scufundată într-o sinucigaşă ignoranţă a tot ceea ce nu ţine de ea. Acum o să se vadă şi aici ce înseamnă un popor puternic, metodic, disciplinat, în ascensiune. Şi Germania, unde stătuse foarte puţin, îi umplea, dintr-o dată, închipuirea într-o luminoasă panoramă cu Păduri Negre, Maeştri Cîntăreţi, Regi Soldaţi, catedrale din ale căror ferestre în ogivă ieşeau apostoli şi trîmbiţaşi cînd bătea douăsprezece, în apropiere de Rin, marele Rin cu ireale castele — cîntate şi desenate de Victor Hugo —, şi sirenele ce prindeau tineri adolescenţi în mreaja pletelor lor, şi sărbătorile berii, celebrate de oameni veseli, cu pulpe groase, ce îmbinau yoddle-ul şi acordeonul cu spiritul filozofic — iedera din Heidelberg —, cu geniul matematicii, cultul Supunerii, plăcerea parăzilor în rînduri de cîte zece — într-un cuvînt, tot ce le lipsea latinilor ăstora căcăcioşi din cea de-a Doua Decadenţă. Acum însă vor vedea ce e bun, cînd pe sub Arcul de Triumf (el o să asiste la spectacol de la fereastra lui, neclintit şi ferm, deşi poate emoţionat de ceea ce pe alţii i-ar putea face să sufere, dar hotărît, graţie unui obicei cartezian, să socotească sigur tot ce e adevărat în mod evident), vor defila generalii Moltke, Kluck, Btilow şi Falkenhayn, călărind maiestuoşi roibi, escor-tîndu-l pe Kronprinz, în fruntea unei impunătoare coloane de dolmane negre, brandenburguri şi coifuri cu vîrf ascuţit, în ritmul marelui marş din Tannhăuser cîntat mai marcat, decît se eîntă de obicei la operă, pentru a sublinia pasul de paradă. în ziua aceea, Germania va juca, în sfîrşit, rolul de „ferment regeneratori U35] pe care i-l atribuise, profetic, Fichte *, într-un istoric manifest — manifest ce, de asemenea, nu fusese citit de Primul Magistrat, se gîndea Peralta, deşi trebuia să admită că avea un fler nemaipomenit pentru chestiile de informare la mîna a doua. Neliniştiţi de ameninţările ce pluteau deasupra Parisului (deşi pe străzi lumea continua să strige ,, A Berlin ' A Berlin! A Berlin!"...2), mtrebîndu-se dacă n-ar fi bine să-şi mute birourile la Bordeaux, Marsilia sau Lyon, consulii şi înalţii funcţionari ai ambasadelor laiino-ameiicane se întruneau la ora aperitivului de dimineaţă, a aperitivului de după-masă şi ia ceasul mai multor cupe nocturne, într-o cafenea de pe Champs-Eiysees, , ca să comenteze evenimentele zilei. întotdeauna atent la ce se spunea în acest cerc, reţinînd părerea fiecăruia, Cholo Mendoza venea cu rapoarte ce corespundeau intuiţiei Primului Magistrat. (Acesta primise de la amicul său Juan Vicente Gomez, General din categoria generalilor ataşaţi mustăţilor â la Kaiser şi monociului înfipt în ochi — pe cale confidenţial-verbală, pentru că dictatorul venezolan se temea să nu-şi bată joc careva de ortografia sa —, înţeleptul sfat de a sta deoparte de orice, pentru că „peştişorul care se vîră între rechini sfîrşeşte prin a fi înghiţit".) Deşi aproape toţi simpatizau cu Franţa din motive culturale sau sentimentale — unora le plăcea literatura, altora femeile sale, îndeplinind funcţii cu muncă puţină, echivalînd cu lungi şi reuşite vacanţe, cît ţinea respectivul guvern, în locul unde era cel mai plăcut să le petreci —, mulţi erau de părere că, dinspre partea asta, războiul era pierdut. N-aveai decît să observi dezordinea, agitaţia ineficientă, la pagaille 3 în care se trăia, chiar dacă asta nu se reflecta în ziare — astea spuneau 1 Johann Gottlieb Fichte (1762—1814), filosof german, discipol al lui Kant ; influenţa concepţiei sale filozofice — idealism absolut — în politică, e relevată de lucrarea sa Discursuri către naţiunea germană. 2 La Berlin ! (în fr. în orig.) * Neorînduîală, debandadă (in fr. în orig.). [136] adevăruri doar pe jumătate sau dădeau ştiri falsificate, afirma chiar Doctorul Fournief; In cotidienele şedinţe de masaj şi raze pentru braţul tot mai uşor şi mai agil al Primului Magistrat. Pe străzi se auzeau lucruri foarte deosebite de cele ce umpleau articolele lui Barres, Deroulede şi a altor Tirtei ' ai energiilor naţionale : se vorbea de regimente pierdute, fără comandanţi şi ofiţeri care, trimise în sectoare unde nu se întîmpla nimic, nu ştiau dacă să rămînă acolo, să avanseze sau să se retragă. Existau unităţi unde numai jumătate din soldaţi aveau uniforma reglementară, chipiul alternînd cu „boneta de poliţist" şi „moletierele" fiind înlocuite cu bandaje de ia farmacie sau ambalaje din hîrtie cerată. Şi apoi, drama puştii fără gloanţe, a obuzului fără tun, a ambulanţelor rătăcite, a spitalelor de campanie fără instrumentar chirurgical. Şi pe urmă, zvonurile care, tocmai pentru că erau fantasmagorice şi alarmiste, erau cel mai uşor crezute în cafenele de mîna a doua, pe la porţi şi în grupurile de strategi de colţ de stradă : cei doi ulani văzuţi, la cîţiva kilometri de Paris ; proiectul german, foarte secret, de-a pătrunde în oraş prin tunelele Metroului ; activitatea spionilor ce se aflau peste tot, privind, ascultînd, transmiţînd mesaje prin-tr-un sistem de perdele trase într-o parte şi alta, noaptea, în cămăruţe de mansardă, pe baza unui cifru luminos inventat de un criptograf prusac... Din ţările noastre soseau deja primele ziare ce vorbeau despre „Războiul European" — temă nouă, temă bună, temă grasa, după vremuri de monotonie — cu senzaţie şi patimă. Reapăreau titlurile mari şi „telegramele de ultimă oră", culese cu corp doisprezece, din epocile interesante — cu „flash"-ui de bază încadrat în chenar întrerupt. Multe spirite, obişnuite să se controleze în faţa evenimentelor locale, de teama represiunilor, îşi dădeau drumul, se exaltau, trăiau katharsis-ul în faţa grandiosului eveniment îndepărtat, adus pe primul plan al actualităţii. 1 Tirteu, poet grec din sec. al Vll-lea î.e.n., care prin versurile sale i-a încurajat pe spartani în timpul celui de-al doilea război cu mesenienii. [137] în sfîrşit se putea discuta, polemiza, presupune, obiecta (putea fi insultat Von Tirpitz ', criticată neutralitatea italienilor, batjocoriţi turcii...), în funcţie de tendinţele ce erau aceleaşi în toate ţările continentului. Acolo era germanofil clerul, pentru că păgîna Franţă era promotoarea educaţiei laice şi despărţise Biserica de Stat, în timp ce banca spaniolă, mulţi descendenţi ai emigranţilor germani şi rudele şi oamenii de casă ai micului clan al ofiţerilor ce fuseseră numiţi în glumă „Micii Frederici", aplaudau dinainte victoria sigură a Kaiser-ului. Erau, în schimb, „Aliaţi" (chestia cu Entente2 n-o înţelegea nimeni) toată intelectualitatea, scriitori, universitari, cititori ai lui Ruben Dario, sau Gomez Carrillo, oameni ce stătuseră aici sau visau că (vor veni vreodată, dascăli, liber-cugetători, medici formaţi la Paris şi o bună parte a burgheziei — mai ales aceea care, la reuniunile mondene, conversa, din cînd în cînd, într-o franceză la fel de afectată şi stîl-cită precum cea a personajelor din Război şi pace — şi, în general, tot poporul, pentru că francezii de prin părţile noastre, mai mult negustori, nu reprezentaseră niciodată o concurenţă supărătoare pentru autohtoni, purtîndu-se afabil cu toată lumea, trăind deseori cu mulatre sau metise, foarte deosebiţi, din punctul ăsta de vedere, de cei ce se izolau în „Cluburile Germane" cu lampadare de Miinchen sau în „Cafenele Germane" pentru oameni cu ten alb dovedit, unde apariţia unui negru sau a unui indian ar fi fost primită cu colţi rîn-jiţi de Fafner3... Intrau în septembrie, cuprinşi de îndoieli şi de gînduri, deşi Primul Magistrat contempla panorama zilelor curgînde într~o aşteptare aproape amuzată. Judecind după rapiditatea operaţiilor, armatele lui Moltke aveau să ajungă foarte curînd la Arcul de 1 2 Alfred von Tirpitz (1849—1930), amiral, creatorul marinei militare germane. Antanta sau „Aliaţii": numele sub care sînt cunoscute puterile care au luptat contra Germaniei în timpul prinsului război mondial. 3 Balaur în mitologia germană. [138] Triumf, fără mari eforturi, pentru că Franţa nu mai avea, în ziua de azi, generali de talia- celor ale căror nume erau săpate în piatra monumentului napoleonian. Şi această metropolă orgolioasă, şi coruptă va cunoaşte purificarea prin foc, prevestită de nu puţini scriitori catolici de-aici, cînd o comparaseră cu Sodoma şi Gomora — şi chiar cu prostituata Babilonie de la ridicarea (cuvînt ce trebuie folosit, după Flaubert, doar cînd e vorba de statui sau opere arhitectonice) Turnului său Eiffel, Turn Babei, modern zigurat, far al cosmopolitismului, simbol al Amestecului de Limbi, echilibrat în mod fericit, de cupolele albe — deşi arhitectul său le visa de aur — de la Sacre-Coeur. P' ;mui Magistrat, împărţitor de indulgenţe cînd acţiunile altora nu îl obligau să fie împărţitor de Pedepse, nu se gîndea, însă, la un foc material — incendii şi ceruri fumurii —, ci la un foc psihologic, pedepsitor pe plan moral, care-i va obliga pe Semeţi şi Suficienţi să mai renunţe la fumuri, cu rugăminţi de pace. Acest foc nu trebuia, bineînţeles^ să distrugă frescele Panteonului, rozele albe din Place des Vosges, vitraliile de la Notre-Dame, şi nici centurile de castitate de la Mănăstirea Cluny, figurile d-e. ceară ~ale Muzeului Grevin sau frunzoşii castani de pe bulevardul unde locuia Contesa de Noailles (cu toate că şi ea îi întorsese spatele), şi cu atît mai puţin, Muzeul Trocadero unde, în curînd, expusă într-o vitrină o să poată fi văzută Mumia noastră, pe care Cholo Mendoza o va aduce de la Goteborg de îndată ce se va sfîrşi războiul. Şi, de fapt, nu mai era mult pînă la; terminarea războiului : Doctorul Fournier, sfîrşind tratamentul pacientului său — a cărui mînă putea să apuce pistolul, acum, cu iuţeală, fără să i se înţepenească arătătorul pe trăgaci — se pierdea în lamentaţii privind lipsa de pregătire a înaltului Comandament, lipsa de pregătire, incuria, la gabegie — c'est encore le debâcle — ce ne purta spre o iremediabilă înfrîn-gere. Vous faites bien de repartir chez-vous, cher Mon-sieur. Au moins, lâ-bas, c'est le sol'eil, c'est le rhum, [139] c'ejâ Ies mulâtresses... *. Dar pe 5 septembrie după-masă, începu Bătălia de pe Marna. („Un război nu se cîştigă cu şoferi de taxi" — remarcase, ironic, Primul Magistrat.) în curînd, se văzu că, în contradicţie cu principiul tactic şi strategic al lui Jomini, francezii trebuiră să facă faţă unui front de luptă lipsit de centru, dat fiind că acesta era reprezentat doar de o slabă grupare de cavalerie. Pe 8, părea că cei de-aici pierduseră partida. Dar pe 9 după-amiaza obţinură victoria. în seara aceea, diplomaţii latino-americani, întruniţi la cafeneaua de pe Champs-Elysees, sărbătoriră evenimentul invi-tîndu-le să bea pe toate tîrfele în trecere, în timp ce Primul Magistrat — participînd de astă-dată şi el la reuniune —, maiestuos în redingotă, depozitar al unei patriarhale înţelepciuni, recunoscută de toţi, mormăia : „Sigur... Sigur... Dar asta nu rezolvă încă nimic". A doua zi se sculă foarte devreme, cu sufletul plin de amărăciune, şi începu să privească Arcul de Triumf, a cărui siluetă se mărea sau se împuţina după cum îşi simţea satisfăcute sau frustrate dorinţele defetiste. însănătoşit de-acum, ar fi trebuit să se gîndească la reîntoarcerea acolo — şederea asta aici n-avea de ce să se mai prelungească — cu atît mai mult cu cît renunţase, pentru moment, la aşteptata paradă triumfală, cu fanfare militare, asurzitoare şi comice totodată, datorită pasului de jucărie mecanică şi obrajilor umflaţi — tromboane şi tube — ai suflătorilor, dirijaţi de un enorm Tambur Major. Şi tocmai vroia să-l cheme pe Peralta să-i propună o plimbărică pînă la BoisCharbons, la Monsieur Musard, cînd acesta intră, cu figura descompusă, întinzîndu-i un lung mesaj pe hîrtie albastră. „Citeşte... Citeşte..." Cablograma era de la Roque Garda, Preşedintele Senatului : Permit să informez General Walter Hoffmann preluat puterea în Ciudad Moreno cu batalioane infanterie 3, 8, 9, 11, plus patru regimente cavalerie inclusiv husarii republicii plus patru unităţi 1 Haosul, din nou debandada... Faceţi foarte bine că vă întoarceţi ia dv., dragă domnule. Acolo, cel puţin, aveţi soare, rom, mulatre... (în fr. în orig.). [140] artilerie sub lozinca Trăiască Constituţia, Trăiască Libertatea... „Mama mă-sii !" Dumnezeii cui l-a făcut !" urlă Primul Magistrat. Dar asta nu era tot : trei dintre ..Micii Frederici" — Breker, blonziul de treabă, întotdeauna favorizat în rapoartele şi instrucţiunile venite de sus ; Gonzălez, fost ataşat militar în Germania şi Martorell, artilerist catalan, ajuns creol pentru că ura monarhia spaniolă... aceşti trei ofiţeraşi alintaţi, distinşi, repede împinşi pe treptele ierarhiei, participau şi ei la lovitură. „Mama mamelor lor !... Cu cine i-a făcut !"... Şi atingînd brusc culmile mîniei, Primul Magistrat striga, protesta, se scandaliza, căzînd apoi în abisul neconsolaţii, gemînd, rănit, batjocorit în aclîncul fiinţei sale, cîntînd într-un limbaj bîlbîit, infamantele adjective ce califică cel mai bine trădarea, felonia, uitarea de sine, prefăcătoria şi înşelăciunea. Monologul său atingea limitele exasperării, pentru a se transforma iarăşi în lamentaţii, în pragul plînsului, nemaigăsind cuvinte pe măsura dezamăgirii, pentru a prinde noi forţe, aprinzindu-se, cres-cînd, explodînd, din nou, în imprecaţii şi înfiorătoare ameninţări. („Din cîte ştiu, Mounet-Sully e un mare tragedian", se gîndea Peralta : dar Preşedintele meu n-are pereche...") Şi Primul Magistrat vocifera, nimicitor şi teribil, dărîmînd mobile, aruncînd cărţi pe jos, ţintuindu-i pe gladiatorii iui Gerome cu pistolul său belgian, cu atîta patimă şi făcînd atît de mult scandal, încît Sylvestre, alarmat, sosi din bucătărie : „Monsieur est malade ?... Un medecin — peut-etre ?..." » Calmat dintr-o dată — sau prefăcîndu-se calm — înfuriatul i se adresă servitorului : „Ce n'est rien, Sylvestre... Rien... un mouvement d'humeur... Merci..." 2 Şi sco-ţîndu-şi cravata, congestionat încă, transpirat, avînd senzaţia că-i explodează ceva în urechi, Demnitarul, mergând de colo pînă colo, începu să dea ordine şi instrucţiuni Doctorului Peralta. Să se ducă la cea mai 1 2 Demnul e bolnav ?... Să chem poate un medic ?... (în fr. în orig.). Nu-i nimic, Sylvestre... Nimic... O proastă dispoziţie... Mulţumesc... (în fr. în orig.). [1411 apropiată agenţie de voiaj — trebuie să mai fi rămas deschisă cea de lingă Operă — şi să facă totul pentru a ajunge cit mai degrabă acolo. Să ceară precizări lui Roque Garcia în legătură cu garnizoanele rămase fidele Guvernului. Telegramă lui Ariei ; cablogramă către ziarele noastre cu o proclamaţie pentru pagina întîi („încă o dată, oarba ambiţie a unui om nedemn de tresele ce le poartă, etc..., etc... Bun : ştii tu...") ; telegramă colo. cablogramă dincolo, telegrame şi iar telegrame... In timpul acesta, vînzătorii de ziare începură să strige ultimele ştiri de pe front publicate în ediţia de prînz : „Mă doare exact în c... de ăştia !" Şi cuprins de furie, calcă în picioare un tablou ce stătea pe duşumea, în faţa lui, încă neagăţat, adus cu puţin înainte de un discipol al lui Jean-Paul Laurens, protejat al Ofeliei : Supliciul lui Ganelon. „Dumnezeii măsii ! Mama lui de... !"' repeta Primul Magistrat, călcînd pînza, de parcă sub chipul celui mai faimos trădător al evului mediu s-ar fi ascuns ceva din sufletul renegat, mîrşav, împuţit al Generalului Walter Hoffmann. 8 E mai bine să ne schimbăm dorinţele decît ordinea lumii... Descartes Şi astfel, a doua zi dimineaţa, în trenul de Saint-Na-zaire, de unde pleca un vapor ticsit de nord-americani, care văzîndu-i pe nemţi prea aproape de Sena şi ştiind că de-acum va mai fi război o bucată de timp, cu raţionalizări şi alte probleme, preferau să se întoarcă pe celălalt mal al Oceanului. După traversare, cîteva zile de aşteptare obligatorie — ca data trecută, la Wal-dorf Astoria. Poate aveau posibilitatea să asiste la vreun spectacol cu Madame San-Gene de Umberto Giordano, cîntat de Geraldine Farrar, anunţat în premieră mon[142] dială de Metropolitan Opera House (deşi fiică-sa îl considera ignorant în materie de muzică, pentru că odată, zăpăcit şi plictisit de teluricele intrigi din Aurul Rinului, cu toată încurcătura aceea de pitici, uriaşi şi ondine, adormise în lojă, Preşedintele era foarte sensibil la coloratura Măriei Barrientos, la magnifica energie lirică a lui Titta Rufo, la puritatea lungilor, susţinutelor, incredibilelor acute pauzate ale lui Caruso, voce de mag vrăjitor în trup de cîrciumar napolitan...). Ofelia, după ce scăpase de povestea aia, undeva prin Elveţia, plecase la Londra,, fugind de plictisul unui război ale cărui mizerii se făceau deja simţite, după ea, prin lipsa baletelor ruseşti, a orchestrelor de tangouri şi a petrecerilor de gală. în Anglia, unde înrolările erau voluntare, se ducea în continuare o viaţă destul de normală : se va duce deci la Stradford-on-Avon, în scopul completării culturii sale shakespeareene. „Poate mi-o lasă grea, acum, vreun Fortimbras sau vreun Rosenkrantz", îşi spusese taică-su, ştiind că nimic din ce se putea întîmpla acolo, în patrie, n-o interesa pe fiică-sa. hotărîtă de mult să trăiască tot timpul în Europa, departe — zicea ea — de „ţara asta jegoasă şi puturoasă", fără alte distracţii decît retragerile cu torţe municipale, petrecerile în familie, unde încă se mai dansa polca, mazurca şi redoum \ şi seratele de la Palat, unde soţiile miniştrilor şi generalilor se strîngeau în bisericuţe, departe de bărbaţii ocupaţi cu bancuri deocheate, ca să vorbească despre naşteri, avorturi, copii, boli, furtişagurile servitoarelor şi bunicuţe moarte, schimbînd reţete de flancuri, pişcoturi, cake-uri, marţipan şi cozonaci... In noaptea aceea, Primul Magistrat şi Doctorul Peralta îşi luară rămas bun de la Bois-Charbons a lui Monsieur Musard, bînd peste măsură. Pe urmă, se duseră cu două fete luate de pe stradă, să se distreze într-o luxoasă casă de rendez-vous de pe Rue Sainte-Beuve, din al cărei vestibul de la intrare, decorat cu cale făcute de tatăl iui Leon-Paul Fargue, se ajungea la un ascensor hidraulic, folcloric şi obosit, ce semăna cu un colţ de sufra1 Dans polonez, mai lent decît mazurca. [1431 gerie normandă în mişcare pe verticală. Tîrziu, se întoarseră în Rue de Tilsitt, unde valizele şi cuierele închise de Sylvestre se îngrămădeau în saloane şi pe coridoare. Doctorul Peralta îi arătă fotografiile porno pentru stereoscopul perfecţionat — Verascope Richard — cumpărate în ajun şi care, datorită dublei imagini, dădeau o surprinzătoare senzaţie de relief : „Uite... Uite la asta !... Parc-ar fi viu bărbatul... Iar cele două lipe, perfecte... Şi ce părere ai de combinaţia asta de cinci în rînd ?"... Dar, în ciuda cantităţii băute, Primul Magistrat era într-o fază de beţie lucidă şi tristă. O enormă oboseală îl copleşise în faţa eforturilor pe care trebuise să le facă de patru ori, de cînd îşi începuse guvernarea. Acum, primirea la Puerto Araguato. Trenul cu vagoane vechi, urcînd spre capitală, în mijlocul junglei unde ramurile copacilor se confundau — nu se mai ştia care creşteau pe trunchiuri şi care fuseseră tăiate cu machete — cu ramurile ce acopereau bordeiele cătunelor atît de triste şi întunecate de universala vegetaţie, încît un hohot de rîs, acolo, ar fi răsunat asemenea unei indecente explozii de animalitate. Apoi, discursul de rigoare, rostit din balconul Palatului, uniforma de campanie, mirosind poate a camfor, călcată din nou de intenderta Elmira, menajeră fără pereche, femeie cu judecată şi, cînd poftea, docilă şî plăcută alinătoare de necazuri; drumul spre front, de data asta spre sud — acum cîteva luni fusese spre nord ; alte daţi spre est, spre vest. Acum spre zona Las Tembladeras, cu lacurile ei vineţii într-o continuă bolboroseală şi colcăială de animale şi reptile ascunse sub înşelătoarea linişte a vegetaţie:. Marşurile pe drumuri băltinde, cu feţele unse de greţoase alifii puturoase ce te apărau — ctl mult pentru o oră — de înţepăturile a sute de specii de ţînţari. Era c lume de plante ce transpiră, false garoafe — capcane pentru insecte — horbote ce se strîngeau şi se desfăceau în vclute de la c zi la alta, ciuperci mirosind a oţet, inflorescenţe unsuroase pe trunchiuri putrezite, praf şi răzătură verde, muşuroaie de termite abandonate, ierburi viclene ce rodeau pielea [144J cizmelor. Şi trebaia să-l urmărească pe Generalul Hof-fmann pe aceste meleaguri, să-l încercuiască, să-l ase-dieze, să-l hăituiască şi. în cele din urmă, să-l pună cu spatele la zidul unei mănăstiri, biserici sau al unui cimitir şi să-l trăsnească. ,,Foc !:' N-avea altă soluţie. Era regula jocului. Recursul la Metodă. De data asta însă, ceva îl frămînta pe Primul Magistrat. Era o chestiune de cuvinte. Acum, întoreînduse acolo înainte de a-şi îmbrăca din nou o pompoasă uniformă de General pe care o ştia falsă — ăsta era adevărul ! — pentru că el însuşi şi-o îmbrăcase cu epoleţi, cu grade, cu tot, într-o zi de entuziasm juvenil şi o păstrase pe urmă, pentru că în ţara lui un general în plus sau în minus... ; acum, înainte dea se înălţa în ecvestră poză, înainte de a-şi pune sunătorii pinteni de rodeo i pe care-i folosea în război, trebuia să vorbească, să pronunţe cuvinte. Şi aceste cuvinte nu-i veneau în minte, pentru că cele clasice, curgătoare, folosite întotdeauna în situaţii anterioare asemănătoare acesteia, fiind atît de tocite pe diferite tonuri, cu respectivele gesturi, vor apărea uzate, vechi, ineficiente, în împrejurarea actuală. Infirmate de sute de ori de faptele sale. aceste vorbe trecuseră din agora în dicţionar, de la fulminantele catilinare la repertoriul clasic al retoricii, de la elocinţa oportună la podul de vechituri — golite de sens, deci, sterpe, inutilizabile. Ani şi ani de zile termenii de Libertate, Loialitate, Independenţă, Suveranitate, Onoare Naţională, Principii Sacre, Drepturi Legitime, Conştiinţă Cetăţenească, Fidelitate-jaţă-de-tradiţiile-noastre, Misiune Istorică, îndatorire-faţâ-ăe-Patrie etc, etc. fuseseră stîlpii marilor sale discursuri. Acum, însă, aceşti termeni (obişnuia să fie propriul critic sever), aveau un asemenea sunet de monedă calpă, de plumb aurit, piastru fără strălucire, încît obosit de învîrtelile şi răsînvîrtelile ruletei sale verbale, se întreba cu ce va umple spaţiile sonore, spa1 Sărbătoare populară în unele ţări din America latină, organizată cu prilejul marcării vitelor. De obicei se organizează concursuri de călărire a taurilor. [145] 10 L ţiile scrise, ale proclamaţiilor şi filipicelor inevitabile cînd întreprinzi o acţiune militară — punitivă — CH aceasta ce va începe în scurtă vreme. Considerat, cu timp în urmă, de majoritatea compatrioţilor ca omul energic care, într-un moment de criză şi tulburări, a ştiut să cîrmuiască destinele ţării, îşi văzuse prestigiul ştirbit, cu o alarmantă scădere a autorităţii, după fiecare escrocherie, inventată de el ca să rămînă la putere. Ştia că e urît, duşmănit de cei mulţi şi conştiinţa acestui lucru îi mărea — printr-o reacţie contra a ceea ce e exterior — satisfacţia şi bucuria pe care le afla în servilismul, solicitudinea, adularea celor ce depindeau de el, conjugînd propriile lor interese, bunăstarea » lor cu o continuă prelungire a unui mandat, dincolo de î legalitate şi Constituţie. Dar nu putea ignora faptu! că duşmanii săi se foloseau de argumente valabile cînd îi aruncau în faţă concesiile mereu crescînde făcute americanilor, pentru că yankeii, ar fi fost o prostie să negi, erau detestaţi de toată lumea pe Continent. Ştiam cu toţii că ne numesc „latini" şi pentru ei „latini" însemna puşcăriaşi, prostime, corcituri, gloată de negri. (Inventaseră chiar şi un eufemism „latin colour" pentru a justifica primirea obligatorie în hotelurile din New York şi Washington a înaltelor personaje al căror ten avea o nuanţă uşor exotică)... Primul Magistrat continua să se gîndească la discursul său obligatoriu, fără ca imaginaţia să i se arate binevoitoare. Cuvinte, cuvinte, cuvinte. Mereu aceleaşi cuvinte. Şi mai ales nimic despre Libertate — cu închisorile pline de deţinuţi politici. Nimic despre Onoare Naţională şi nici îndatoriri-faţă-ăe-Patrie — pentru că acestea erau lozincile folosite întotdeauna de militarii răzvrătiţi. Nimic despre Misiunea Istorică sau despre Cenuşa Eroilor, din aceleaşi motive. Nimic despre Indepenţă, care, în cazul lui, rima cu dependenţă. Nimic despre Virtuţi — era ştiut că e proprietarul celor mai mari întreprinderi din ţară. Nimic despre Drepturi Legitime — pentru că le ignora cînd contraveneau jurisprudenţei sale personale. în mod hotărît, i se limita vocabularul. Şi avea în faţă un [146] adversar de temut, o treime din armata răsculată, şi trebuia să vorbească, şi exasperat, oratorul observa că nu putea scoate un sunet, era lipsit de limbaj — pentru că nu dispunea de cuvinte dinamice, utile, încurajatoare ; pe acestea le risipise, le tocise ascuţişul, le terfelise în scărmăneli de două parale, nedemne de asemenea risipă. Cum ar spune un ţăran de la noi : „Stricase orzul pe gîşte." „Îmbătrânea'' — se gîndi. Şi totuşi, trebuia să inventeze ceva. Ceva... Goli cu sorbituri mici, dar dese, unul din flacoanele îmbrăcate în piele şi, pentru a-şi uşura aşteptarea a ceea ce nu venea dinlăuntru, luă unul din ziarele de dimineaţă — Le Figaro — împăturit pe birou. Pe prima coloană din prima pagină era un articol al Ilustrului Academician, în chenar special, scos în relief bine. Prietenul nostru afirma, trăgînd concluzii din Bătălia de pe Marne, că acel miracol militar, victorie mai degrabă a inteligenţei decît a armelor, însemna, mai presus de orice, triumful Latinităţii asupra spiritului germanic. Moştenitorii Marii Culturi Mediteraneene, nepoţi ai lui Platon şi Virgiliu, ai lui Montaigne, Racine şi a sublimilor eroi de la Valmy ' utili în situaţia de faţă, deşi întregul Faubourg St. Germain le purta o tristă amintire — Geniul Rasei, plămădit din echilibru, înţelepciune şi măsură se opusese patologicei agresivităţi teutone. Cocoşul Galic contra dragonilor, faunilor din măruntaiele pămîntului şi Nibelungilor. Nervosul, zveltul şi finul armăsar a] aproape Sfintei Fecioare din Orleans — în curînd canonizată — contra sălbaticului cal al Brunhildei. Olimpul contra Walhallei. Apolo contra lui Hagen. Ver-sailles contra Potsdam. Esenţa filosofiei lui Pascal, contra gigantismului filozofic al lui Hegel, exprimată în acel obscur jargon de Heildelberg, pe care minţile noastre, partizane ale clarităţii şi transparenţei discursului, îl respingeau din instinct. Bătălia din mlaştinile de la Saint-Gond fusese mai degrabă decît victoria tunu1 Localitate pe Marne, unde francezii au obţinut o importantă victorie contra Prusiei, în 1792. [147] 10* lui de 75, victoria lui Descartes. Şi autorul încheia printr-un tăios, neîndurător, fără drept de apel, proces al culturii germane — Kultur, îi spunea —, a muzicii lui Wagner, a prostului gust berlinez, a scientismului pedant al lui Haeckel, a ideilor unor gnomi neruşinaţi care, crezîndu-se supraoameni şi costumîndu-se în Zaratustra, cu spadă la cingătoare şi cap de mort pe chivără, dezlănţuiseră — noi ucenici vrăjitori — catastrofa actuală. Era mai mult decît un război, era Sfînta Cruciadă contra Neobarbariei prusace... Termi-nînd de citit articolul, Primul Magistrat începu să umble în lung şi-n lat prin salon. înţelese, dintr-o dată. că greşea : germanofilia lui de metec complexat — şi-şi aminti că grecii nu foloseau calificativul „metec" cu sens peiorativ — nu îi era de nici un folos. în aceste momente critice pentru propria sa traiectorie politică nu-i slujeau la nimic ulanii lui Von Kluck sau submarinele lui Von Tirpitz. Acum, cauza walkiriană era pentru el o cauză greşită — o cauză „pierdută". Trebuia să admitem că în America Latină oamenii erau alături de Franţa — asta însemnînd, Parisul. Şi acolo, pentru a limita problema la patria noastră, germanofili erau doar iezuiţii, o parohie selectă, duhovnicii doamnelor cu bani, dispreţuindu-i pe modeştii călugări francezi ce-i educaseră ; erau germanofili bogătaşii spanioli, cavaleri ai Import-Exportului — dacă nu erau băcani sau cămătari — cu conturi grase în băncile din Catalonia şi Bilbao, antipatici creolilor, prin tradiţie şi obişnuinţă ; şi mai erau — dar ăştia reprezentau un caz special — locuitorii din Colonia Olmedo, nepoţi de ţărani bavarezi sau pomerani, care n-aveau nici o greutate în viaţa publică. Şi pe urmă — pe dracu, acum îmi dau seama ! — toate Fecioarele de pe meleagurile noastre sînt latine. Pentru că Maica Domnului era latină, de două ori latină, de /vreme ce sctrboşii de luterani — ca Hoffmann şi „Micii Frederici" ce se înhăitaseră cu el — o azvîrliseră din templele lor. Divina Pastora din Noua Cordobă, Fecioarele din Chiquinquirâ. Coromotos, Guadelupa, Fecioara de la Caridad dei Cobre şi toate cîte alcătuiau Inefabila Legiune întru Ajutorare erau [148] Prezenţe ale aceleiaşi, unică şi veşnică, ce fusese înălţată pe tron de către Ludovic al XlII-lea în naosul catedralei Notre-Dame ca simbol al închinării regatului său, cultului Măriei. Trebuia să avem Fecioarele de partea noastră —■ cu mine, în luptă, cu chipul lor pe stindard — pentru că, în faţa unei forţe potrivnice, Principele trebuia să facă totul pentru a le sluji cauza. Diriguitorul Popoarelor, Călăuza Oamenilor trebuia să fie flexibil, niciodată încăpăţînat, chiar dacă era nevoie să renunţe, într-un anumit moment, la dorinţe foarte personale, ca să-şi păstreze puterea. Ca urmare, baza ideologică-tactică a apropiatei sale lupte contra trădătorului Hoffmann, i se arăta clară. Nu trebuia decît să-i auzi numele, să-ţi aminteşti educaţia lui germană, dorinţa de a trece drept arian pur, deşi avea o bunică destul de neagră, exilată în încăperile din dos ale vastei sale locuinţe coloniale. Dintr-o dată, Aunt Jemima • — cum îi spuneau proştii de acolo — avea să se convertească în simbol al Latinităţii. (Demnitarul, sleit, la pămînt, cu puţin înainte, se însufleţea, prindea puteri, lovea cu palma în mese, îşi redobîndea înfăţişarea de tribun...) în fond şi la urma urmei, „latinitate" nu însemna „puritatea sîngelui", nici „curăţenia sîngelui" — cum se spunea de obicei folosindu-se învechiţii termeni ai Inchiziţiei. Toate rasele lumii antice se amestecaseră în prodigiosul bazin mediteranean, leagăn al culturii noastre. Acesta fusese minunatul pat, în care se culcaseră romanul cu egipteanca, troianul cu cartagineza, faimoase elene cu bărbaţi măslinii. Lupoaica lui Romulus şi Re-mus avusese mai multe ţîţe — şi era ştiut că zilele acestea, Italia va ataca Puterile Centrale — la care să fi putut suge orice mulatru sau metis. Latinitate înseamnă metis, şi toţi eram metişi în America Latină ; toţi aveam ceva de negru sau indian, de fenician sau maur, de gaditan2 sau celtiber — şi cîte un flacon de ioţiune Walker ca să ne întindem părul, dosită în cufere se1 2 Aunt (mătuşa, engl.). Jemima : simbolul negresei gospodine şi cumsecade. Locuitor din Cadiz. [149] crete de familie. Eram metişi şi foarte onorabili !... Acum, da, îi veneau idei dinlăuntrul lui, cuvintele renăşteau, Primul Magistrat era dintr-o dată stăpînul unui nou vocabular. Cuvinte înflăcărate, sonore, plăcute la ureche, ce aveau să fie bine primite acolo de mulţi nehotărâţi, şovăielnici, posibili adversari, care, legaţi mai mult sau mai puţin de o „intelighentzia" aliatofilă, deveniseră strategii celor ce înfigeau, minaţi de dorinţe intime, steguleţe tricolore pe hărţi aşezate pe mese de cafenea, dincolo de liniile unde înaintarea trupelor era oprită de însuşi Statul Major al Armatelor Aliate. Lumea era pătimaşă şi inteligent era să capitalizezi aceste pasiuni în beneficiu propriu. Alea jacta est. Era hotărît: nou Templier se va alătura şi el Sfintei Cruciade a Latinităţii. O victorie a lui Walter Hoffmann şi a camarilei sale însemna germanizarea culturii noastre. De altfel, va fi uşor să-l ridiculizeze în ochii opiniei publice. Datorită pozei şi lecturilor sale, portretele lui Frederick al II-lea, Bismarck şi Moltke ce-i împodobeau pereţii biroului, biata bătrînă — adevărată întruchipare a poporului nostru, sînge din sîngele nostru cel mai bun — pe care-o ţinea ascunsă, ca pe-o rudă de ruşine, acolo, în spate, lîngă tamarini, alături de ograda unde îngraşă porcul de Crăciun, rebelul era oglinda vie a barbariei prusace ce se năpustise asupra Europei şi, în curînd, va ameninţa şi aceste Meleaguri ale Viitorului, fiindcă germanii se credeau predestinaţi să stăpînească omenirea în virtutea unei mistici a rasei superioare, clar exprimată, de curînd, într-un „Manifest al intelectualilor", trufaş şi xenofob, ce apăruse în presa noastră. Coroana Sfintei îtosa din Lima trebuia, deci, să se ridice împotriva Scutului Walkiriei. Cuauhtemoc 1, împotriva lui Alaric 2. Crucea Mîntuito-rului împotriva lui Wotan. Spada Liberatorilor, a tuturor 1 Ultimul împărat aztec (1495—1525) ucis din ordinul VT-lea. [150] lui Hernân Cortes. * Numele unui rege vizigot din secolul al de pe Continent, împotriva Vandalilor tehnicizaţi ai secolului 20... „Vino-ncoa, Peralta..." Şi timp de două ore, 'găsind întotdeauna adjectivul străpungător, imaginea orbitoare — într-un stil fără înflorituri, de data asta —, dictă articole destinate ziarelor din ţară, in-■dieînd coordonatele generale ale campaniei ce trebuia să .se desfăşoare pe plan îde«logic, înainte de sosirea sa. ..Du-te. aleargă cu toate la Western Union"... Şi acum, după acest efort, privea salonul, mobilele prietenoase, tablourile, sculpturile ce-l înconjurau — poate obosit de atîta dictat, cu o leneşă tristeţe. Peste cîteva ceasuri va trebui să părăsească această pace de poală de mamă, această tihnă între mătăsuri, satinuri şi catifele pentru a se afunda călare, zile, săptămîni, poate luni, în noroaiele toridelor ţinuturi din sud — liane, bălţi şi mărăcini şuri, umbre înşelătoare, ramuri ce-ţi biciui au faţa... — departe de tot ceea ce îl făcea fericit cu adevărat. Se gîndea la acolo şi simţea dinainte dezgustul întoarcerii la locul de pornire a celui ce, odată cu trecerea anilor, ajunsese departe. în curînd o să vină noiembrie — noiembrie al nostru — cu Ziua Morţilor, şi cimitirele se vor transforma în bîlciuri şi şezători, cu podoabe ţipătoare la fiecare mormînt, flaşnete ră-sunînd peste tot, chitare la căpătîiul Iu' răposatu, maracase, clarinete şi chitare lîngă cavoul mortului, cu metise deflorate pe coroanele ofilite ale unui mormînt proaspăt. Morţi din zahăr candel, morţi din picromigdale albicioase, morţi — capete de mort — de caramele, marţipan şi susan, printre lopeţi şi frînghii de ciocli, printre coşciuge, urne, bronzuri chipeşe şi fotografii de bunici, de militari, de copii în haine de duminică, sub geamuri ovale, murdare de rouă şi ploaie. Şi vor sosi şi vînzătorii de mici schelete cu coroană, mitră, joben, chipiu, ţopăind în Dansul lor Macabru, de la cenotafe la cruci, cu strigăte de ..Mortuleţ pentru copii", care, în asemenea zi, erau chemări la veselie, băutură şi pipăială. Şi schimburile de vorbe şi glumele ce zburau [151] o dată cu batjocurile, de la cruce la crace, de la înger la înger, de la epitaf la epitaf : „Ah, cumetre ! Fericit cu mortu' ma':ale !" „Ah, cumetre, da' şi-al dumitale, ce mai haimana şi porc !" „Aşa se spune, frăţioare ! Da' nici al matale n-a fost vreun sfînt .'"' „Păi d-aia, cumetre, a pus-o cu poalele-n cap pe mă-ta mare !" „Nu ştiu, zău, frăţioare, cine pe cine-a pus jos .'"... Revenind la toate acestea, Primul Magistrat se simţea ca unui care fusese închis într-un cerc magic, desenat de spada unui Prinţ al Tenebrelor. Istoria, care era istoria lui, pentru că în ea juca un rol, era o istorie ce se repeta, se învîrtea în jurul propriei cozi, se înghiţea pe sine însăşi, şi se oorea de fiecare dată — nu conta că foile calendarului arătau un 185 (?), 189 (?), 190 (?), 190 (6 ?)... — era aceeaşi defilare de uniforme şi redingote, de jobene înalte de modă englezească, alternînd cu coifuri cu pene, în stil bolivian, ca la teatrele cu puţini figuranţi tmde apar cortegii triumfale cu treizeci de oameni care trec şi iarăşi trec prin faţa cortinei, alergînd cinci ajung în spate, ca să reintre la timp în scenă strigînd pentru a cincea oară : „Victorie ! Victorie ! Trăiască Ordinea ! Trăiască Libertatea !"... Clasicul cuţit, căruia i se schimbă minerul cînd se rupe, i se schimbă lama cînd ia rîndul ei se toceşte, şi, după ani de zile, constaţi că respectivul cuţit e acelaşi — oprit în timp — deşi i s-au schimbat minerul şi Iama de atîtea ori, îneît nu li se mai ştie socoteala. Vreme oprită într-o lovitură militară, stare de război, suspendarea garanţiilor constituţionale, normalizarea vieţii şi vorbe, vorbe, vorbe, un a fi sau a nu fi, a se ridica sau a nu se ridica, a se sprijini sau a nu se sprijini, a cădea sau a nu cădea, ce seamănă de fiecare dată, cu revenirea unui ceas la poziţia lui de ieri, cînd ieri arăta ora de azi... Privea mătăsurile, satinurile, catifelele, gladiatorul trîntit la pămînt, nimfa adormită, lupul din Gubbio, pe sfînta Radegunda. Voia să rămînă, să iasă din cercul magic în care era închis, şi nu putea. Rădăcinile instinctului, a ceea ce ştia şi învăţase cînd deschisese ochii asupra lumii, trăgeau de [r,2] voinţa sa. Ştia că acolo mulţi îl urau ; ştia că mulţi, foarte mulţi, prea mulţi visau ca vreodată cineva să aibă curajul să-l asasineze (dacă pentru a-l omorî ar fi fost de ajuns să apeşi pe miiicul buton din Legenda Mandarinului, mii de bărbaţi şi de femei ar fi apăsat acest buton). Tocmai de-aceea, se i'& întoarce. Pentru a demonstra că, deşi trecînd pragul bălrîneţii, deşi împuţinat în arhitectonica trupului, continua să fie dur, puternic şi hotărît, plin de bărbăţie, mascul în toată puterea cuvîntului. Cîtă vreme o să mai aibă forţă, o să-şi batjocorească duşmanii. Nu voia să aibă tristul sfîrşit al tiranului Rosas \ stins din viaţă neştiut, în Swathling, uitat de toţi — pînă şi de fiică-sa, Manuelita. Nu voia să semene cu Porîirio Dlaz din Mexic, mort în viaţă, ce~şi plimba propriul cadavru, în redingotă, cu mănuşi şi pălărie sobră, pe aleile din Bois, pe pernele de muşama neagră, aproape de dric, ale' unui imens faeton tras de cai al căror pas prevestea deja pasul măsurat şi lent de apropiată înmormîntare... Şi-şi amintea, acum, acea Săptămmă a Patimilor, cînd oamenii din oraşul lui organizează o reprezentaţie colectivă, cu multă lume, cu Marea Taină a Pasiunii, al cărei text, în manuscris, din secolul al XVII-lea se păstra în arhivele Parohiei Centrale. Timp de luni de zile, femeile şi copiii păstraseră stanioalele de la bomboane şi caramele ca să îmbrace cu ele coifurile şi scuturile centurionilor şi colecţionaseră păr de cal, de măgar şi catîri, pentru crestele coifurilor. Cămaşa Mîntuitorului fusese cusută dintr-o perdea violetă ; brîul era o frânghie de agavă muiată în fiertură de fiori de salcîm american, cununa de spin, o rămurică dintr-un pomişor numit pincha-culebra, ce creştea în păduricea din apropiere. Judecata avusese loc în curtea Primăriei, xmde Primul Magistrat, pe atunci Şef Civil, acceptase să-l facă pe Pilat, aşezat într-un fotoliu roşu din Sala de Consiliu. îl dăduse pe Fiul Omului pe mîna fariseilor şi se spălase pe mîini 1 Juan Manuel Ortiz de Rosas (1793—1877), general, guvernator al provinciei Bnencs Aires. între 1829—1832 şi 1835—1852. [153] într-un lighean japonez, împrumutat de Ia fraţii Suârez ,.Obiecte de ceramică"'. Şi începuse suişul spre Calvar, printre plînsetele şi vaietele mulţimii... O cerşetoare tânără, cu mintea tulburată, închipuinduşi că asistă la povestea adevărată, văzută de ea pe zeci de altare de biserici ţărăneşti, se apropiase de cizmarul Miguel ce făcea pe Fiul Domnului, vrînd să ducă ea pe umăr bîrna grea cu braţe, pe care acela, transpirat, aproape în agonie, o purta împiedicîndu-se, clătinîndu-se, căzînd şi ridicîndu-se, cu gemete sfîşietoare, într-un minunat martiriu de teatru, îndreptîndu-se spre colina unde avea să aibă loc simulacrul de răstignire. îndepărtînd-o pe intrusa ce putea să-i strice minunata scenă, Cristos ridicase mîna stingă şi-i spusese : „Dacă mi-ai lua această povară, cine-aş mai fi eu, ce mi-ar mai rămîne ?" Şişi continuase drumul povîrnit pe Caile de las Amar-guras, în timp ce mulţimea îngîna în cor o veche melodie venită de cine ştie unde, cu lente inflexiuni de psalmi gregorieni : Şi de-o ji să mor chiar mîine, luaţi-mi viaţa dintr-o dat'. Peralta, care se întorcea de la birourile lui Western Union, văzîndu-mă, încă treaz, poate gînditor, mă întrebă : „De ce nu le dai dracului toate astea şi nu rămîi aici, să te bucuri de tot ce ai ? Banii nu-ţi lipsesc. Ce de sticle am mai avea de băut ! Ce de femei de tăvălit !" „Şi dacă mi-ai lua toate astea, ceaş mai fi eu, ce mi-ar mai rămîne ?K i-am răspuns ; da, mi-amintesc c-am spus asta, gîndindu-mă la oamenii ce mă goneau de aici pentru cele petrecute în Noua Cordobă, persoana mea fiind prea mică şi de prea puţin ajutor pentru a se integra în Apocalipsul ce se trăia aici. Pentru a mă proslăvi, mă proclamasem Cruciat al Latinităţii. Şi dacă Inefabila Fecioară a rugăciunilor mele va binevoi să fiu victorios în săptămînile următoare, promiteam, da, făceam promisiunea ca după triumf, să-mi plec capul [154] şi să merg în pelerinaj la Sanctuarul său de Divină Pastora, la un loc cu oamenii din popor (deşi bine păzit de oameni din popor îmbrăcaţi ca „oameni din popor"), semn de mulţumire şi prăznuire a ajutorului primit şi a milostivirii pentru multele păcate săvîrşite. împreună cu cei ce-şi tîrau picioarele bolnave, cu cei ce suspinau în noaptea ochilor cu albeaţă, cu cei cu nasul mîncat de boală şi cioturi împreunate ■ într-un imposibil g'est de rugă ; cu femeile cu pîntece sterp şi piept secătuit, cu cei ce, trecuţi de adolescenţă, nu cunoşteau decît gîngăveala, paşii împiedicaţi, braţe uscate şi mîini strîmbe, cu cei ale căror cuvinte zac moarte pentru totdeauna în gîtul ros de boli ascunse, cu puroioşii şi paraliticii, voi urca scările în genunchi, refuzînd covorul roşu întins de preoţi, mă voi tîrî pe pietre pînă la picioarele Măriei, pentru a-i arăta recunoştinţa în cuvinte liturgice învăţate de la Renan sau de la Călugării Marişti, mt-mi mai amintesc : Trandafir Mistic, Turn de Fildeş, Lăcaş de Aur, Stea a Dimineţii, Ave Măria Slella..., Mă uit la ceas. Trebuie să mă odihnesc puţin. Mîine trebuie să plecăm devreme. Deşi îmi pusesem cămaşa de noapte, ca să mă distrez, mă îmbrac cu macfferlanul în carouri cumpărat pentru drum şi şapca cu urechi. „Semăn cu Sherlock Holmes", îmi spun, pri-vindu-mă în oglinda Empire, montată între doi sfincşi auriţi. „îţi lipseşte lupa", zice Peralta, strecurîndu-mi în buzunar un flacon de rom îmbrăcat în piele de porc. ... şi deja soneria. Zece şi-un sfert. Nu se poate. Nouă şi-un sfert. Mai aproape. Opt şi-un sfert. Deşteptătorul ăsta o fi o minunăţie a ceasornicarilor elveţieni, dar are limbile atît de fine, că de-abia se văd. Şapte şi un sfert. Ochelarii. Şase şi un sfert. Aşa da. Ziua începe să se zugrăvească albicioasă pe galbenul perdelei. Piciorul nu găseşte celălalt papuc, pe care îl pierde întotdeauna în culorile covorului persan. Apare Sylvestre, cu vesta lui în dungi, purtînd tava de argint — argint din minele mele : „Le ca/e de Monsieur. Bien fort, [155] comme ii l'airne. Monsieur a bien dormi ?" „Mal, tres mal", îi răspund. J'ai bien des soucis, mon hon Syl-vestre." „Les revers attristent Ies grands de ce monde" > suspină acesta într-un alexandrin ce prin scandarea clasică trezeşte ecouri de Comedie Frangaise în această casă unde. într-o atmosferă de tavernă, departe de scena destinului meu. se deschide, la timpuriul ceas al zilei, un nou capitol al Istoriei mele. w , P ♦ °Qm?ulm- Tare, cum îi place. Domnul a dormit bine? lrost foarte prost... Am o mulţime de griji, bunul meu Sylyesţre. Necazunie-i întristează/pe mai-marii acestei lumi. (in ir. in orig.). Capitolul al patrulea ...ce văd de la această fereastră, dacă nu pălării şi mantale ce pot îmbrăca spectre sau oameni contrafăcuţi ce se mişcă doar cu ajutorul unor maşinării ?... Desoartes Nu FUSESE NEVOIE SÂ-L CUREŢE PE Walter Hoffmann. Cum orice conflict îşi găseşte de obicei deznodămîntul în cu totul alte întîmplări decît cele prevăzute, generalul trădător avusese un sfîrşit care, dacă te gîndeai bine, nu era lipsit de o anumită forţă wagneriană : agonia lui Fafner într-o junglă cu mult mai periculoasă decît pădurile lui Siegfried, aproape urbane, Tiergarten x şi Unter-den-Linden2, dacă le comparai cu îngrozitoarea pădure ce acoperea ţinutul Las Tembla-deras. îl încolţisem pe rebel într-o zonă de pă-mînturi mişcătoare, spre care trebuise să se retragă, tot mai părăsit de trupele atît de copleşite de înfrîngeri, îneît nu mai luau în seamă discursurile şi dojenile, proclamaţiile şi porţiile de rachiu şi recunoşteau — zbuciumul cauzat de această descoperire era tot mai mare — că jucaseră pe o carte proastă şi că noi aveam în mmă cărţile bune. Nu servise la nimic faptul că Generalul Hoffmann, descoperind în desişurile cele mai de nepătruns ale junglei ruinele unei piramide indiene, le strigase oamenilor : „Soldaţi... De pe înălţimea acestei pil-2 Referire la un frumos parc si la un bulevard din Berlin. [137] ramide vă privesc cincizeci de secole de istorie" (adăugind zece, din mîndrie naţională, la cele patruzeci ale cuvîntării napoleoniene...). „Dinspre partea mea, pot să fie şi şaptezeci şi cinci", îşi spuseră soldaţii, ale căror „muieri" — cele care-i urmaseră pe răzvrătiţi — ziceau că pietrele alea îngrămădite şi pline de găuri nu sînt bune decît să adăpostească cei mai veninoşi şerpi din lume, urechelniţe, tarantule, păianjeni mari şi scorpioni, „uite-aşa de lungi'' (fără să mai arate cît...). Şi după brusca dispariţie a „Micilor Frederici" în goană spre graniţa sudică, începură dezertările şi fraternizările în masă, împrăştiindu-se ca potîrnichile cu strigăte de „ne-au înşelat, ne-au făcut să credem, ne-au ordonat...", pînă cînd Generalul, înconjurat de puţinii credincioşi ce-i mai rămăseseră, se hotărî să străbată un blestemat de şes — unica ieşire spre mare — plin de mlaştini, de unde şi numele ţinutului'. Pe măsură ce înaintarea era tot mai dificilă şi mai riscantă, fugeau tot mai mulţi oameni. Din doi artilerişti şi un locotenent, cincisprezece soldaţi simpli cu un caporal şi şaizeci şi ceva de pifani cu un căpitan, rebelul se văzu aproape singur, urmat de ultimii săi partizani — şi cine ştie ce era şi în minţile acestora — la marginea unui cîmp galben, pustiit, brăzdat de plante tîrîtoare, acoperit de mici bălţi — mai degrabă gropi mari — dintr-o pastă clisoasă. argiloasă, ce părea un strat subţire de nămol dormind pe pămîniul cel adevărat. într-una din aceste gropi dădu Generalul Hoffmann, pentru că-i dăduse pinteni calului, pe negîndite, după ce strînsese hăţurile ca să evite la timp o tufă de mărăcini ce le tăia calea. Şi deodată, simţind că picioarele i se scufundă tot mai mult în argila înşelătoare, supt parcă de o implacabilă putere venind de jos, de-o gură din măruntaiele pămîntulul, începu să necheze cu deznădejde, cerînd ajutor oamenilor, sfîrşindu-se în inutile cabrări, fără ca disperatele sale încercări de a-şi smulge picioarele din faţă sau din 1 Teinbladera este cuvîntiil folosit In Unele regiuni din America latină pentru „teren mlăştinos". [158] spate să-l scape de o lentă şi sigură scufundare. Cu groaznicul nămol ajuns pînă la genunchi, încereînd să-şi scoată cizmele ce deveneau grele ca plumbul, tră-gînd şi smucind de hăţuri fără rezultat, văzînd că opintelile animalului nu făceau decît să grăbească inexorabila scufundare, Generalul strigă ; „O frînghie... Un ham... O curea... Scoteţi-mă de-aici... Repede... O frînghie... Un ham... O funie"... Dar oamenii ce înconjurau băltoaca, tăcuţi, priveau pe sub sprâncene, într-o aşteptare calmă, foarte tîrziul, preatîrziul naufragiu al şefului lor. „Crapă, porcule !" zise, aproape şoptit, un caporal pe care Hoffmann îl pălmuise cu ani în urmă, pentru că răspunsese nerespectuos. „Crapă, porcule !" zise ridicînd tonul, un sergent pe care Hoffmann nu-l înaintase în grad, cu cîtăva vreme în urmă. „Crapă, porcule !" zise, strigînd, un locotenent ce solicitase mult timp, fără succes, o rîvnită Stea de Argint. „Nu, pe toţi dracii, nu ! Nu mă lăsaţi să mor aşa !" urla, acum, şeful, agăţîndu-se de urechile calului ce mai scotea încă botul deasupra nămolului mişcător. „Crapă, porcule !" îi răspunse corul grec. Şi nămolul ajunse la gîtul, la barba, la_gura Generalului, care încă mai scotea strigăte neclare, cu gura plină de noroi — horcăituri şi bolboroseli, ţipete ce nu se mai auzeau, o ultimă zvîcnire într-o agonică orăcăială... Cînd deasupra rămase flutu-rînd doar chipiul, unul dintre spectatori aruncă spre el un mic crucifix, repede înghiţit de mlaştină, revenită acum la liniştea ei verde-albăstruie. Scăpat de duşman, Primul Magistrat reveni în capitală, pentru a primi, sub arcuri de triumf de o zi, lanţuri de ghirlande de hîrtie, titlurile de „Pacificator" şi „Părinte al Patriei"', conferite de cele două Camere, Forţele Active ale Industriei şi Comerţului, Arhiepiscopul din amvonul său şi ceilalţi episcopi din alte amvoane, mai joase, şi de Presă, în ale cărei pagini erau studiate detaliile unei campanii militare condusă de o mînă de maestru, cu hărţi pline de săgeţi negre ale căror virfuri ce se întîlneau indicau fazele ofensive şi defensive, străpungerile, învăluirile, ruperea liniilor inamice, [139] ale decisivei- Bătălii de la Cuatro Caminos — aprigă, singeroasă, dificilă, purtată cu simţ tactic cu unele improvizaţii, dar cîştigată, în cele din urmă de forţele guvernamentale — pe baza tehnicii materialelor grafice publicate de L'Illuslra'ion din Paris, pentru a explica mecanismul Bătăliei de pe Marne... Intr-un discurs cu noţiuni foarte elevate. Preşedintele, modest, afirmă că nu merită elogiile pe care i le aduceau compatrioţii săi cu atîta generozitate, deoarece însuşi Dumnezeu, pe cît de milostiv, pe cît de cumplit în mînie, luase asupră-şi pedepsirea necredinciosului. Dacă reflectam adine, sfîrşitul lui Hoffmann fusese asemenea unor ordalii, cînd învingătorul, printr-o voinţă superioară, ale cărei intenţii depăşesc înţelegerea noastră, e scutit de durerea de a vărsa sîngele unui vechi tovarăş de arme, orbit de o ambiţie smintită : „Nu s-a auzit, de astă dată, shakespeareanul strigăt Regatul meu pentru un cal, deoarece vinovatul, copleşit, poate, de propriile-i mustrări de conştiinţă, urmărit de Furiile armatei noastre, intră, împreună cu calul ce altădată fusese focosul său armăsar, în Regatul Umbrelor"... Dar important nu era că Duşmanul Ordinii se scufundase în mlaştinile din Las Tembiaderas. Important era că în felul acesta, în faţa conflictului ce înfiora lumea, Conştiinţa Latinităţii noastre se întărise, pentru că noi eram latini, latini pînă-n adîncul sufletului, neam de neamul nostru latini, păstrători ai marilor tradiţii care, de la Pandectele romane, fundament al Dreptului nostru, prin Virgiliu, Dante, Don Quijote, Michelangelo, Copernic, etc, ete. (lung paragraf încheiat în foarte lungi ovaţii). Aunt Jemima care, pentru această ocazie îşi schimbase basmaua de bumbac în carouri cu un batic de doliu, se urcă cu greu la tribună pentru a-i înmîna Primului Magistrat o cerere de despăgubiri din partea familiei Hoffmann, amintindu-i în trecere, la ureche, că nevasta Generalului, regretînd rătăcirile soţului ei, solicita favoarea de a primi eventual pensia ce i s-ar cuveni îţi calitate de văduvă de militar, cu peste douăzeci de ani de serviciu, în conformitate cu Legea din 18 iunie 1901... Foarte obosit de un război ce-l purtase în regi[160] unile cele mai sălbatice şi insalubre din ţară, Demnitarul plecă într-o vacanţă la vila lui din Marbella. Acolo era o plajă lungă şi frumoasă, deşi nisipurile ei negre erau cam prea des invadate de vezicante valuri de meduze, moarte printre petele de petrol şi catran, datorate portului din apropiere. Rechinii şi pisicile-de-mare erau ţinuţi la mare ...distanţă — ăsta-i termenul — de cvadrupul gard de sîrmă ghimpată acoperit de un covor de alge. Şi, cu toate că în adânciturile unui mic promontoriu stîncos, mai rămăseseră cîţiva ţipari de mare, trecuseră ani buni de cînd nici un bărbat din staţiune nu mai fusese scopit de vreo baracudă. Cînd sufla vîntul ăe nord — „yelitos" i se spunea — marea se întuneca într-un albastru profund, şi-şi purta valurile blînde, ce-şi lăsau spuma lâ picioarele cocotierilor, palmierilor, în ritm măsurat, maiestuos. Erau,v însă, şi dimineţi — cele de vară — cînd apa era nemişcată şi transparentă ca niciodată, fără uşoarele frămîntări obiş-, nuite ; înotătorul se arunca în apă şi încerca, brusc, ciudata senzaţie că a căzut într-un lac de gelatină. Şi atunci, descoperea cu surpriză că nu înota, ci aluneca într-o masă de moluşte transparente, aproape invizibile, de mărimea şi forma unei monede, ce ajunseseră pe ţărmul acesta în timpul nopţii, punct terminus al unei lungi şi misterioase migraţii. Pentru a mări atracţiile staţiunii, Municipalitatea construise, la capătul unui dig de beton, un cazino ridicat pe piloni, copie identică a celui de la Nisa — structură metalică, faianţă portocalie, cupolă de fier înverzită de salpetru. înăuntru erau ruletă, bacara, chemin de fer, unde nişte croupiers în smoching, numărînd dubloni şi ludovici — vechi monede folosite pentru joc — înîocuiseră acele „Aruncă-te fără teamă" şi „Nici o centimă-n plus" ale patronilor de tripouri creoli, cu studiatele, dar totuşi rarele îndemnuri de Faites vos jeux şi Rien ne va plus... Reşedinţa „Hermenegilda" a Primului Magistrat domina plaja din înălţimea unei coline apropiate. Era o casă .într-un stil între balcanic şi Rue de la Faisamderie, cu cariatide 1900, îmbrăcate gen Sarah Bernhardt, care, printr-o magică rezistenţă a pălăriilor cu pene, purtau pe cap [161] 11 — Recursul la metodă ■— mai bine decît un atlant din vreun palat berlinez — un întins balcon-terasă, închis de o balustradă în formă de că!uţi-de-mare. Un turn-mirador-far domina acoperi-şul-terasă cu veşnica scînteiere a plăcilor de majolică marmorată. Încăperile, vaste, răcoroase, cu tavanul foarte înalt, erau mobilate cu fotolii-balansoare de factură neo cordobeză, hamacuri, întotdeauna agăţate în inele, şi nişte scaune roşii, de lac, dăruite de bătrîna Împărăteasă a Chinei, drept mulţumire pentru jucăriile — trenuleţ cu cheie, mai multe ealeidoscoape, sf îrleze ce fluierau cînd se roteau, urşi de Berna în casete ce cîntă şi un cuirasat, de dimensiunile unui nufăr, pentru lacul Palatului de Iarnă — pe care Primul Magistrat, cunos-cîndu-i pasiunile, i le trimisese. în sufragerie putea fi văzută o copie — de dimensiuni mai mici, senţelege — a Plutei Meduzei, faţă-n faţă cu două drăguţe marine de Elstir, anulate, ca să vorbim cinstit, de dramatica greutate a compoziţiei lui Gericault. Casa era înconjurară de o grădină întinsă, îngrijită de grădinari japonezi, unde, între tufe de cimişir, se înălţa o Vem.is de marmură albă, urîţită de un herpes de ciupercă verzui ce cobora de pe pîntece. Ceva mai departe, sub pini, se vedea capela închinată Divinei Pastora de cucernicia Dofiei Hermenegilda — capelă a cărei prezenţă trezea crescînde remuşcări Preşedintelui, amintindu-i că nu-şi ţinuse promisiunea făcută la Paris, în clipe de mare cumpănă, că va urca în genunchi pe treptele bisericii, cu cîte o luminare în fiecare mînă. (Dar se gîndea, totodată, că Fecioara pricepută la politică ca, dealtfel, la toate, Fecioara, care cu trîmbiţele victoriei tocmai îi dăduse grăitoare dovezi privind Divinu-i Sprijin, va înţelege că, în acegte momente, îndeplinirea promisiunii, aşa, în văzul tuturor, într-o ostentativă demonstraţie de fervoare catolică, i-ar ridica în cap — lui, care avea, deja. atîţia duşmani — o lume de masoni, rozicrucieni l, spiri-tişti, teozofi, oameni cu vederi anticlericale, fideli abonaţi ai ziarelor La Trăcala şi L'Esquella de la Torralxa din Barcelona, ca să nu mai vorbim de nenumăraţii atei 1 Fraţii Crucii de Trandafir, confrerie teozofică semi-l< gen-dară constituită în sec. al XVTI-lea în Germania sau Olanda. [162] şi liber-cugetători — hulitoare legiuni de mâncători de popi — toţi, partizanii unei Franţe unde clericii nu puteau preda în şcoli, seminariştii trebuiau să-şi facă serviciul militar şi unde încolţise şi se dezvolta, după ci, unica religie posibilă în acest miraculos secol 20, secol al Progresului : Religia Ştiinţei...) In spatele casei, o pădurice de rodii adumbrea discreta cărăruie pe unde Doctorul Peralta conducea pe înserat cîte o cucoană cu voaletă, în alcovul Primului Magistrat. („Vezi să nu mori cum a murit preşedintele Felix Faure" 1, îi spunea invariabil secretarul, înmînînd stăpînului comisionul. ..Attila şi Felix Faure au fost cei doi bărbaţi care-au murit în modul cel mai plăcut", răspundea, invariabil, Primul Magistrat...) Dimineaţa, devreme, şuiera locomotiva de la Trenuleţul Nemţilor. Preşedintele ieşea în balcon, cu o cană de cafea în mînă, să-l vadă trecînd. în dimineţile verzi, mica locomotivă cu biele lucitoare şi nituri de aramă lucea de parc-ar fi fost de lac negru, cînd urca pe şinele înguste spre munte, cu pufăituri vesele de funicular, tîrînd după ea vagonaşeîe roşii, acoperite cji prelată, spre Colonia Olmedo — semănind întru totul cu trenuleţul cu cheie pe care Primul Magistrat îl trimisese împărătesei Chinei, pentru a-i îmbogăţi colecţia de jucării mecanice. De-abia pornit, micul tren din Puerto Araguato, părea că totul devenea pitic la trecerea lui — gărişoareie neînsemnate, podurile peste torente, trecerile de nivel, barierele, semafoarele —•, deşi zgomotul făcut era destul de mare cînd intra în minuscula Gară de sus, aducînd zece călători, cîteva baloturi, nişte butoiaşe, poşta, ziarele şi vreun juncan ce scotea capul pe fereastra unicului vagon de vite. Ieşit parcă dintr-un magazin de jucării din Nuremberg, mereu strălucind, vopsit proaspăt, lustruit, trenuleţul se odihnea la capătul unei zile de muncă, într-o lume singulară şi exotică, străină de cea de jos, cu casele ei din Pădurea Neagră, construite printre palmieri şi arbori de cafea, berăria cu emblema Regelui Cerb, fe1 Felix Faure (1841—1899), preşedinte al Franţei intre 1895— 1899. F1631 meile în costume tiroleze şi bărbaţii cu pantaloni de piele,''bretele şi pălărioare cu pene. Deşi erau minunaţi cetăţeni ai Republicii de mai bine de un secol, de-abia dacă vorbeau spaniola. De rînd fuseseră aduşi în ţară de un Conte de Olmedo, nobil, cu titluri creole, latifundiar preocupat de ideea de a „albi rasa", imigranţii se păziseră tot timpul să nu se amestece cu femeile de aici, toate bănuite c-ar putea fi mulatre, metise sau corcituri — una pentru că avea părul foarte creţ, alta, pentru că avea ochii mai negri decît trebuie, alta pentru că avea nasul niţel turtit, oricît de albă ar fi fost 3a faţă. Şi astfel, din tată-n fiu, cerînd neveste prin scrisori, din Bavaria sau Pomerania, se înmulţiseră de la o generaţie la alia, cîntînd Coralul lui Luter, cîntînd la acordeon, cultivînd rubarba, pregătind supe de bere şi dans'md !and!er-ul de altădată, în timp ce, în torentele de munte se scăldau dolofane ciobănite cu pubis arian, ce purtau poate, foarte creolele nume de Voglinde, Veigunde sau Flosilde. Primul Magistrat nu se prea interesase de existenţa acestor oameni paşnici, cu respect pentru legi; ce nu se băgau niciodată în politică, iar la alegeri votau întotdeauna candidaţii Guvernului, cu condiţia să fie lăsaţi în pace, cu obiceiurile lor. Acum, însă, lectura cotidiană a ziarelor franceze îl făcea să-i privească cu o oarecare iritare. Cu toate că îşi împodobeau casele, prin tradiţiei cu cromolitografii repre-zentînd peisaje de iarnă, malurile Elbei, întrecerea de la Wartburg sau mitica fecioară, cu coif înaripat, călare pe un cal zburător, purtînd spre cer trupul unui tînăr atlet mort în luptă, alături de acestea, apărea din cînd în cînd şi portretul lui Wilhelm al II-lea. Iar Wiîhelm al II-lea, potrivit presei citite, era întruchiparea Anticristului. Ostile, hoardele sale, trupele lui tehnicizate pătrunseseră în blînda Belgie, în Flandra lănciilor lui Velâzquez — strămoaşe ale suliţelor noastre de aici. de la şes — pustiind totul. Înaintaseră, în marş de cuceritori, printre catedrale în ruină, auguste pietre risipite, cu paşi profanatori, după ce incendiaseră Biblioteca din Louvain, pe un covor de incunabule azvîrlite în stradă. Ein... Zwei... Ein... Zvoni,.. Şi în pas de barbari, [164] călcînd în picioare ferecaturi fără pereche, manuscrise fără preţ, manuscrise ale unor măreţe Consilii, cu sigilii de valoare, îşi continuaseră marşul atacînd acum, nu oameni, ci iluştri actori ai Misterelor Sfinte, prezenţi de veacuri ca ilustraţiile într-o carte deschisă, în pridvoarele, portalurile şi navele catedralelor. Ein... Zwei... Ein... Zwei... Tunurile germane bubuiseră contra unor Isaia şi Ieremia, Ezechiel şi Esdras, contra lui Solo-mon şi-a Sulamitei, şi-a lui David care împreună cu Betsabe — tema dramei al cărui manuscris îl cumpărase de la Ilustrul Academician prieten — urzise pieirea bătrînului general încornorat (orice general plecat pe front e încornorat, mai ales dacă e bătrîn...), mai înainte de a se înfrunta cu chipul Frumosului Dumnezeu de la Amiens sau inefabila imagine — spartă acum, amorfă, devenită pulbere de piatră într-un ireversibil crepuscul — a celui mai frumos dintre îngerii Surîzători. Dar poate că toate astea erau orori neînsemnate, faţă de indignanta cronică a violurilor. L'Illustration din Paris închidea între paginile sale nişte caietele cenuşii, interzise pentru copii, unde se povestea cum soldaţii germani, după ce intrau într-un sat, o aşezare oarecare, tîraîi nevinovate fete, liceene, adolescente, în camera din fund a unei cizmării, a unei farmacii, a unei prăvălii de pompe funebre, ca să le violeze — cîte nouă, zece, unsprezece, scria L'Illustration ; vor fi fost cincisprezece, ar spune Louis Dumur, romancierul unor asemenea atrocităţi — cu abjectă disciplină germanică, în timp ce Feldwebelii, ce comandau operaţia, ordonau : „Acum e rîndul dumitale... Se pregăteşte următorul"... Dar toate astea, distrugerea catedralelor şi a picturilor din biserici, altarele făcute ţăndări, sibi'le decapitate, incendii, explozii, siluirile, crimele nu erau nimic în faţa nemaivăzutei tragedii a copiilor fără mîini. Surprinşi de soldatul german rătăcind printre dărîmături, căutîndu-şi mama pierdută sau moartă, auzindu-i plîn-gînd, se apropiase de ei ca şi cum ar fi vrut să-i ajute şi cu o lovitură neaşteptată de sabie („aveau sabie infanteriştii ?" se întreba Peralta), făcu să zboare două fragede mînuţe : „Asta, ca să nu ridici niciodată arma [165] L contra noastră". Pe coperta unui supliment la L'Illus-tration apărea desenul-portret al uneia dintre victimele atrocei crime, ridicîndu-şi cioturile pe fundalul apocaliptic al ruinelor din Ypres... Primul Magistrat se hrănea zilnic cu această literatură, încercuind cu creionul roşu ceea ce i se părea mai interesant de reprodus în presa naţională, întru neliniştirea şi ruşinarea anumitor ofiţeri, foşti camarazi ai lui Hoffmann, „Micii Frederici" potenţiali, pe care-i ştia nemulţumiţi — deşi nu o arătau pe faţă — de recenta înlocuire a coifului cu vîrf ascuţit din uniforma de paradă a Armatei Naţionale. Unor asemenea cititori, avînd nevoie să fie desgermanizaţi, le erau destinate, în mod special, articolele ce tratau despre jefuirea unor castele celebre, furturi de ceasuri — povestea cu ceasurile începuse deja din '70 —, topirea unor clopote de biserică de şase ori centenare, bazilici transformate în latrine, profanarea Sfintelor Taine şi concursuri de tir organizate de căpitani beţi, ţintele fiind picturi de Memling sau Rem-brandt. Primul Magistrat privea spre înălţimile pierdute în pîclă ale Coloniei Olmedo — piscuri negre printre duzi albi, ici-colo cîte un brad aclimatizat, vînturi subţiri în zorii zilei — gîndindu-se că împuţiţii ăia de sus, în ciuda strigătelor de Trâăiaaaască paaaaaatriaaaa !", ale fetelor cu cozi blonde, costumate în ţă-rănci naţionale, ce-l întîmpinau cu bucheţele de violete cînd "se ducea în vizită în aşezarea lor principală, erau, în adîncul inimii, alături de cei ce tăiau mîinile copiilor acolo, în Artois sau în Champagne, ale căror privelişti de cataclism — pămînturi mîncate, fără vegetaţie, mutilate de război — ni se înfăţişau în picturile lui Georges Scott şi Lucien Simon, oferite cu passes-parlout-urile respective, gata de pus în ramă, unde alegerea culorilor accentua în chip magistral tragica dezolare a pieţelor, edificiile primăriilor prăbuşite, case medievale din care rămăsese doar scheletul de bîrne şi ca o acuzaţie adusă de Pămîntul însuşi, venerabilul stejar, fără frunze şi ramuri, prezent în permanenţa eroică a trunchiului său dezgolit, ce părea că vorbeşte, în mijlocul acelei dezolări, prin sutele de guri ale scoarţei sale rănite... {166] Primul Magistrat, se rupea de dureroasele sale lecturi ca să privească, în fiecare dimineaţă Trenuleţul Nemţilor începîndu-şi urcuşul spre munte, oprindu-se cu şuierături furioase, ca să gonească o capră ce se încăpă-ţîna să se zbenguie în iarba fragedă dintre şine. Şi după obişnuitul mic dejun alcătuit din toriillas de mălai *, brînză ţărănească şi frigărui cu sos de ardei iute, se instala în faţa pianolei Welte-Mignon, pe care tocmai o primise în dar de la Colonia Spaniolă din Noua Cor-dobă. Apăsînd pedalele pînă la fund şi manipulînd butoanele instrumentului ca să sucească sulul perforat pînă la acordurile lui Fur Elise şi începutul — niciodată nu trecea de început — de la Clar de lună, se gîndea că manevrarea acelei scule muzicale părea că aduce niţel cu munca mecanicului ce conducea acum Trenuleţul Nemţilor spre pădurile unde se zbenguiau nişte veveriţe importate şi care — după părerea unui ziarist în goană după porcării — din opoziţie, dar cu paravan ■— ameninţau să răspîndească o epidemie de psitacoză printre vitele naţionale — şi-aşa în descreştere şi nenorocite, bineînţeles, de cînd practica demonstrase că vacile de aici, cu picioare subţiri şi pulpe mici, nu suportau greutatea taurilor de Charolais. aduşi la ultima însămînţare, să îmbunătăţească specia. ..Ah, ce război, domnule Preşedinte !" gemea în fiecare dimineaţă Doctorul Peralta între cafeaua superneagră şi primul trabuc al zilei. „Teribil, teribil", răspundea Primul Magistrat, gîndindu-se la Trenuleţul Nemţilor. „Şi pare c-o să se-ntindă"... între timp, însă, se află că în capitală, strategii de fleici şi rachiu trăseseră cel mai de pomină chef al anului, aflînd, prin telegraf, că Le Matin tocmai publicase pe opt coloane cu litere mari, un titlu realmente senzaţional : „Cazacii la cinci etape de Berlin". „Acum rezultă că noii apărători ai Latinităţii sînt cazacii, alături de indieni şi de senegalezi, că ăştia sînt recunoscuţi deja", observă Peralta cu o glumă insidioasă. „Da-ar Domnu' să mai întîrzie pe drum !" mur1 Un fel de clătite făcute din mălai. [167J mură celălalt, gîndindu-se că, graţie aşteptărilor şi entuziasmelor stîrnite de această groaznică înfruntare, atenţia multora se îndreptase spre probleme importanţe şi îndepărtate. Tihnă ele odihnă îşi afla, în sfîrşit, Primul Magistrat, la umbra tunurilor în floare. 10 ...multe lucruri ce ar fi putut să ne pară excesiv de extravagante şi ridicole erau primite şi aprobate, în gene» ' ral, de alte mari popoare. Descartes Primul Magistrat îşi prelungea şederea la Marbella de la o săptămînă la alta, rezolvînd problemele guvernării într-o pergolă pompeiană, în fundul grădinii, în mijlocul unui labirint de portocali. Dimineaţa, devreme, făcea c plimbare de-a lungul ţăranului, călare pe calul său Kolofern, un roib puternic, cu înfăţişare măreaţă, iute şi sălbatic cu toată lumea, dar ipocrit de supus cu un stăpîn care îi ducea în grajd-, în fiecare după-amiază, o căldare cu bere englezească — Guinnes, din cea mai bună — primită cu fericite nechezaturi. Preşedintele avea motive să fie mulţumit, deoarece Naţiunea nu cunoscuse niciodată o epocă atît de prosperă şi fericită ca în aceste luni. Cu Războiul ăsta European — care, ca să spunem adevărul, şi mai bine să nu-l spunem, era o binecuvîntare a lui Dumnezeu — zahărul, bananele, cafeaua, gutaperca atinseseră preţuri nemaivăzute, umflând conturile în bănci, născînd averi şi aducînd luxul şi rafinamentul ce, pînă mai ieri, păreau de domeniul romanului monden sau a filmelor făcute pentru aproape mitologicele figuri ale unei Gabrielle Robinne, Pina Menichelli, Francesca Bertini sau Lydia Borelli. înconjurată de jungle milenare, capitala devenise o junglă de schele, stîlpi ţintind cerul, macarale în mişcare, excavatoare, într-un continuu scîrţîit de scripeţi, ciocane izbind fier şi oţel, ciment turnat, perforări şi nituiri, printre strigătele zidarilor de pe schele şi a celor de jos, fluierături, sirene, transporturi de nisip şi pufăit de motoare. Prăvăliile se măreau peste noapte, apărind dimineaţa cu vitrine nemaivăzute pînă atunci, în care manechine de ceară — altă noutate —■ oficiau prima comuniune, prezentau rochii de mireasă, toalete de mare eleganţă, ba chiar şi uniforme din gabardină englezească cu linie frumoasă şi lucrate cu grijă, pen-ti U militarii de clasă. Nişte maşini făcătoare de turtă dulc'e, instalate sub colonadele vechii Pieţi de cereale, uimeau trecătorii cu miş'carea armonioasă a braţelor metalice ce amestecau, întindeau, adunau o masă albă cu vinişoare roşii ce mirosea a vanilie şi malvavisc1. Se înmulţeau birourile avocăţeşti, băncile, companiile de asigurări, firmele pentru probleme sociale, afacerile de plasament. Teodolitui şi ruleta transformau pămîn-turi inundabile, maidanele în paragină, păşunile de capre, în terenuri dreptunghiulare, împărţite, delimitate care, dintr-o dată, după ce din timpuri îndepărtate fuseseră „Pîrloaga leprosului", „Ferma răzgîiată", „Turma lui Misia Petra", se numeau „Bagatelle", „West-Side" sau „Armenonville", fracţionate în parcele alese pe plan, care fără să fie folosite pentru construcţii aproape deloc, cumpărate şi revîndute. îşi măreau preţul de cîteva ori pe zi, în birouri cu urnite Underwood2, ventilatoare aurite, hărţi în relief, machete preţioase, coniac şi gin în seif, unde se stătea la tocmeală şi discuţii, cu pahare de coniac şi havane, şi telefoane de la femei — marea noutate — ce-şi ofereau atenţiile la telefon, cu accent străin, promiţător de rafinamente pe care refuzau să le practice — şi era mai rău pentru ele — preapudi-bondele noastre tîrfe ce considerau că „treaba" trebuie făcută clasic, fără sofisticării, deşălări şi fantezii din alea practicate în alte ţări. Pianele mecanice inundaseră capitala, desfăşurîndu-şi şi înfăşurîndu-şi sulurile cu 1 Plantă malvacee aromată (Malvavi&cus), 2 Marcă de maşină de scris. [169] i La Madelon, Rose of Picardy, It's a long way to Tip-perary, din zori şi pînă la miezul nopţii. în cafenelele unde se jucau cărţi şi domino, în barurile unde romul Santa Ines era abandonat pentru White Horse, nu se vorbea decît de câştiguri care, datorită războiului, îi făcuseră pe oameni să uite însuşi războiul, deşi toată lumea — albi, metişi, mulatri, negri, indieni, „tuciurii".,. — ar fi devenit galicişti, tricolori, revanşişti, cocardişti, ioanadarchişti, barresieni, afirmînd că, în curînd, ne vom lua revanşa pentru dezastrul de la Sedan, şi berzele lui Hansi * se vor întoarce în clopotniţele din Alsacia şi Lorena. Acum se născu şi primul zgîrie-nori — cinci etaje şi atic — şi începu, imediat, construirea Blocului Titan, cu opt. Şi vechiul oraş, cu casele lui cu două nivele, se transformă, în curînd, într-un Oraş Invizibil. Invizibil pentru că, trecînd de la orizontală la verticală, nimeni nu-l mai putea privi şi cunoaşte. Fiecare arhitect, punîndu-şi în cap să facă edificii mai înalte decît cele dinainte, se gîndea doar la estetica particulară a faţadei lui, ca şi cum ar fi putut fi contemplată de la o sută de metri, pe cînd străzile, construite pentru trecerea unei singure trăsuri ■— a unui car, convoi de catîri, a unei harabale — nu erau mai largi de şase-şapte vare 2. Şi astfel, sprijinit de o coloană infinită, trecătorul încerca în van să privească minunile unor ornamentaţii pierdute în înălţimi de vulturi. Se ştia că, acolo sus, erau ghirlande, cornuri ale abundenţei, caducee, sau chiar un templu grec căţărat peste etajul al cincilea, cu cai de Fidias şi tot tacîmul, dar se ştia doar, pentru că aceste turnuri, aceste donjonuri, aceste înălţimi domneau — oraş peste oraş — într-un regat interzis privirii. Şi, mai sus, se aflau statuile, solitare, necunoscute, surghiunite, un Mercur — al Camerei de Comerţ —, o Mi-nervă, a cărei suliţă atrăgea scînteierile de august, vizitii, genii înaripate, sfinţi creştini ce domneau, despărţiţi unii de alţii, ignoraţi de oameni, o încurcată supra1 2 Jean-Jacques Waltz, supranumit Hansi (1873—1951), caricaturist alsacian. Măsură de lungime echivalentă cu 83,5 cm. [170] punere de terase, acoperişuri de ardezie, rezervoare de apă, hornuri, paratrăsnete şi case pentru mecanismele ascensoarelor. Fără să-şi dea seama, oamenii locuiau în nebănuite Ninive şi Westminster-uri ce-ţj dau ameţeli, în zburătoare Trianon-uri, cu guri de burlane şi personaje de bronz ce aveau să îmbătrînească fără să se fi cunoscut cu lumea de jos, înghesuită între porticuri, arcade, colonade ce purtau enorma greutate a construcţiilor intangibile cu ochiul. Şi cum toată lumea era dornică de noutăţi, cei ce de două secole locuiau în case coloniale, le abandonau repede, ca să se instaleze în cas^ noi, moderne, în stil roman, Chambord sau Stanford White. Şi astfel, marile palate ale oraşului vechi, cu faţadele lor platereşti şi blazoane cioplite în piatră, ajunseră să fie locuite de zdrenţe, pureci şi rîie — falsul orb, cu un lazarillo închiriat, beţivul cu tremurături dimineaţa, acordeonistul cu picior de lemn, nenorocitul paralitic care cere de pomană pentru numele lui Dumnezeu. Frumoasele galerii interioare se umplură de femei neţesălate, de copii cu fundul -gol, curve şi vagabonzi, printre rufe puse la uscat şi fum de primusuri, în timp ce curţile interioare serveau drept scenă pentru spectacole de cancan,~box, lupte de cocoşi, prestidigitaţie şi ghicit în cărţi, la un loc. Sute de automobile Ford — aceleaşi care apăreau în filmele lui Mac Sennet — alergau pe străzile prost pietruite, ocolind hîrtoapele, urcîndu-se pe trotuare, dărîmînd coşuri cu fructe, spăr-gînd vitrine, într-o sete de viteză nemaiîntîlnită, pe aceste latitudini. Totul era grabă, zor, alergătură, nerăbdare, în cîteva luni de război, se trecuse de la luminare la becul electric, de la privată la bideu, de la zeama de ananas la coca-cola, de la jocul de loto la ruletă, de la Rocambole la Pearl White, de la măgăruşul poştaşului la bicicleta telegrafistului, de la cotiga trasă de catîri — cu ciucuri şi clopoţei — la Renault-ul de mare clasă, care trebuia să facă zece-douăsprezece manevre înainte şi înapoi ca să dea colţurile înguste ale urbei, pentru a apuca pe o străduţă denumită, de curînd, „Boulevard",f stîrnind zgomotoasa fugă a unor capre ce încă mai 1171] împînzeau unele cartiere, fiindcă iarba ce creştea între pietrele pavajului era foarte bună. Călugăriţele Ursuline inaugurară o Grotă â la Lourdes, cu o minunăţie de lumini electrice, se deschise primul dancing cu un jazz-band venit din New Orleans, fură aduşi călăreţi şi jochei de la Tijuana, ca să alerge pe un hipodrom născut din mlaştini, împodobit cu steguleţe, şi întro dimineaţă, bătrînul Oraş, socotit drept „Preacredincios şi Prealuminat" în Actele sale de întemeiere (1553). se trezi cu deplina conştiinţă că se transformase într-o seniorială Capitală a secolului 20. Fugiră ultimii şerpi — vipere veninoase de tot soiul, şerpi-cu-clopoţei — din oraşe, tăcură sticleţii şi-şi începură cîntecul fonografele. Se organizară campionate de bridge, parăzi ale modei, se deschiseră băi turceşti, bordeluri de lux, unde era interzisă intrarea celor ce aveau pielea mai neagră decît Ministrul Lucrărilor Publice — luat drept etalon de apreciere, deoarece, dacă nu era oaia cea neagră a Cabinetului, era, în orice caz, oaia sa cea mai „tuciurie". Poliţiştii schimbară încălţările cîrpite cu ghetele reglementare şi mănuşi albe dirijau un trafic al cărui fond sonor se îmbogăţea cu claxoane cu mai multe pere dş. cauciuc, astfel încît puteau cînta valsul din Văduva veselă sau primele acorduri din Imnul Naţional... Cont templînd această urbe ce tot creştea, Primul Magistrat se înfiora, uneori, în faţa schimbărilor de peisaj, văzute de la ferestrele Palatului. Vîrît el însuşi în afaceri imobiliare manipulate de Doctorul Peralta, construia edificii ce distrugeau o panoramă atît de unită cu destinele sale, încît orice alterare a ansamblului ei, imediat semnalată de intendenta Elmira — „uite acolo"... „uite acolo..." — îl alarma, ca un ţipăt de cucuvea. Coşurile fabricilor. înălţate de el, fracţionau, spintecau natura ce nu cunoscuse, decît de puţin timp încoace, urîtele braţe întinse ale stîl pilor de telegraf. Vulcanul, Vulcanul-Strămoş, Vulcanul-Tutelar, lăcaşul Anticilor Zei, simbol şi emblemă, al cărui con apărea pe Stema Naţională, era mai puţin vulcan — mai puţin lăcaş al Anticilor Zei — cînd, în dimineţile ceţoase, umbra sa maiestuoasă [172] se profila, cu pudori de rege umilit, de monarh fără curte, prin fumul des şi apropiat, emanat de cele patru guri înalte ale marii Centrale Electrice, recent inaugurată. Vertical izîndu-se. geometrizîndu-se, secţionînd poalele munţilor, dealuri, panorama văilor îndepărtate, fundaluri de verdeaţă, oraşul se închidea asupra Prin-cepelui său. Şi cum populaţia creştea datorită unei afluente crescinde de ţărani, muncitori necalificaţi, zileri, meşteşugari din provincie, atraşi de prosperitatea Metropolei, şi astfel, se mărea cohorta de bunici bolnavi de schistosomiază, de organisme atinse de vechi malarii, copii scrofuloşi, mîncaţi de amoebe — pradă bogată pentru ciclicele epidemii de gripă malignă, venite cine ştie de unde —, se înmulţeau înmormântările şi cercul de sicrie şi haine cernite se strîngea în jurul Palatului Prezidenţial. „Iar ne-a cîntat Cucuveaua!" exclama intendenta Elmira, cînd vedea apărînd în Piaţa Centrală cîte un dric, în drum spre cimitir. „Ducă-se pe pustii !:< răspundea Primul Magistrat, împreunîndu-şi degetul arătător cu cel mic, la amîndouă mîinile, ca să gonească Spiritele Rele. ,,Pe matale nu-l dărîmă nici Napolionu" — sfîrşea Intendenta, readucînd în actualitate un personaj al cărui nume era, pentru ea, expresia maximei puteri încredinţate de Dumnezeu unei fiinţe omeneşti, pentru că, pornind de la nimic, născut în iesle, vorba-aia, ajunsese să stăpînească Lumea — fiind în continuare un fiu bun, un frate bun, prieten cu prietenii iui (pînă şi de spălătoreasă lui şi-a amintit cînd a ajuns mare !) şi iubăreţ de femei faine de tot, ca asta din Caraibi care-l ţinea de ce ştiu eu, fiindcă mulatra şi metisa se nasc cu Dracuntre picioare şi cine-a-ncercat odată... (Erau bărbaţi care lăsau totul, dispăreau, fugeau deacasă, la chemarea Rugăciunii către Sufletul Singuratic, rostită de Femeile Marii Forţe ce, cu opaiţe aprinse în spatele uşii,- repetau, de-atîtea ori cîte mărgele au mătăniile : „Să alerge după mine ca un cîine turbat. Amin...".) După îndelungă chibzuială, Primul Magistrat se danii cu tinerească energie — energie ştirbită de ani cînd era [173] vorba de alte lucruri — acţiunii ce avea să reprezinte marea sa operă de ctitor, materializare în piatră a cîr-muirii sale : înzestrarea ţării cu un Capitoliu Naţional... Odată luată hotărîrea. se sugeră organizarea unui mare concurs internaţional, deschis tuturor arhitecţilor, pentru a se putea compara idei, proiecte şi planuri. Dar, de-abia se râspîndi vestea, că arhitecţii naţionali recent constituiţi într-un colegiu, protestară, afirmînd că ei erau de ajuns pentru această operă. Şi-atunci, începu o obositoare dezbatere cu critici, modificări, discuţii ce impuneau viitorului edificiu o succesiune de metamorfozări în privinţa aspectului, • stilului şi proporţiilor. Intîi fu Templu Grec, cu coloane dorice, fără fundaţie, de treizeci de metri înălţime — imitaţie a Paestum-uluii ia dimensiuni de Vatican. Primul Magistrat, însă, parcă îşi amintea de Kaiserul Wilhelm, personificare a barbariei prusace, care era într-atît de iubitor de heîe-nisme, încît avea în insula Corfu un Aquileon 2, destul de partenonic. Pe urmă, grecii nu cunoşteau cupola şi un Capitoliu fără cupolă nu e Capitoliu. Mai bine să privim spre Roma eternă, mamă a culturii noastre. Şi astfel doricul, fără să treacă prin ionic, fu repede transformat în corintic de arhitecţii noştri, cu o cupolă se-mănînd întrucîtva cu cea a Palatului de Justiţie din Bruxelles. Cele două hemicicluri — Camera şi Senatul — evocau totuşi prea mult teatrele din Delfos şi Epidaur, ceea ce le făcea prea severe, reci şi false, prin adăugarea unor tribune pentru public, a căror prezenţă într-un asemenea loc răspundea unei inevitabile cerinţe democratice. Un nou arhitect naţional ce le urma altor doi arhitecţi naţionali discreditaţi deja, căzuţi în dizgraţie datorită intrigilor altor mulţi arhitecţi naţionali, inspirîndu-se dintr-o ilustraţie englezească la Iuliu Cezar de Shakespeare, desenă un plan de hemiciclu în stil roman cu colonade sus, care obţinu pentru un timp aprobarea Consiliului de Miniştri. Dar 1 2 Oraş antic în Italia, în apropiere de Salerno. Castel din Corfu construit din ordinul împărătesei Elisabeta de Austria. [174] cineva îşi aminti că ţara noastră este o mare producătoare de caoba şi caoba noastră, de un roşiatic cald şi profund, trebuia să fie folosită din plin la o lucrare de asemenea proporţii pentru finisările interioare, tavane sculptate, tribune, scaune, bănci, uşi, fotoliul prezidenţial etc, ale celor două hemicicluri. Şi cum romanii nu folosiseră niciodată lemnul în asemenea scopuri, se născu un al cincilea proiect de Capitoliu, inspirat de stilul neogotic al Parlamentului din Budapesta. Dar cum Imperiul Austro-Ungar era în război cu Latinitatea, planurile fură respinse şi gîndurile se îndreptară spre Herrera şi impunătoarea masivitate a Escorialului. „Nici prin gînd să nu vă treacă", fu de părere Primul Magistrat. „Cine spune Escorial, spune Filip al II-lea, şi cine spune Filip al II-lea, spune indieni arşi pe rug, negri în lanţuri, eroici şefi indigeni torturaţi, regi întemniţaţi, tribunale ale inchiziţiei"... Proiectul nr. 15 fu respins, pentru că, în dorinţa lui de-a utiliza o marmură naţională, descoperită de curînd, în provincia Noua Cor-dobă, arhitectul concepuse ceva ce semăna prea mult cu Domul din Milano şi aceste reminiscenţe ecleziastice i-ar fi deranjat pe masoni şi liber-cugetători şi pe alţi cetăţeni ale căror puncte de vedere aveau greutate în rîndul opiniei publice. Proiectul nr. 17 era, într-adevăr, o copie destul de neruşinată a Operei din Paris. „Un Congres nu e un teatru", spuse Primul Magistrat aruncînd planurile pe masa din Sala de Consiliu. „Uneori..." şopti în spatele său, Doctorul Peralta... în sfîrşit, după multe chibzuieli, discuţii, opinii şi reconsiderări, fu acceptat definitiv Proiectul nr. 31, ce oferea cea mai simplă soluţie : o replică a Capitoliului din Washington, folosindu-se la interioare lemnul naţional şi marmura naţională, care, dacă nu se dovedea atît de bună pe cît se credea, o să fie înlocuită cu marmură cumpărată din Carrara, chiar dacă, pentru public, o să fie tot marmură naţională... Lucrările se inaugurară de ziua Centenarului Independenţei, prin punerea Pietrei de Temelie şi discursurile de rigoare, în care se folosiră, fortissimo, toate figurile de stil adecvate. Rămînea însă o problemă: [175] sub cupolă trebuia să se înalţe o monumentală statuie a Republicii. Toţi sculptorii naţiunii se oferiră s-o cioplească. Primul Magistrat ştia, însă, că nici unul dintre ei nu era în stare să-şi măsoare forţele cu o asemenea lucrare. „Păcat c-a murit Gerome !" zise, gîndindu-se la gladiatorii şi reţiarii lui. „Asta era omul potrivit". „Rodin trăieşte", observă Doctorul Peralta. „Nu. Rodin, nu... Mare sculptor — nimeni nu se îndoieşte — cînd rămîne în realitate... Dar dacă ne trînteşte un al doilea Balzac, intrăm în rahat de nu ne mai scoate nimeni... Dacă refuzăm sculptura, ne facem de rîs acolo ; dacă o acceptăm, trebuie să plecăm din ţară"... „Putem interzice orice comentariu în presă". „Ar fi contrar principiilor mele. Tu ştii. Gloanţe şi machete pentru porci. Dar totală libertate în privinţa criticii, polemicii şi controverselor, cînd e vorba de artă, literatură, şcoli poetice, filozofie clasică, enigmele Universului, secretul piramidelor, originea Omului American, conceptul de Frumuseţe sau alte chestii din astea... Asta-i cultură..." „în Guatemala, prietenul nostru Estrada Cabrerax a instituit un cult al Minervei, cu templu şi tot tacîmul..." „Frumoasă iniţiativă a unui mare cîrmuitor...", „...care e la putere de optsprezece ani, deja...", „...tocmai de-a-ceea. Se pare însă că statuia lui Pallas Atena nu e deloc ceva deosebit"... încurcat, Primul Magistrat îi scrise Ofeliei. care se întorsese la Paris, după ce umblase cîteva luni pe meleagurile andaluze, pasionată dintr-o dată de tauri, lupte cu tăuraşi — şi cânte jondo, aşa cum. altădată, fusese pasionată de Bayreuth sau Stradford-on-Avon. Prea puţin iubitoare a stilului epistolar, ce-i dădea la iveală cu prisosinţă o ortografie fantezistă, Infanta răspunse printr-o simplă telegramă : Antoine Bourdette. „Nu-l cunosc" zise Peralta. „Nici eu", spuse Primul Magistrat. „O fi vreun boem, amic de-al ei." Şi pentru spulberarea îndoielilor se adresă Ilustrului Academician, cerîndu-i informaţii mai ample. 1 Manuel Estrada Cabrera (1857—1923), preşedinte al Guaţe-malei între 1898—1920. A guvernat despotic,' dar a încurajat cultura şi artele. [1761 Şi, cu următoarea poştă, primiră cîteva fotografii ale unor basoreliefuri executate de artist, în 1913, destinate să ornamenteze Theâtre des Champs-Elysees. Unul, o alegorie a muzicii, îi displăcu sincer lui Peralta datorită artificialităţii, răsturnării, distorsionării celor două figuri băgate parcă cu forţa, înghiontite, într-un spaţiu rectangular : o nimfă aplecată deasupra viorii, într-o imposibilă încercare de a folosi arcuşul, cu un braţ ce-i trecea pe deasupra capului ; şi un satir, bestial, răsucit, mai degrabă 'entomologie decît helenic, cîntînd la un fluier enorm, deloc evocator de melodii rustice, ci se-mănînd mai mult cu o bucată de bandă de mitralieră 30/30. Fotografiile erau însoţite de un număr din Ga-zette-des-Beaux-Arts, unde, într-un articol cu paragrafe subliniate cu creion roşu, renumitul critic Paul Jamot afirma că sculptorul nu-şi trata figurile în maniera arhaică, ci cu brutalitatea ce aminteşte gustul germanic [sic]. „Germanic ! Germanic ! Uite ce ne recomandă Ofelia în aceste momente ! Parcă s-ar fi tîmpit, de-atîta umblat cu toreadori. N-are nici cel mai mic simţ politic"... Şi, analizînd imediat şi aspectul fonic al problemei : „în plus, e imposibil, din cauza numelui Bour-deile1. Gîndeşte-te cum sună în castiliană". „Bineînţeles!" spuse Peralta. „întîi o să-i spună Booouuurdeye. Pînă o să afle cum se pronunţă corect". „...Şi atunci să vezi bancuri făcute de cine mă iubeşte. Le-o servesc pe tavă de argint. Capitoliul e un... ; guvernul meu e un... Nici nu mă gîndesc !" „Cel mai bine e să ne adresăm lui Pellino", fu de părere Peralta. Şi pictorul italian, mare producător de îngeri, cruci şi cavouri pentru cimitire, căruia mai multe dintre oraşele noastre îi datorau reuşite statui eponime, cu caracter atît eroic cît şi religios, le recomandă călduros un artist milanez, cu lucrări premiate la Florenţa şi Roma, specializat, cu deosebire, în executarea unor monumente, fîntîni municipale, sanctuare obşteşti, statui ecvestre şi, în general, tot ceea ce era artă oficială, serioasă, solemnă, cu uni1 Bourdelle este omofon cu cuvîntul spaniol bitrdel echivalentul românescului „bordel". [177] 1?. forme exacte din punct de vedere istoric, dacă aşa era nevoie, cu nuduri tratate cu demnitate, dacă nudul era potrivit cu caracterul unei alegorii, într-o factură pe înţelesul tuturor, adept al unei estetici deloc învechite, dar nici prea moderne — chestia cu modernismul în plastică, prea era discutată în epoca actuală. Aldo Nardini — aşa se numea sculptorul — trimise o schiţă ce fu imediat aprobată de Consiliul de Miniştri : Republica era întruchipată de o imensă femeie, cu trup robust, îmbrăcată greceşte, sprijinindu-se într-o lance — simbol al vigilenţei, cu chip nobil şi sever, născută parcă din faimoasa Junona de la Vatican, cu doi sîni enormi, unul acoperit, celălalt gol — simboluri ale fecundităţii şi abundenţei. , O dată cu vîrsta şi cu sclerozarea arterelor, ochii Primului Magistrat — niciodată n-a vrut săş-i pună ochelari, pentru că n-avea nevoie la citit — dobîndiseră ciudata nevirtute de a elimina a treia dimensiune. Vedea lucrurile de aproape sau de departe, ca imagini plane, fără relief, asemenea celor închipuite pe vitraliile gotice. Şi aşa, ca pe nişte figuri de vitraliu gotic, îi privea, în fiecare dimineaţă, pe Oamenii Culorilor Regulamentare — unul în albastru şi negru, altul, alb 1 Biscuiţi pentru cîini (în engl. în orig.). [202] şi auriu, şi al treilea, cu tunică nisipie — care îi vorbeau despre Munca lor din ziua precedentă, de noaptea petrecută în comisariate şi temniţe, cazărmi şi beciuri, pentru a smulge cuvinte, nume, adrese, informaţii de la cei ce nu voiau să vorbească. Şi într-un inventar de capete ţinute sub apă sau strînse în menghine, de trupuri ridicate cu scripeţi şi alte violenţe, cu enumerare de cleşti, harapnice, vase cu jeratic, şi chiar ştiuleţi de porumb — asta, pentru femei ! — se perindau viziuni hagiografice, prăbuşirea blestemaţilor, reprezentări de torturi, toate proiectate de transparenţa marelui vitraliu, avînd ca fundal îndepărtata splendoare a Vulcanului Tutelar. Cu un „Foarte mulţumesc, domnilor", primul vitraliu se spărgea, dispăreau albastrurile, albu-rile şi galbenurile imaginii iniţiale şi intrau, pe altă uşă, pentru a se rîndui într-un al doilea vitraliu, oamenii Trasului cu Urechea şi cu Ochiul, Pîndaşii, Auzitorii, Nevăzuţii, Presăraţii, Comedianţii, Maeştrii Maieuticii, Virtuoşii Euristicii, care nu numai că-l informau despre ceea ce aflaseră prin vicleşuguri, prinseseră din zbor, înţeleseseră pe jumătate, despre o vinovată vorbă rostită la o recepţie diplomatică, la tejgheaua unui bar, în căldura unui alcov — erau peste tot, pătrundeau fără să fie văzuţi, Oaspeţi de Sticlă într-o zi, Oaspeţi de Piatră, alteori, dacă era de preferat, neobservaţi, iscoditori, simpatici adesea... — dar erau şi Supraveghetori ai Supraveghetorilor, Pînditori ai Vicleniilor, memorialişti a tot ceea ce închipuiau, urzeau, unelteau chiar colaboratorii, rudele şi prietenii Primului Magistrat, sub ocrotirea Înaltei sale Umbre. Astfel, ascultîndu-i pe oamenii lui cu ochiul în gaura cheii şi nările în vînt, cu supărare uneori, alteori rîzînd, afla despre foarte diverse şi pitoreşti afaceri ce se aranjau în spatele său : afacerea cu podul construit peste un rîu inexistent pe hartă ; afacerea Bibliotecii Municipale fără cărţi ; afacerea cu taurii de reproducere din Normandia care nu traversaseră niciodată Oceanul, afacerea cu jucăriile şi abecedarele pentru inexistente grădiniţe de copii ; afacerea Maternităţilor Rurale, unde tărăncile nu se [203] duceau niciodată, bineînţeles, pentru că năşteau după obiceiul de veacuri, aşezate pe un taburet fără fund, ţinîndu-se de o frînghie agăţată de tavan şi cu pălăria bărbatului în cap, ca să fie băiat ; afacerea cu pietrele kilometrice rămase doar în faza de planşetă ; afacerea cu filmele pornografice vîndute în cutii de conserve Quaker-oatx; afacerea eu Loteria Chinezească („jeux de trente-six-betes", cum îi spusese Baronul Drumond, care introdusese în America jocul de loto cu animale numerotate, originar din Canton), pusă pe roate de Brigada pentru Desfiinţarea Jocurilor de Noroc din cadrul Poliţiei Naţionale ; afacerile cu Erectyl, produs coreean, cu rădăcină de mandragora în flacon, liana afrodisiacă din Santo Domingo şi prafurile de carapace de broască ţestoasă şi de cantaridă ; afacerea cu automatele de pocher mecanic — trei clopote, trei prune sau trei cireşe : jack-pot — ţinută de Şeful Poliţiei Secrete : afacerea cu certificatele de naştere ad perpetuam me-moriam 2 pentru „interdits de sejour" 3 şi ocnaşii francezi din Oayenne, dornici să ne fie compatrioţi ; afacerea cu cabinetele astrologice, de ghicit, în palmă, în cărţi, cu horoscopuri prin corespondenţă, profeţi hinduşi — toate astea interzise prin lege — de care se ocupa Ministrul de Interne ; afacerea cu „Epidiascoapele Galante", de prin bîlciuri şi parcuri de distracţie, ţinute de Căpitanul Valverde ; afacerea cu cărţile poştale catalane — nu atît de fine ca cele franţuzeşti, spuneau experţii — de care se ocupa Căpitanul Calvo ; afacerea cu „Cearşafuri sfinţite pentru Tinerii Căsătoriţi („Draps benis_pour jeunes maries" [sic]), produse de o manufactură din Paris, din cartierul Marais, ce nu puteau lipsi din zestrea oricărei mirese creştine... înfuriat şi amuzat — mai mult amuzat decît înfuriat — Primul Magistrat contempla în fiecare dimineaţă această panoramă de escrocherii şi combinaţii, gîndindu-se că singurul 1 2 3 Marcă de fulgi de ovăz. Intru veşnică aducere aminte (în lat. în orig.). Cei cărora le este interzisă intrarea şi şederea într-o ţară (în fr. în orig.). [204] lucru de făcut era să-i răsplătească pe oamenii săi pentru fidelitatea şi zelul lor, în amuzanta monedă folclorică. Pentru că el nu era — şi nu fusese niciodată — tipul care să umble cu găinării. Proprietar de întreprinderi administrate prin intermediari, el era Seniorul Pîinii şi Peştelui, Patriarh al Grînelor şi al Turmelor, Domn al Gheţurilor şi Domn al Izvoarelor, Stăpîn al Fluidelor şi Stăpîn al Roţii, sub o multiplă identitate de iniţiale, consorţii, firme comerciale, societăţi întotdeauna anonime, ce nu cunoşteau falimentul şi pierderile. Primul Magistrat îşi admira deci vitraliile matinale, constatînd, însă, că în ciuda Teroarei dezlănţuite de cînd explodase prima bombă în Palat, exista ceva, ceva ce le scăpa oamenilor săi, ceva ce nu putea fi încolţit, ce nu luase sfîrşit cu arestările, nici cu torturile şi cu starea de asediu ; ceva ce se mişca în subsol, în infrasol, ce se năştea din ignorate catacombe urbane ; ceva nou în ţară, imprevizibil în manifestări, de nepătruns în mecanismele sale, pe care Demnitarul nu reuşea să şi-l explice. Atmosfera era parcă schimbată de un polen impalpabil, un ferment subpă-mîntean, o forţă ce se furişa, alunecoasă, ocultă şi totuşi manifestă, tăcutăy dar cu un sistem circulator ce îşi făcea simţit pulsul puternic în cotidiana producţie de foiţe clandestine, manifeste, proclamaţii, pamflete, tip „de buzunar", scoase din tipografii fantomă („ ...nu sînteţi în stare să descoperiţi ceva atît de greu de ascuns, atît de zgomotos cum e o tipografie ?" striga Primuî Magistrat în dimineţile lui de mînie aprigă...), în care nu mai era insultat pe şleau, în argou de maidan şi mahala, cu jocuri de cuvinte şi bancuri de factură uşoară, cum se făcea înainte, ci, denumindu-l Dictator (cuvîntul ăsta îl rănea mai mult decît orice epitet mîr-şav, orice poreclă intraductibilă, pentru că reprezenta o monedă cu curs supărător în străinătate — şi, mai ales în Franţa), se dezvăluiau publicului, într-un stil ales şi tăios, multe lucruri — fapte, afaceri, decizii, eliminări... — ce n-ar fi trebuit să ajungă niciodată la urechile oamenilor... „Dar... cine, cine, cine publică [205] aceste foiţe, li bele, infame, calomnii ?" striga, în fiecare dimineaţă, Primul Magistrat, în faţa obişnuitelor sale vitralii, cu chipuri asudate, crispate, înfricoşate de incapacitatea ior de a răspunde. Oamenii Culorilor Reglementare — albastru, alb, galben — bolboroseau ceva ; în urma lor, contradictorii, debusolaţi, palizi, confraţii Maieu ticii dădeau cîte o indicaţie, procedînd, însă, prin eliminare. Strîngeau cercul în jurul textelor, căutînd vinovaţii printre rînduri. Nu erau anarhiştii : erau închişi toţi ; nu erau nici partizanii lui Luis Leoncio Martinez, încarceraţi deja în diferite închisori din ţară ; nu erau fricoşii opoziţionişti de alte orientări, toţi fişaţi şi supravegheaţi, care nu dispuneau de mijloacele tehnice necesare pentru a avea o tipografie clandestină funcţionînd continuu şi exasperant... Şi astfel, pe bază de presupuneri, de ipoteze lansate pe masa unui calcul al probabilităţilor, adunîndu-se litere separate, asemenea bucăţelelor unui puzzle englezesc, se ajunse la cuvîntuî C-O-M-U-N-I-SM, ultimul ce le putea trece prin minte... Dar, în fine — şi acum Primul Magistrat cugeta la asta, singur, doar cu Peralta —, sîntem un neam extrem de ahtiat după noutăţi, ca toţi latinoamericanii. Era de ajuns să înceapă să circule ceva prin lume — o modă oarecare, un produs, o doctrină, o idee, o manieră de-a picta, de-a scrie versuri, de-a spune tîmpenii — ca noi s-o îmbrăţişăm cu entuziasm. Asta era la fel de valabil pentru Futurismul Italian şi pentru Tinereţea Abatelui Soury *, pentru teozofie sau pentru maratonurile de dans, pentru krausism sau pentru spiritism. Şi acum, comunismul ăsta rusesc, exotic, imposibil, condamnat de toate spiritele cinstite, de la Tratatul de la Brest-Litovsk2 încoace, începea să-şi trimită antenele şi în America. Din fericire, nu erau prea mulţi partizanii acestei doctrine fără viitor, străină de obiceiurile noastre — în orice caz, activităţile sale nu fuseseră foarte vizibile pînă acum — dar, devreme ce era con1 2 Numele unui tonic ce se bucura de mare faimă la începutul veacului. Tratatul de pace ruso-german încheiat în 1918. [2061 siderată, deodată, ca o posibilă forţă, în faţa celor prezenţi apărea chipul neluat în seamă, al unui tînăr pe nume Alvarez sau Alvaro, sau Alvarado — Peralta nu-şi amintea prea bine —, cunoscut mai degrabă ca Studentul de cînd, într-un discurs deosebit de agresiv, ar fi spus : „Nu trebuie să vedeţi în mine decît un student, un student oarecare, Studentul" — ce se făcuse ceva mai cunoscut în timpul unor mai vechi manifestaţii studenţeşti. Un turnător îl auzise vorbind, de curînd, în termeni elogioşi, despre Lenin ăla care-l răsturnase pe Kerenski în Rusia, instaurînd sistemul distribuirii averilor, pămînturilor, vitelor, argintăriei şi femeilor... „Trebuie căutat", zise Preşedintele. „Poate dăm de vreo urmă pe pista asta." Obişnuitul vitraliu de fiecare dimineaţă se transformă, însă, într-un tablou al consternării. Era imposibil să-l prindă pe Student. Şi cum niciodată nu fusese prea supravegheat, fiind considerat inofensiv — părea mai interesat de poezie, decît de politică —■ Experţii de la Securitate nu reuşeau să se pună de acord asupra aspectului său fizic, statură, fizionomie, greutate. Unii spuneau că avea ochii verzi, alţii, căprui ; unii ziceau că are înfăţişare atletică, alţii că era plăpînd şi bolnăvicios ; conform actelor de înscriere la Universitate avea 23 de ani, era orfan de mamă, fiul unui învăţător căzut în măcelul de la Noua Cordobă. Era în oraş, fără nici o îndoială ; dar cînd poliţia năvălea în ascunzişurile sale, agenţii nu găseau decît un pat nearanjat, cu semne ale unei prezenţe recente, o sticlă de bere pe jumătate băută, hîrtii arse, mucuri de ţigară, cîte o carte lăsată pe podea ; odată, volumul I din Capitalul de Karl Marx, cumpărat — după cum se putea vedea după ştampilă — de la librăria „Atena" a lui Valentin Jimenez, în prezent arestat pentru că vindea cărţi roşii. ,.Asta-i bună !" — strigă Primul Magistrat, aflînd vestea. „Cretinii ăştia adună Roşu şi negru, Cavalerul de Casa Roşie, şi lasă în vitrină cărţile cele mai pe« riculoase." Şi cum Ilustrul Academician vorbise odată, acolo, la Paris, de un „pericol marxist", de o „literatură [207] marxistă", îi ordonă lui Peralta („mai inteligent decît detectivii ăştia căcăcioşi, fără să desconsiderăm prezentul...") să-i aducă toată literatura de acest fel ce se putea găsi în oraş... După două ore, pe masa din biroul prezidenţial se aliniau diverse tomuri. Marx : Lupta de clasă în Franţa (1848—2850), 28 Brumar al lui Louis Bona-parte, Războiul Civil in Franţa (1871). „Vax !... Toate astea ţin de preistorie", spuse Primul Magistrat, dînd la o parte cărţile cu un gest dispreţuitor. Marx-Engels : Critica programelor de la Gotha şi Erfurt... „Asta-mi miroase a pamflet la adresa nobilimii europene... Gotha, ştii şi tu, e un fel de carte de telefon a prinţilor, ducilor, conţilor şi marchizilor"... Engels : Ludwig Feuerbach şi sfirşitul filozofiei clasice germane". „Nu cred că astea sînt în stare să-i pervertească pe vatmanii noştri"... Marx : Salariu, preţ, profit. Preşedintele citi : Stabilirea valorii mărfurilor prin cantitatea relativă de muncă, încorporată este complet deosebită de metoda tautologică de stabilire a valorii mărfurilor prin valoarea muncii sau a salariilor. „Ai înţeles ceva ? Nici eu" . Marx : Contribuţii la critica economiei politice. Răsfoi volumul, pînă ajunse la un Apendice ce-i stîrni rîsul : „Cu versuri în engleză, versuri în latină, versuri în greacă... Nu cred s-o pot îndoctrina cu aşa ceva pe intendenta Elmira" („Mă credeţi mai proastă decît sînt", zise aceasta, atinsă...). Şi mai rîdea cînd apucă un alt volum : („Ah ! In sfîrşit faimosul Capital... ! Ia să vedem : Prima metamorfoză a unei mărfi, transformarea sa din forma de marfă în bani, conţine în acelaşi timp, întotdeauna, o a doua metamorfoză antagonică a altei mărfi, adică re-transformarea ei din forma de bani în cea de marfă. B-M sau cumpărarea este, totodată, vînzdre M-B; ca urmare, metamorfoza finală a unei mărfi, reprezintă, în acelaşi timp, metamorfoza finală a alteia. Pentru ţesătorul nostru, ea reprezintă tranzitul mărfii sale spre Biblie, în care s-au transformat cele două lire sterline transformate în pînză. Dar, la rîndul său, vînzâtorul Bibliei investeşte cele două lire sterline primite de la [208] jesălor in raclau. B-M, fază finală a produsului B-M iPinză-Bani-Biblie), este în acelaşi timp, M-B sau prima fază a procesului M-B-R (Biblie-Bani-Rachiu)... „Pentru mine, singurul lucru clar de aici e rachiul", spuse Primul Magistrat foarte bine dispus. „Şi cit face cărţoiul ăsta nemţesc ?" „Douăzeci şi doi de pesos, domnule". „Să-l vîndă, atunci, să-l vîndă mai departe... Nu sînt douăzeci şi doi de oameni în toată ţara care să dea douăzeci şi doi de pesos pe ceaslovul ăsta mai greu ca laba unui mort... M-B-M, B-M-B... Pe mine nu mă răstoarnă nimeni cu ecuaţii"... „Uitaţi-vă totuşi la asta", zise Peralta, scoţînd din buzunar o broşură subţire : Creşterea găinilor Rhode-Island Red. „Ce legătură are cu chestia cealaltă ?" spuse Preşedintele. „Aici n-am putut aclimatiza niciodată găini americane. Nici Nat-Pinkerton alea cu pene pe picioare, nici Leghorn care acolo, în Nord, fac mai multe ouă decît zilele unui an, iar aici, nu ştiu de ce, li se strînge dosul şi nu fac decît patru pe săptămînă ; iar RhodeIsland Red ; alea grase, sînt mîncate de căpuşe, de cum le aducem aici". „Deschideţi cartea, Domnule Preşedinte. Şi uitaţi-vă bine"... Marx-Engels : Manifestul Partidului Comunist..: „Eh, drăcie, asfa-i altceva !" Şi încruntat, neîncrezător, citi : O stafie umblă prin Europa : stafia Comunismului. Toate puterile Sfintei Alianţe s-au aliat pentru a încolţi această stafie : Papa şi Ţarul, Metternich şi Gui-zot, radicalii din Franţa şi poliţiştii din Germania.", Pauză. Şi apoi : „Ca de obicei — ieroglife sau preistorie. Sf înta Alianţă (n-a fost după căderea lui Napoleon ?); Papa, care nu deranjează pe nimeni, Metternich şi Guizot (cine-şi aminteşte aici că au existat nişte domni cu numele de Metternich şi Guizot ?), Ţarul Rusiei (care dintre ei ? Nici eu n-aş şti să-ţi spun...) Preisto¥îe..: Pură preistorie..." Cu toate acestea, sărind paginile şi ajungînd la ultimele rînduri ale broşurii mascate în tratat avicol, se opri, meditativ parcă, asupra unei fraze : în concluzie, comuniştii sprijină, în orice ţară, orice mişcare revoluţionară îndreptată contra ordinii [2091 (4 social'politice exisi'ente... Se Lăsă o tăcere liragă şi. pe urmă : ..Vechiul anarhism dintotdeauna ; bombe la Paris, bombe la Madrid ; atentate contra regilor şi reginelor ; anarhosindiealism, comunism, R.S.A., M-B-M, B-M-B, P.M.S.D.R., Y.M.C.A. Alfabetul întors pe dos, proliferarea iniţialelor, semne ale decadenţei tuturor timpurilor. Şi totuşi, chestia cu creşterea găinilor Rhode-Island Red... E ingenioasă... Roşu «= Red... Trimite să se ridice toate şi să fie băgat la gherlă oricine e găsit cu literatură din asta avicolă... In afară de asta... în afară de asta... Dar... ce se-ntîmplă ?..." Să fi fost trei după-amiază. Clopotul mare de la Catedrală începu să bată solemn, măsurat. Şi ca şi cum asupra operei dintîi a unui gigantic şi liturgic turnător în bronz s-ar fi abătut un ciocan enorm, născător de clopote-fii, de fiice-clo-pote, răspunseră clopotele virgine, cristaline, niciodată deflorate ale Schitului de la Paloma, acolo sus, la graniţele înzăpezite ale Vulcanului Tutelar, reluîndu-le apoi cîntul soprana de la San Vicente del Rio Frio, baritonul de la Hermanitas de Tarbes, soprana de coloratură de la Iezuiţi, glasul de contralto de la San Dionisio, basul profund de la San Juan de Letrân, solfegiile de argint ale Divinei Pastora, încingînd o sărbătoare a dangătelor şi ecourilor, a chemărilor şi clinchetelor, a bucuriei şi veseliei ; de frînghiile clopotelor stăteau spînzuraţi, suind şi coborînd, cu picioarele crăcănate, dansînd în aer, clopotari şi ministranţi, seminarişti şi capucini, agili şi îndemînatici, ce se înălţau de la podea doar cu o lovitură din picior, ca să zboare într-un du-te-vino, prin marea cutie de rezonanţă a turlelor, în ritmul hărmălaiei de sus. Şi concertul se porni de la nord la sud, de la răsărit la apus, învăluind oraşul într-o prodigioasă polifonie de bing-bang-uri, clinchete si dtengăte, în vreme ce sirenele fabricilor, claxoanele maşinilor, tigăile lovite cu lingura, crătiţele, cutiile de conserve, tot ceea ce suna, răsuna, asurzea, îşi înălţa glasul pe deasupra îngustimii străzilor vechi şi a asfaltatei lărgimi a străzilor noi. Acum şuierau locomotivele, urlau maşinile pompierilor, urcau în tremolouri [210] de aramă clopotele tramvaielor. ,,S-a terminat războiul !" strigă, intrînd neanimţat, Ministrul Afacerilor Externe, apucînd sticla de Santa Ines ce, lăsată pe masa cu cărţi, tocmai fusese desfundată de Primul Magistrat şi secretarul său, siguri că nu-i vede nimeni. „S-a terminat războiul. A triumfat Civilizaţia asupra Barbariei, Latinitatea asupra Germanismului. O victorie care e şi victoria noastră !"... „Am căcat-o", spuse Preşedintele încet. „Acum, chiar c-am căcat-o"... Liceenii, scăpaţi de ore, ieşeau de pe la şcoli, ţipînd şi cîntînd. Fetele vesele de pe La Chayota, Economia, San Isidro, ieşiră în stradă cu fileuri de păr de Lorena sau funde negre alsaciene prinse în coc. „S-a terminat războiul... S-a terminat războiul"... Meseriaşii, zidarii, acordorii de pian, cămătarii, feroviarii, vînzătorii de mango şi tamarin, vînză-torii de îngheţată, flaşnetarii cu maimuţe îmbrăcate după moda italienească, cei de la salubritate, profesorii cu plastroane scrobite, chimiştii de la fabricile de zahăr, naturaliştii, teozofii, bookmaker-ii de la Hipodrom, cercetătorii, spiritiştii, laboranţii, pederaştii cu garoafă între dinţi, folcloriştii, oamenii de litere, oamenii de tripou, oamenii cu togă şi beretă, defilau în ritmul aceluiaşi strigăt : „S-a terminat războiul... S-a terminat războiul". Apărură colportorii ediţiilor speciale, cu titluri cu corp 64 : „S-a terminat războiul... S-a terminat războiul"... Studenţii, ştiind că poliţia va avea atîta minte să nu-i deranjeze într-o asemenea ocazie, ieşiră în stradă din curtea Universităţii San Lucas, în coloană strînsă, purtînd pe umeri o platformă de lemn, pe care un măgar meşterit de ei, cu cască cu vîrf ascuţit şi steag nemţesc pe spate, dădea din copite în aer, fiind lovit cu sabia de un manechin ce-l reprezenta, prin tricolorul împodobit cu aur, pe Mareşalul Franţei. Iar cei din convoi cîntau : Kaiserul dă din copite Jofjre M mină ca pe vite. 1 Joseph Joffre ("1852—1931), Mareşal al Franţei, Învingător în bătălia de pe Marna, în 1914. [211] 14* Însufleţită reprezentaţie, cu Joffre în pantaloni roşii, ocoli de cîteva ori Parcul Central şi se opri în faţa Palatului Prezidenţial. O luă apoi pe Bulevardul Republicii, spre oraşul de sus, în vreme ce preoţii de la Divina Pastora scoteau o altă platformă pe care Fecioara, cu o largă mantie cu paiete, domina victorioasă un balaur verde, zvîrcolindu-se în agonie — scos din altarul Sf. Gheorghe — de al cărui cap diavolesc atîrna o bucată de carton cu cuvîntul Război scris gros cu tuş. Şi acum, femeile erau cele care cîntau, un vechi cîntec ţărănesc : Sjîntă Mărie, de rău jereştc-ne pe noi şi ne apără, Fecioară de jivina de rău soi. Ceilalţi veneau pe Caile del Comercio, cu măgarul şi Mareşalul mişcaţi cu sîrme, zdrăngănind maracas şi lansînd rachete; Kaiserul dă din copite Jojjre-l mină ca pe vite. Iar slujitoarele Divinei Pastora intrau pe Caile de îos Plateros, ca să iasă, urcînd pe Gradillas, în Bulevardul Auguste Comte : Fecioara luă un machete ca să-l poată spinteca, Diavolul în patru labe prin tufişuri se-ascundea. "„Am căcat-o !" spuse Primul Magistrat, ce privea tot spectacolul cu o căutătură deloc veselă. „Dar, Domnule Preşedinte, e triumful Raţiunii, triumful lui Descartes"... „Ascultă, Peralta, acum o să scadă preţul la zahăr, banane, cafea, gumă de mestecat şi gutapercă. S-a ter- [2123 minat cu Vacile Grase... Şi lumea o să spună că regimul meu n-a avut nimic de-a face cu prosperitatea ţării." Kaiserul dă din copite Joffre-l mină ca pe vite. „Dă ordin să se organizeze un mare banchet oficial pentru a sărbători victoria Sfintei Genoveva asupra Hunilor, a Ioanei d'Arc contra lui Clausewitz, a Divinei Pastora contra Comunismului Internaţional. Acum se vor întoarce berzele lui Hansi pe acoperişurile din Colmar şi va suna, glorioasă, trîmbiţa lui Deroulede 1... Descartes a cîştigat războiul, dar noi am pus-o de mămăligă..." Sfintă Mărie, De rău jereşie-ne pe noi... 1 ' :..„ Şi totuşi există un mod de-a mai stoarce un ultim strop de pe urma războiului. Acum, cînd lumea are încă parale, vom organiza o grandioasă colectă pentru Reconstrucţia Regiunilor Devastate din Franţa... Dă-i o telegramă Ofeliei. Spune-i să vină cit mai repede. Ne mai putem folosi de uniforma ei de infirmieră de la Crucea Roşie." Şi prea puţin interesat, deacuma, de ceea ce se petrecea în stradă, străin de zarva universală, nostalgic şi copleşit de tainice frămîntări, Primul Magistrat învîrti manivela gramofonului cu pîlnie, ce dormea întrun colţ al biroului său, ca să asculte un disc de Fortuge : Lorsque la nuit tombe sur Paris La bclle eglise de Notre-Dâăââjne Semble monter au Paradis Pour lui conter son etat d'âăââme. • 1 Paul Deroulede (1846—1914), poet şi om politic francez, preşedintele Ligii patrioţilor. 2 Cînd noaptea se Iasă peste Paris Frumoasa catedrală Notre-Dâme Pare că ureă-n Paradis Pentru a-şi deschide sufletul (în fr. în orig.). [213] 13 Campania de Strîngere de Fonduri pentru Reconstrucţia Regiunilor Devastate de Război fu o minunată reuşită care, pe lîngă faptul că produsese beneficii pe de lături, pe cît de considerabile, pe atît de necontrolabile, restabili prestigiul ţării şi a inteligentului ei Guvern, într-o Europă prea absorbită de problemele sale de pace, pentru a-şi aminti de întîmplări mărunte, locale, exotice situate în estempatele depărtări ale unei epoci anterioare unui anumit august istoric ce răscolise lumea. Ofelia, în uniformă de infirmieră, umblă din oraş în oraş, din ateneu în ateneu, cu o expoziţie de gravuri, desene, afişe şi elocvente fotografii ce înfăţişau cîmpuri pustiite, sate distruse, cratere de mine, catedrale în ruine şi orizonturi de cruci. „Ei îţi cer şcoli pentru copiii lor" — se citea deasupra unei dezolante panorame a unui cimitir militar. „Inapoiaţi-mi lăcaşurile" — scria la picioarele unui Crist străpuns de gloanţe... între timp, o prosperitate ascunzînd deja inflaţia, continuată datorită unui nemaipomenit impuls iniţial, îşi urma ascensiunea de speculaţii şi risipă, fără ca favoriţii şi ajunşii să ţină seama de pronosticurile sumbfe ale unor economişti — puritani care-ţi strică cheful, cu glasuri ele sibile — contabili ce distonau în corul plin de încredere al celor ce cîntau bucuriile unei ficţiuni zilnic reînnoite. Pentru că se trăia în ficţiune. Fără să-şi dea seama, oamenii se integrau într-un enorm bîfci născut de o baghetă magică, unde totul era o răsturnare de valori, inversare de noţiuni, mutaţie de aparenţe, deviere de drumuri, mască şi metamorfoză — un miraj perpetuu, transformări surprinzătoare, lucruri întoarse cu dosu-n sus, datorită vertiginoasei acţiuni a unui Ban ce-şi schimba înfăţişarea, greutatea şi valoarea peste noapte, fără să iasă din buzunarul — mai bine zis, din casa de economii — a stăpînului său. Toiul era pe dos. Nenorociţii locuiau în Palate de Ctitori, contemporane cu Orellana şi Pizarro — acum stăpînite de jeg şi- şobolani — în timp ce stăpînii trăiau în case [214] lipsite de orice tradiţie indigenă, barocă sau iezuită — adevărate decoruri de teatru în tonalităţi de Ev mediu, Renaştere sau Andaluzie hollyvvoodiană ce nu avuseseră niciodată vreo legătură cu istoria ţării, în cazurile cînd nu imitau, în edificii mari, stilul celui de-al Doika Imperiu, de pe Bulevardul Haussmann. Noua Poştă Centrală avea un minunat Big-Ben. Noua Secţie I de Poliţie era Templul din Luxor, de culoare verde-nil. Reşedinţa de ţară a Ministrului pentru Problemele Economice era o preţioasă miniatură a Palatului Schon-brunn. Preşedintele Camerei îşi găzduia amanta într-o mică Mănăstire de Cluny, îmbrăcată în iederă importată, în fiecare noapte se jucau averi pe terenurile de pelotă bască şi la cursele de ogari englezeşti. Se supa ia Villa d'Este sau La Troika (cabaret recent deschis de primii ruşi albi sosiţi aici, via Constantinopol), pe cînd mîncărurile tradiţionale naţionale, acum dispreţuite la fel ca sandalele de sfoară sau romanţele populare, se mai serveau doar" în bodegile chinezeşti, astfel că bucătarii cantonezi se erijau în Păstrători ai Artei Culinare Naţionale. Succesele muzicale ale zilei erau Caravan, Egyptland, Japanese Sandrnan, Chinaîoicn, my Chinatown şi, mai ales, Hindustan, prezent pe pupitrele tuturor pianelor cu o copertă unde un elefant şi un cornac se proiectau în negru pe un sol roşu-aprins. Femeile favorizate de boom nu ştiau unde să-şi mai poarte diademele, cerceii şi colierele sau rochiile făcute la Worth, Doucet şi Surorile Callot. Şi tocmai de aceea, amintindu-şi de o veche dorinţă, astăzi realizabilă, Primul Magistrat se gîndi la posibilitatea de a înfiinţa o Operă în Oraşul-Operă, Capitala Ficţiunii, oferindu-Je compatrioţilor săi spectacole asemănătoare celor ce se prezentau la Buenos Aires şi Rio de Janeiro — oraşe ce urmăreau întotdeauna cu atenţie arta şi rafinamentul Lumii Vechi. Adolfo Bracale, impresar de turnee americane, însufleţit de o asemenea pasiune pentru drama lirică îneît ajunsese cu Simon Boccanegra, Manon şi Lucia di Lo.mermoor la minele de silitră din Chile, pe plantarii de banane, în porturile din sud şi în explca[2151 ţările de cauciuc din Manaos, străbătând deserturi, urcînd în susul nurilor, vizitînd Antile mari şi mici, cu trupă, costume şi decoruri — în stare să pună mîna pe baghetă, cînd vreun maestro i se îmbolnăvea de friguri, sau să cînte Madame Butterfly cu o orchestră compusă dintr-un pian, şapte viori, flaut, saxofon, saxhorn, două violoncele şi un contrabas, dacă nu găsea altceva mai bun la faţa locului — fu însărcinat să aducă pe scena Teatrului Naţional „ce era mai bun în lume"... Şi astfel, într-o bună dimineaţă, trenul de Puerto Araguato îşi făcu intrarea în capitală, aducînd temple antice, retorte de alchimist, un cimitir scoţian, cîteva case japoneze, Castelul de la Elsinor, terasa de la San Angelo, mănăstiri, peşteri şi temniţe, totul îndoit, înfăşurat, în piese ce se îmbucau, păduri pliante, claus-truri în suluri, în atîtea lăzi că de-abia ajunseră două garnituri de tren, una după alta, ca să le încarce pe toate. Şi, în sfîrşit, spre seară, o a treia garnitură — cu vagon-restaurant ultramodern, cu meniu în franceză — intră în Staţia Terminus, strălucind de celebrităţi ce îşi făcură apariţia pe peron între lumini de magneziu şi grămezi de flori, urări din partea funcţionarilor oficiali, aplauze pe măsura faimei şi mandolinate din partea Coloniei Italiene, în primul rînd marele Enrico Caruso, cu haină la două rînduri şi un diamant la cravată, Borsalino gri-deschis şi butoni de platină, amabil, volubil şi popular, care, zăpăcit de atîta solicitudine şi răsfăţ, nemaiştiind tinde se află, îl salută pe un caporal ca pe un general, îi spunea excelenţă hamalului, îl neglija pe Ministrul real pentru a-l îmbrăţişa pe melomanul cu faţă de ministru, împărţind autografe cu duzina, sărutînd copiii, fericit în atmosfera aceea care-i amintea de o pieţişoară napolitană în zi de sărbătoare ; apoi apăru Titta Rufo, cu privirea dramatică, înfăţişare robustă şi lat în piept, într-un costum dintr-o uşoară ţesătură de Palm-Beach, părînd imposibil ca o figură atît de atletică să se împace cu chinuita zvelteţe a lui Hamlet de pe afiş, al cărui personaj avea să-l însufleţească peste cîteva zile ; din vagoane mai coborîră [216] Lucrezia Bori, toată dinţi şi coloratură, deja în rolul Rozinei, pompoane şi fustă spaniolă ; Gabriela Bezan-zoni, contraltă cu pumnal în jartieră, a cărei imagine de femeie bogată contrasta brutal cu debilitatea firavelor balerine americane care, ducîndu-şi pantofii de balet în valijoare de muşama, coborîră în urma ei din vagonul prezidenţial ; Ricardo Stracciari, cu mănuşi de şevro şi redingotă de rudă venită la o mare înmormîn-tare, răspunzînd ziariştilor în acute ; slabul Mansueto, lung ca un pedant de roman picaresc, care făcuse gluma de-a coborî cu pălăria lui Don Basilio sub braţ ; Nico-letti-Korman, pe care aveam să-l vedem, cu pieptul gol, şaliapinian şi blasfemator, în Mefistofeles de Boito..: Zi şi noapte, croitorii capitalei lucrară croind febril din foarfece, cozi de frac şi veste de pichet, în timp ce croitoresele alergau de la o probă la alta ca să termine sau să modifice una sau alta, să lungească fuste, să mărească decolteuri, să strîmteze rochia vreunei doamne topite de patimă, să dea drumul la cusături pentru vreo obeză, să lărgească talia vreunei gravide, modificînd, modernizînd, adaptînd ceea ce nu se mai purta, la linia ultimelor modele. Corul era alcătuit din membrii or- chestrelor studenţeşti şi ai societăţilor corale ; fură puşi la treabă cei mai buni instrumentişti din ţară, reuniţi, în cele din urmă, într-o orchestră, sub conducerea unui bolognez cu o fire groaznică, tip care, fără să întrerupă interpretarea unui pasaj, dădea strigînd indicaţii de genul : „Fa ţinut, măgarule"... „Pătrime cu punct, idio-tule"... „Dolce ma non pederasta" (Asta pentru preludiul la Traviata), „Allegro con coglioni" (Asta pentru uvertura la Carmen), afirmînd tot timpul — în felul ăsta imitîndu-şi maestrul, pe Toscanini — că era preferabil să trăieşti printre proşti şi curve, decît să ai de-a face cu muzicanţi, deşi, tot cu ei se ţinea, în fond şi la urma urmei, cînd, după repetiţii, cu prosoape pluşate în jurul gîtului, se ducea la cîrciumioara Roma, cu însufleţită atmosferă populară, să bea cîteva păhărele de Rom Santa Ines, stins cu Fernet Brânca... In aşteptarea deschiderii stagiunii, în fiecare seară avea loc cîte o [2171 petrecere, în onoarea celor de la Scala şi Metropolitan care, deşi afirmau, de fiecare dată, „că nu sînt în voce", sfîrşeau prin a cînta cîte o romanţă din repertoriul lui Piedrigrotta sau Vorrei morire de Tosti. Şi, în vremea asta, printre lovituri de ciocan, bombăneli, înjurături, accidente, decoruri rupte, trape care nu funcţionau, suliţi pierdute, accesorii stricate, o furcă de tors uitată în Italia, reflectoare nepotrivite, fumuri drăceşti ce nu se ridicau niciodată la timp, o invazie de şobolani în cabinele actorilor, dizenterii, colici de mai, flori care-i produceau alergie sopranei, o încăierare între Mansueto şi Nicoletti pentru nişte fese de mulatră, contracte rupte şi semnate din nou, o palmă trasă de vioara întîi fagotului doi, nenumărate plîngeri, diverse afonii, două furuncule din cauza climei, ţînţari, haine pătate, ploi tropicale, o hernie, noi afonii, blînde şi spuzeli, se montă un Faust atît de impresionant, încît despre acea minunăţie cîntară, de îndată, barzii şi rapsozii populari, întru uimirea celor ce nu auziseră încă de ea. Urmă apoi o formidabilă Carmen cu Bezanzoni-Caruso, cu toate că în scena cu contrabandiştii, în loc de flinte, rătăcite îji timpul călătoriei, coriştii erau înarmaţi cu carabine Winchester — dar de asta îşi dădură seama doar experţii. Apoi se cîntă Bărbierul din Sevilla, unde Mansueto crea un Don Basilio atît de truculent şi burlesc, încît îl depăşi pe Figaro — Titta Rufo — în privinţa bravurei şi ţinutei. Traviata cu Măria Barrientos purtă publicul pe culmile extazului : „Brindisul" trebui cîntat de trei ori pentru că aplauzele n-o lăsau să continue partitura ; marea scenă cu bătrînui Germont şi Violeta provocă discretele lacrimi de rigoare şi, la sfîrşit, se azvîrliră atîtea flori pe scenă, încît interpreţii, cînd ieşiră să salute publicul, călcară pe un covor de trandafiri, chiparoase şi garoafe... Stagiunea continuă triumfal cu Favorita, Martha de Flotow (unul dintre marile succese ale lui Caruso), Hamlet de Ambroise Thomas, Bigoletto şi Somnambula... Primul Magistrat era fericit. Opera transfigurase capitala. După spectacole, cafenelele elegante se umpleau de un public ce etala tot [218] ce era mai scump şi mai orbitor în materie de bijuterii şi toalete de lux — public contemplat din stradă de un popor uluit că are aici, la îndemînă, cum s-ar zice, o lume a luxului pe care şio închipuise pînă acum cu ajutorul romanelor roz, a filmelor despre milionari sau a coperţilor din Vanity Fair văzute la chioşcurile de ziare, cu atîtea femei de-ale noastre, adoptînd, deodată, stilul şi eleganţa cercurilor unui John Singer Sargent sau Jean-Gabriel Domergue. „Ajungem lume bună, Peralta ; ajungem lume bună", zicea Preşedintele, privind somptuosul parter unde, în pauze, se vorbea doar cu termeni ca racconto, portamenti, jiato, tessitura şi arioso 1... Şi totul merse bine pînă la premiera cu Tosca, unde se petrecu ceva neobişnuit : la sfîrşitul actului al II-lea, cînd Floria împlîntă cuţitul în pieptul lui Scarpia, de la galerie se auziră ovaţii puternice, prelungi, interminabile, obligînd orchestra să se oprească. Cum în momentul acela nu se cîntase nimic care să motiveze un asemenea entuziasm, Măria Jeritza — şi era debutul ei în seara aceea — nu ştia ce să facă şi tot aşeza sfeşnicele din dreapta şi din stînga cadavrului unui Titta Ruffo, la fel de stupefiat ca ea. In sfîrşit, un strigăt de „Moarte zbirilor ! Jos cu Valverde !" ţîşnind de sus, dădu un sens acelor aplauze furtunoase, făcînd-o pe Tosca să părăsească scena, în timp ce cortina se lăsă repede în faţa unei orchestre nedumerite şi mute, iar poliţia năvălea la galerie pentru a-i aresta pe toţi cei care nu avuseseră timp să se furişeze pe scări. A doua zi, Andrea Chenier de Giordano se cîntă într-un teatru încercuit de trupe, ocupat militar de ofiţeri în uniformă de gală, repartizaţi strategic la parter şi balcon şi cu toate astea, la scena cu Tribunalul Revoluţionar se putu auzi un „Trăiască Robespierre !" pornit de nu se ştie unde... Acum, la fiecare operă se auzeau aplauze, şoapte, sîsî-ieli, exclamaţii, motivul lor fiind foarte departe de calitatea muzicii sau reuşita unei interpretări. De fiecare dată erau aplaudaţi proscrişii, conspiratorii, regicizii, 1 Naraţiune, pedală, respiraţie, compoziţie, motiv melodic (în it. în orig.). [219] ! trubadurii rebeli, Hernani ; şi mereu erau fluieraţi turnătorii, poliţiştii, iscoadele, Spoletta. Primul Magistrat consideră oportun să anuleze un spectacol anunţat cu Siberia de Giordano, aşteptînd acum, iritat, nerăbdător, închiderea stagiunii lirice cu Aida. Pentru acest spectacol se mobilizaseră mijloace scenice nemaivăzute. Firmei Leady din New York i se comandaseră trîmbiţele pentru parada finală. Cămilele şi elefanţii unui circ de curînd sosit aveau să facă parte din cortegiu, urmaţi de cincizeci de călăreţi din Batalionul al III-lea Husari, îmbrăcaţi în straie egiptene şi machiaţi ca atare, dacă nu aveau o înfăţişare suficient de nubiană sau etiopiana în virtutea culorii lor naturale. Şi niciodată n-a început un spectacol cu mai multă strălucire în privinţa mişcării scenice, interpretării corului şi acompaniamentul unei orchestre ce, condusă de o mînă energică şi sigură, îşi îmbunătăţise enorm maniera de interpretare, în timpul ultimelor săptămâni. Fură lăudate costumele şi decorurile, fu bisat — cum era şi de aşteptat — Ritorna vincitor şi începu să se desfăşoare actul al II-lea, într-o atmosferă de încordare, de entuziasm anticipat, de bucurie colectivă, ce se ridica spre scenă, spre cîntăreţi şi figuranţi, pe măsură ce drama se apropia de paroxismul concertant al întoarcerii lui Radames. Celebra temă a marşului fu fredonată de întreaga sală. Şi se ajunsese deja la marea scenă finală, cu două sute de persoane printre coloane şi palmieri, Horus şi Anubis, cu Nilul ca fundal — un Nil presărat cu becuri electrice — cînd o bubuitură teribilă răsună în fosa orchestrei, sub tobe, făcînd să zboare talgerele, tobele, tamburinele şi timpanele, într-un nor de fum alb. O a doua bombă explodă în spatele contrabaşilor, punîndu-i pe fugă pe muzicanţii ce se urcau pe scenă, încercau să scape printre scaune, se vîrau în loje, mărind panica unui public ce se îngrămădea spre ieşiri, sărind peste fotolii, împingîndu-se, ţipînd, dînd buzna, călcînd în picioare pe cei căzuţi, în timp ce sus, printre sofite ce le cădeau în cap, alergau, luptau, bătîndu-se ca să ajungă la ieşirile dinspre stradă, gărzile Faraonului, preoţi,, arcaşi, prizonieri înlănţuiţi, soldaţi din Batalionul al [220] III-lea Husari, printre obeliscuri dărîmate, sfincşi şi alte trancote sparte. „Imnul ! Imnul !" urlă Primul Magistrat către maestrul bolognez, care palid, vociferînd,. rămăsese pe podium, încercînd să-i domolească pe nîuzicanţii în debandadă. Dar cum nu mai rămăseseră decît vreo şapte-opt în fosă, ca răspuns la strigătele lui de : „Imnul ! Repede ! Imnul !" nu se auzi decît un aproape imperceptibil vaier al clarinetului, oboiului, a patru viori şi un violoncel... în timp ce publicul, înghesuit în foaier, îşi recăpăta curajul, pe cînd cei înghiontiţi şi călcaţi în picioare — pentru că, de fapt, nu erau răniţi — erau scoşi din sală pe braţe, de poliţişti, Primul Magistrat îşi putu da seama că nu explodaseră nişte bombe, ci petarde mari care făceau mult zgomot şi fum. „Trebuie să continuăm spectacolul", îî ordonă lui Adolfo Bracale, care îl însoţise curajos în inspecţia făcută, urmat de electricieni. Era, însă, imposibil : mirosul de pulbere se simţea în toată sala, decorurile erau căzute, pielea timpanelor plesnită, contra-başii făcuţi ţăndări ; cortina nu mai cobora, mai mulţi corişti se loviseră în îmbulzeală, caii din cortegiul final dădeau din picioare şi muşcau, iar Amonasro îşi pierduse vocea. Cuprinsă de o criză nervoasă, Amneris, încuiată în cabină, ţipa că aşa-i trebuie dacă vine să cînte într-o ţară de canibali. Cit despre Caruso-Radames, acesta dispăruse. Cum cineva îşi amintea că-l văzuse ieşind pe o uşă din spate, fu căutat, de pomană, peste tot în jurul clădirii, în cafenelele şi barurile din apropiere. Nu se întorsese nici la hotel. Putea fi rănit, lovit, leşinat, poate, în vreun loc neştiut. Şi tocmai pornise aferat să-l caute impresarul, cînd un scurt circuit lăsă teatrul fără lumină... Primul Magistrat, urmat de miniştrii şi şefii militari, se întoarse la Palat. Tăcerea lui, în acele momente, era expresia unei mînii situate mult dincolo de graniţele mîniei. Mînie lăuntrică, închisă în ea însăşi, extremă crispare, ce i se citea în privirea fixă, teribilă, ignorînd chipurile din jur, privire de apocalips, ţintită spre vizionare depărtări populate de furtuni, urlete şi represalii. In această atmosferă se [221] aflau — atmosferă de insuportabilă încordare — cînd sună telefonul în Saia de Consiliu. Era Excelenţa-Sa, Domnul Ambasador ai Italiei. Anunţa că Enrico Caruso, arestat pe stradă de un gardian, se afla la Secţia a V-a de Poliţie, pentru că era travestit, deşi nu era perioadă de carnaval ; şi cum era îmbrăcat în femeie şi machiat cu ocru, cu ochii făcuţi şi buzele roşii — se arăta in prccesul-verbal — era pasibil de închisoare în baza legşâ pentru Reprimarea Scandalurilor şi Apărarea Moralei Cetăţeneşti, al cărei articol 132 prevedea o pedeapsă de treizeci de zile închisoare pentru atentat la bunele moravuri şi comportare necuviincioasă în locuri publice, cu circumstanţe agravante dacă aceste fapte erau însoţite de manifestări evidente de homosexualism în privinţa ţinutei şi a aspectului personal, în cazul de faţă o pălărie cu dungi orizontale lăsată pe frunte, cercei cu pietre în urechi, brăţări fantezi şi cîteva şiruri de mărgele la grt, cu scarabei, amulete, zorzoane şi pietre colorate care, potrivit Raportului poliţiei, — erau un indiciu clar de pederastie. „Asta într-o ţară civilizată î" strigă Prinuil Magistrat, mînia sa trecînd din stadiul tăcerii dran a-tice în cel al exploziei verbale, în timp ce mîinile lui azvîrleau cărţi, presse-papier-uri şi călimări pe cov Coloniale sau zeae alegerea unei Regine a Frumuseţii pentru ■ezenta (creolă, dar nu prea ..tuciurie"', totuşi) i-sul Internaţional de la Coral Gabie, de I Ou Miami Shore, cînlat peste tot... în t. fabricile de zahăr îşi suspendaseră prodi fme ca de obicei. Lăsaţi în voia lor. ; ■ şi cicatrizau rănile în desişurile juni: produseseră noi gi*eve în Nord, răz. de cherestea din Ciudad Urrutia. câocî mineri şi armată în Noua Cort; e îhannate, conduse de căpetenii cu num< necunoscute pina ieri, bîntuiau prin munţii din Sud, dînri foc la conace, prădînd prăvălii, asaltînd cazărmi — stă-pîne pentru două-irei zile, pe aşezări unde-i puneau să danseze pe primar, pe negustori şi celelalte notabilităţi, trăgînd cu armele în pămînt pentru ca dansul să fie mai însufleţit. Autorităţile dintr-o serie de provincii nu mai puteau face nimic srapotriva oamenilor răsculaţi care — lucru observat de mai multe ori în istoria ţării — se deşteptau dintr-o blîndeţe, o amorţeală, o resemnare de treizeci de ani pentru a trece brusc, cînd te aşteptai mai puţin, la o violenţă pe care sociologii de aici o considerau străină de bunătatea înnăscută, sa organ a m rep la Conci ne • anii. mai devi caui dice. Se fabrici!.' YCT-[262] caracteristică temperamentului naţional. Ţărani bolnavi de friguri şi schistosomiază, încălţaţi în opinci, cu ochii adîneiţi în orbite de boală, se avîntau acum — călare pe mîrţoage muşcate de ţînţari şi gîndaci, cu rosături şi răni mizere, supurînde — contra strălucitorilor, impresionanţilor armăsari de Kentucky ai Gărzii Rurale. Erau lupte între flintă şi mauser, cuţitele şi strămu-rariţele ţărăneşti contra ascuţitelor baionete reglementare. In aşezările mai mari, ţigla, cărămida, piatra şi uneori dinamita, luptau contra plumbilor... Toate aces^-tea îl izolau pe Primul Magistrat într-o insulă, o insulă cu turnuri de pază, donjonuri, multe gratii şi un simetric decor de palmieri care era Palatul Prezidenţial ■— unde soseau atîtea veşti contradictorii, ce se băteau cap în cap, false sau adevărate, optimiste sau zugrăvite în negru, îneît era imposibil să faci o socoteală clară, generală, în ordine cronologică a ceea ce se întîrnpla realmente. Cine voia să minimalizeze o ini'rîngere suferită, micşora importanţa întîmplării, vorbind de ciocniri cu tîlhari şi bandiţi cînd, de fapt, dăduse peste o adevărată armată populară ; cel ce voia să-şi justifici' importanţa, mărea debitul forţelor adverse ; cine voia să-şi ascundă carenţele de informaţii, ocolea realitatea. „Mă faceţi să mă gîndesc, spunea Primul Magistrat furios, la generalii europeni care, cînd pierd o bătălie, vorbesc de retrageri strategice, şi schimbări de poziţie. manieră elegantă de a admite că au încasat o chelfăneală pe cinste." Şi cădeau guvernatori, cădeau comandanţi de garnizoane, cădeau înalte personalităţi în uniformă sau cu pălării Panama, într-un continuu balet şi carusel de destituiri, renumiri, înlocuiri, posturi pierdute şi reeîştigate, misiuni ingrate încredinţate celor ce voiau să rămînă acasă, recuzări cerute telegrafic, scoaterea la lumină a unor vechi colaboratori căzuţi în dizgraţie, discursuri patriotice, îndemnuri la armonie naţională. Şi insula Palatului se făcea, de la o zi la alta, tot mai insulă cu o continuă înmulţire a slujitorilor Guvernului care, între zidurile de solidă piatră colonială, se simţeau parcă păziţi, apăraţi de forţele potrivnice, ce asemenea [363] unui val purtat de îndepărtate uragane, cu traiectorii deocamdată imprevizibile, lovea turnurile de pază, meterezele şi parapetele, unde strălucea tot timpul albastrul metalic al armelor de foc. Pe terasele clădirii — prevederea e mama înţelepciunii — se aduseseră saci cu nisip. In aer plutea un miros de atentate. O uşă trîntită brusc de vînt, demarajul brutal al unei motociclete, un trăsnet căzut din senin, fără să anunţe ploaie — cum se întîmpla atît de des în aceste luni — provocau asemenea spaime, încît refrenul „nu fiţi tîmpiţi" al intendentei Elmira răsuna în imensitatea galeriilor păzite cu străşnicie, asemeni unui reiterat leit-motiv dintr-o operă wagneriană. „Strîngeţi şurubul, Domnule Preşedinte. Trebuie să strîngem mai tare", spunea Peralta cînd o întîmplare neplăcută venea să adumbrească scurgerea unei noi zile. Mai grav era că acum nu se mai putea strînge şurubul acolo unde era poate mai necesar aşa ceva, pentru că alături de insula Palatului o altă insulă — foarte apropiată şi totuşi intangibilă — se născuse în oraş ; o insulă galbenă, prea încărcată cu stucaturi şi sculpturi — un stil platersc trecut prin California —, ce creştea de la o zi la alta aproape faţă în faţă cu locul unde se întindea răcoroasa penumbră a Hotelului Cleveland, a magazinelor Grocery. mirosind a sirop de arţar, a adormitei Clearing House, a barului Sloppy-Joe's şi a mai multor prăvălii de suveniruri şi ciudăţenii care în lipsa unor obiecte de artizanat tipice — foarte muzical, poporul nostru avea un simţ plastic puţin dezvoltat — vindeau poncho-uri de Oaxaca, maracas havaneze, capete mumificate în stil jivaro *, purici îmbrăcaţi — nunţi şi înmormîntări, — în jumătăţi de coajă de nucă, cheutori de călărie şi alte lucruri ce nu se 'produseseră niciodată în ţară, alături de piese arheologice de provenienţă îndoielnică. Şi această insulă era American Club unde — şi asta se ştia de la informatori de încredere — între partide de pocher, întruniri ale Fiicelor Revoluţiei, şedinţe ale masonilor cu fes turcesc, aniversarea unor date ca : înde1 Trib războinic din regiunea Amazonului. [264] pendence Day, Thauksgiving, 4 Iulie şi Halloween — steguleţe înstelate şi copii cu măşti din dovleac — era analizată cu severitate criza din ţară, dezordinea, bancruta, ajungîndu-se la uluitoarea, la incredibila concluzie că în aceste momente, în lipsă de altceva mai bun, OmulProvidenţial — făclia arzîndă, am spune — ar putea fi Luis Leoncio Martinez, învinsul de la Noua Cordobă. binevăzut „dintr-odată", cu totul uimitor, de Departamentul de Stat nordamerican. „Deşi lucrurile au fost ţinute în mare taină, Ariei ştie că a fost cîteva zile la Washington'1., remarca Peralta. „Ceea ce demonstrează încă o dată că în politică nu există duşmani morţi." Primul Magistrat cugeta cu voce tare : „Ăştia, ăştia, ale căror interese le-am apărat ca nimeni altul, ăştia, care au obţinut de la mine tot ce au vrut, îmi pun în spate acum toate relele din ţară. Şi nu vor să admită că această criză nu este numai a noastră, ci este generală, universală. N-au decît să se uite la Europa, unde n~au făcut altceva decît un imens căcat, întorcînd harta cu dosul în sus, distrugînd monede naţionale şi creînd naţionalităţi artificiale ; un haos, ţi-o spun eu, un haos. Şi acum, au pretenţia să facă ordine aici cu un profesor universitar cretin". „îşi închipuie că prin-tr-o schimbare — eternul Mit al Schimbării — o să se îndrepte ceea ce merge prost... îşi închipuie poate că ne ramolim, că am ajuns niţel vieux-jeu *", gemea Peralta, în timp ce Demnitarul revenea la o idee fixă ce-i-fră-mînta sufletul de cîteva zile : „Am fost un imbecil că nu l-am împuşcat pe Student, aici, cînd l-am avut în faţă, aşa cum te am pe tine acum. Şi cu Browning-ul pe masă. Un simplu gest. Iar pentru public ! A vrut să mă ucidă şi m-am apărat. Un glonţ tras de intendenta Elmira în umărul stîng - al redingotei agăţată pe un umeraş, pe care o puteam îmbrăca după aceea. Şi o fotografie reuşită, a celuilalt, căzut pe covor, victimă nefericită a legitimului meu instinct de conservare. Totul evident. Totul dovedit. Iar primele aplauze ar fi răsunat la American Club." „Nu s-ar fi rezolvat nimic 1 De modă veche (în fr. în orig.). [265] cu asta." „Dat*- Studentul continuă să existe ; n-a plecat. Poliţia noastră, ca întotdeauna, e incapabilă să-l în-haţe. Şi continuă să-şi publice gazetuţa pe hîrtie biblie." „Ziar citit, mai ales, de membrii American Club-ului. Pentru că publicul căruia îi este destinat de-abia de ştie să-l citească. Ideile lui sînt prea complicate pentru oamenii noştri cu opinci sau salopete." „Poate că n-or înţelege prea bine ideile tipului, dar au încredere în el." „Eh ! în mod abstract. E Cineva-care-vine-să-înărepte-ceva. Din nou Mitul Schimbării ! Dar n-are trup, îi lipseşte chipul, nu e palpabil. Pentru ţăranii noştri, e mai concret Sfîntul Expedito ăla, neştiut de nici un calendar bisericesc, la care se închină cînd vor ceva imediat, rugîndu-se în faţa unei gravuri-tipărită la Paris, cu siguranţă, unde apare Făcătorul de Minuni necunoscut de Biserică cu o spadă în mînă şi cu inscripţia : Rodie — azi, dai" oamenii zic Jode 1 — săpată în oţel.", „Şi tu crezi că Leoncio se bucură de mai multă popularitate decît Studentul ?" „Deloc. Dar tocmai pentru că americanii se tem de Student — şi, în primul rînd, de ideile pe care le reprezintă — îl sprijină pe omul nostru din Noua Cordobă. Individul nu-i inttTesează. Dar el personifică un tip de Democraţie pe care ei o invocă de fiecare dată cînd vor să schimbe ceva în America Latină." „Chestie de vocabular." „Fiecare cu ale lui : ei vorbesc de Apărarea Democraţiei, noi, de Apărarea Ordinii Stabilite"... Primul Magistrat cugeta din nou eu glas tare : „Poate că am putea umbla la coarda onoairei naţionale : inadmisibilul amestec al yancheilor în treburile interne ale ţării... Poporul nostru îi urăşte pe americani." „Poporul nostru, da ; dar burghezia noastră s-a înţeles întotdeauna cu ei. Pentru oamenii cu bani de la noi Americanul este sinonim cu. Ordinea, Tehnica," Progresul, Copiii familiilor care nu studiază la Colegiile Tozuite din Belen, sînt la Corneli, Troy, dacă nu la West-Point. Sîntem invadaţi — şi dumneavoastră o ştiţi foarte bine — de Metodişti, Baptişti, Martorii lui Iehova, 1 Joc de cuvinte intraductibil"; jode înseamnă în spaniolă „batjocoreşte". 1266] şi de Christian Science. Bibltilf nord-americane fac parte din mobilierul familiilor noastre bogate, la fel ca şi portretul lui Mary Pickford. în ramă de argint, cu binecunoscuta dedicaţie ştampilată Sincerely yours* pierdem tot specificul : ne-am îndepărtat prea mult de Mama Spanie." „Nu cîştigăm nimic plîngîndu-ne. Dumitale nu-ţi lipseşte snaga şi ai trecut prin chestii mai grele. Erau mai periculoşi generalii Ataulfo Galvân şi Walter Hoffmann cu care era şi o parte din armată. Cel puţin n-avem o lovitură de stat militară în perspec.'' „Asta e adevărat. Armata e de partea mea. Fără >ială". „Şi asta o ştiu şi yancheii, Domnule Preşedinte, asta o ştiu yancheii..." în timpul acesta, începu să iudă o muzică lentă, suavă, desprinsă de pe corzi de viori, din spatele flamboyan-ilor din Parcul Central. ..Iar au început ăştia !" strigă Primul Magistrat, ..Elmizice că vine cîrna... închide fereastra, Peralta..." Şi Secretarul închise fereastra, pus la curent, cu promptitudine, cu Afacerile Morţii, singurele afaceri înfloritoare, gînd ca pe roate, în aceste vremuri de criză, datorită unor oameni abili, buni cunoscători ai unei clientele mereu sigure, frămîntate de ancestrale nelin escatologice în fala ideii Somnului Veşnic. In întreaga ţară, printr-un proces de sincretism al tradiţiilor, în care specificul din Extremadura — primul nostru Conchistador era original' din Câceres, la fel ca Pizarro — se amestecase cu cel indian, riturile mortuare erau complexe, pompoase şi prelungite. Cînd murea cineva într-un sat. vecinii îi umpleau casa transformînd priveghiul într-o acţiune colectivă de mare rezonanţă, cu oameni adunaţi la porţi, în curte şi pe trotoare, fundal dramatic de plînsete şi bocete, de suspine şi femei leşinate, fără să lipsească de-a lungul întregii nopţi cafeaua neagră, ceştile cu ciocolată, vinurile proaste şi rachiurile tari, • într-o mare dramă de îmbrăţişări emoţionate, îmbrăţişări şi bocete în jurul sicriului — şi impresionante împăcări între familii pînă ieri duşmane, ce se reîntîlneau, după ani în care nu se mai văzuseră, într-o împrejurare atît de solemnă. Urma apoi doliul, doliul [267] de şase săptămîni, doliul de şase luni, doliul pe viaţă care, tind era vorba de o văduvă arătoasă, se respectau pînă la noua căsătorie. Şi toate acestea, deşi transformate în privinţa scenografiei, se păstrau în importanta capitală de azi. Morţii nu mai erau ţinuţi şi privegheaţi în casă, ci în stabilimente funerare, tot mai numeroase — la o populaţie în creştere, un număr mai mare de decedaţi — ce se întreceau în a oferi inovaţii şi un lux tot mai mare clienţilor lor. Şi, încetul cu încetul, aceste pompe funebre se înmulţiseră în centrul oraşului strîngînd un cerc sumbru în jurul Palatului Prezidenţial — cu sicrie într-un continuu du-te-vino, cortegii de flori, îngeri şi craci, cai cu valtrapuri negre, dricuri cu geamuri şi transporturi nocturne de trupuri ţepene, învelite în giulgiuri verzi... Dar cea mai extraordinară dintre toate aceste instituţii tocmai se inaugurase foarte aproape, lîngă Ministerul Administraţiei Publice, cu o boiangerie anexă, imitaţie a firmei Deuil en vingt-quatre heures i de la Paris, la colţul străzii Tronchet, în spatele Madeleine-ei. Remarcabil la Eternidad era că familiile puteau alege un stil de mobilier, decoraţiuni şi atmosferă, pentru a primi condoleanţele lîngă coşciug. Se aflau acolo Sala Colonială, Sala Empire, Sala Renaşterea Spaniolă, Sala Ludovic al XV-lea, Sala Escorial, Sala Gotică, Sala Bizantină, Sala Egipteană, Sala Rustică, Sala Masonică, Sala Spiritistă, Sala Crucea de Trandafir, cu fotolii, embleme, ornamente, simboluri adecvate caracterului capelei mortuare. Şi după cum era, dorinţa clienţilor, ca mare invenţie adusă din Statele Unite, priveghiul eră acompaniat de o muzică nobilă şi senină, fără contraste de intensitate şi ritm — deşi niciodată total funebră — executată de cuartete sau mici formaţii de corzi cu armoniu, în miresme de tămîie, în spatele unui paravan de imortele sau al unui zid de coroane puse pe suporturi, formaţii al căror repertoriu cuprindea în principal Meditaţia din Thais, Lebăda de Saint-Saens, Ellegia de Massenet, Ave Măria de Shubert şi cea de Gounod, cîntate şi recîntate, fără pauză, de la soDoliul în 24 de ore (în fr. în orig.). [268] sirea sicriului pînă la plecarea spre cimitir. Cînd aceste melodii se strecurau în Palat la ceasurile dimineţii. Primul Magistrat, exasperat să asculte mereu acelaşi şi acelaşi lucru, repetat de sute de ori — mai tare cînd nu circulau maşini prin Parcul Central — poruncea să se închidă toate ferestrele, cu toate că era urmărit de temele ce continuau să-i răsune în cap. Şi nu reuşea să adoarmă din nou decît recurgînd la romul Santa-Ines din servieta-Hermes, pusă mereu pe noptieră la căpă-tîiul hamacului... Şi tocmai pentru că asta se întâmpla de săptămîni şi săptămîni, într-o dimineaţă se trezi asurzit, dar asurzit de tăcere — de o neobişnuită tăcere. Ferestrele fuseseră deschise în zori de intendenta Elmira, dar adierea de vînt intra în cameră, uşoară, mirosind încă a verdele dimineţii, fără să aducă cu ea Elegia, Lebăda, Meditaţia, nici cele două Ave Marii. „Se întîmplă ceva ciudat", îşi spuse. Şi ceva ciudat» foarte ciudat se întîmplă într-adevăr : ceva nemaivăzut, ceva nemaipomenit — nici chiar de cei mai bătrîni cu amintiri din trecut. Capitala îşi începea ziua — ziua aceea — în tăcere, o tăcere care nu era doar de înmor-mîntare ci o tăcere din alte vremuri, tăcerea unor zori îndepărtaţi, tăcerea din timpurile cînd caprele păşteau pe străzile principale ale oraşului; tăcere întreruptă doar de vreun depărtat răget de măgar, de tuşea vreunui bolnav de tuse măgărească sau plînsul unui copil. Nu treceau autobuze. Nu sunau clopotele tramvaielor. Nu se auzeau şaretele lăptarilor. Şi ceea ce era şi mai ciudat, brutăriile şi cafenelele, care deschideau devreme erau închise, iar prăvăliile rămăseseră cu obloanele de metal trase. O lipsă totală de strigăte ale vînzătorilor ambulanţi — nici gogoşi calde, nici tamarin pentru ficat, nici stridii proaspete de Chichiriviche, nici tamal bine-plămădit, nici cornetele vînzătorului de friganele... — anunţa evenimente de o extremă gravitate, cu acea sfială a lucrurilor, acea aşteptare temătoare, latentă, nedefinită, ce se observă de obicei — deşi e un avertisment niciodată înţeles ■— în ajunul marilor cutremure de pămînt sau a erupţiilor vulcanice. (Copacii din re[269) r giunea'Paricutin jură cuprinşi de teamă, se posomoriră în spaima lor silenţioasă, cu multe săptămîni înainte de înaintarea lentă, inexorabilă, a unei lave care le clocotea deja surd sub rădăcini...) „Dar... ce se întîmplă? Ce e ? întrebă Primul Magistrat văzîndu-l intrînd în încăpere pe Doctorul Peralta urmat de Miniştri şi Militari, care, violîndu-i pe neaşteptate intimitatea, călcau în picioare protocolul : „Grevă Generală, Domnule Preşedinte !" „Grevă Generală ? Grevă Generală ?" întreba (se întreba) prostit parcă, fără să-i înţeleagă pe ceilalţi, fără să se înţeleagă pe el însuşi. „Grevă generală. Sau, dacă preferaţi, grevă generalizată. Totul e închis. Nimeni nu s-a dus la lucru." „Şi funcţionarii publici ?" „Nu circulă autobuzele, tramvaiele şi nici trenurile..." „Şi nu-i nici ţipenie pe stradă", zise intendenta Elmira. făcînduşi loc printre costumele de alpaca şi uniformele militare. Primul Magistrat se uită pe fereastră. Cîinii Palatului plimbaţi de un caporal din gardă, urinau în jurul fîntînii din Parc. Dar cîinii nu au suflet. Nu erau suflete. Şi pompele funebre fără muzică... Se întoarse spra cei prezenţi cu expresia lui cea mai cruntă : „Grevă generală ? Şi dumneavoastră nu ştiaţi nimic ?" Ceilalţi începură să vorbească de-a valma, într-un tal-meş-balmeş de explicaţii, clarificări, dezvinovăţiri — „amintiţi-vă că eu v-am spus", „amintiţi-vă că eu v-am avertizat", „amintiţivă că Ia ultimul consiliu, eu..." — ce nu reuşeau să se închege în argumente convingătoare. Pînă acum, numai în provincie — în Noua Cordobă, în porturi... — se văzuseră greve adevărate ; aici apelurile la încetarea lucrului nu avuseseră niciodată consecinţe grave ; e adevărat că în penultimele zile, se distribuiseră manifeste, foi volante clandestine ; pe lîngă asta, grevele muncitorilor necalificaţi, ale hamalilor, camionagiilor etc. erau lucruri predicate de Student şi cu toţii ştiam că niciodată comercianţii, vînză-torii, lumea din clasa de mijloc nu dăduseră vreodată atenţie apelurilor şi lozincilor Studentului; oamenii chibzuiţi şi muncitori nu se recunoşteau în acel Proletar din toate ţările pentru că nu se simţeau deloc proletari j !270] şi eu nu eram în capitală, eu a trebuit să-mi duc familia la Bellamar, şi nu-mi puteam închipui, cu toate că mi-a povestit fiică-mea... (ne doare în cot de ce ţi-", povestit jiică-ta...); şi apoi, niciodată, niciodată, dar niciodată în istoria Continentului nu se mai văzuse o grevă a oamenilor cu cămaşă scrobită şi cravată ; asemenea tărăboi îl făceau doar tîlharii, şi doar n-o să dăm crezare tuturor zvonurilor ; fiică-mea mi-a povestit despre călugăritele din Tarbes... (ÎW ne mai bule la cap cu jiică-ta...) ; eu am spus întotdeauna că acea Campanie de Zvonuri., falsele epidemii, calul de Ierna în rezervorul de apă, ameninţările cu moartea, capetele de mort trimise prin poştă, în sfîrşit. eu Întotdeauna am spus că... „Şi fiindcă tot vorbim de morţi — spuse Peralta, spărgînd larma glasurilor încălecate unele peste altele •— ...cel mai neaşteptat, cel mai insolit lucru e ceea ce îmi povesteşte intendenta Elmira : tot personalul de la Pompele Funebre s-a alăturat mişcării. Şi nu numai cîntăreţii ăia de la Eternidad, ci şi cioclii, dricarii şi şoferii de la Pompele Funebre, groparii, săpătorii, îngrijitorii... Familiile trebuie să-i privegheze în casă pe cei care au murit azi-noapte, pentru că nu vine nimeni să-i ridice.." „Cel puţin, eei care au murit azi noapte nu s-au alăturat grevei", spuse Primul Magistrat dintr-odâtă domolit. „Şi tocmai de-aia, ca să nu se plictisească pe Lumea Cealaltă, o să le trimitem cîţiva să le ţină companie. Merită o recompensă." Urmă o tăcere plină de aşteptare : „Să vorbim scurt şi eficient... Elmira să aducă nişte cafele." Să fi fost zece dimineaţa tind pe străzi apărură automobile de mare viteză, maşinile de legătură ale unităţilor de pompieri, motociclete cu ataş purtînd poliţişti care urlau în portavoci de piele şi megafoane de alu -miniu din cele folosite la competiţiile sportive, înştiinţîndu-i pe negustorii care aveau urechi de auzit că cei ce nu vor deschide prăvăliile în două ore, cu sau fără vînzători, vor rămîne fără autorizaţie şi vor fi amendaţi şi închişi ; cei de origină străină — deşi avînd cetăţenie [2?tf de multă vreme — vor fi expulzaţi din ţară. Anunţurile ameninţătoare se repetară o dată şi încă o dată, pînă cînd la catedrală bătu de douăsprezece. .,Cel puţin clopotarul nu e în grevă", observă Preşedintele. „Au instalat un mecanism electric", explică Peralia, căindu-se imediat că a spus ceva ce putea fi interpretat ca o glumă. „Să aşteptăm." Acum., Intendenta aducea sticle de coniac şi rachiu de ienupăr olandez în flacoane de lut, havane Romeo şi Julieta şi ţigarete de foi Henry Clay... Primul Magistrat îşi scotea ceasul la mai puţin de o jumătate de oră ca să vadă dacă trecuse un ceas. Unu. Două. De la Eiernidad ieşi un sicriu, purtat pe umeri de oameni îndoliaţi — din familie cu siguranţă — care, pe jos, se îndreptară spre cimitir. Şi la trei domnea aceeaşi tăcere în toată capitala. Doar cîţiva negustori chinezi îşi deschiseră prăvăliile de evantaie, paravane şi obiecte de fildeş, de teamă să nu fie retrimişi într-o Chină stă-pînită acum de Kuo-Ming-Tang şi Seniorii Războiului... Rupînd brusc lunga aşteptare Preşedintele se adresă. hotărît şi tăios, Comandantului Armatei : „Mitraliaţi magazinele închise." Mîna la cozoroc şi pocnitură de cisme... Şi cincisprezece minute după aceea, răsunară primele răpăieli trase în obloane metalice, tablă ondulată, firme şi vitrine. Niciodată nu se purtase un război atît de uşor. Niciodată nu se amuzaseră atît de mult cei de la infanterie ca pe acest teren de tir itinerant unde. fără să ocheşti şi trâgînd pe bandă rulantă, nimereai oricum într-o ţintă — magnifică bătălie, fără riscul unui răspuns cu plumbi. Şi era un masacru de oameni de ceară — mirese de ceară cu cunună de lămîiţă de ceară ; domni îmbrăcaţi.în frac cu perucă pusă pe cranii de ceară ; amazoane, jucători de golf şi de tenis, de ceară foarte albă ; o fată în casă, de ceară mai puţin albă, îmbrăcată după moda franţuzească ; valetul, se-mănînd cu Sylvestre al nostru de la Paris, dintr-o ceară mai închisă la culoare decît cea a servitoarei ; un mi* nistrant, un ţîrcovnic, un jocheu, pentru figuraţie, toţi în nuanţe de ceară adecvate meseriei... — fără să uităm Fecioarele şi Sfinţii care, aduşi din cartierul Saint Sul-pice, erau vînduţi cu mantii de ghips colorat, aureole [272] şi celelalte atribute în prăvăliile cu obiecte de cult. în afară de mitralierele 30/30, mai trăgeau mauserdk-trupei şi chiar cîte o veche puşcă Lebel, scoasă din ungherele Arsenalului. Şi în această mare Bătăiie-contra-lucrurilor se prăpădeau cristalele, zburau serviciile comandate drept cadou de nuntă, explodau flacoaneic cu parfum, vasele, porţelanurile, tot ce era Saxa ori Murano, oale de pămînt, sticluţe şi sticle, ba chiar şi vinurile spumoase care, ţîşnind cu energie eliberată, spărgeau sticlele vecine. Cîteva ore dură asaltul prăvăliilor de jucării, tirul asupra bibelourilor, împuşcarea lui Buster Brown şi Mutt and Jeff, aruncarea pe fereastră a păpuşilor, masacrul cucilor elveţieni, Profanarea Stridiei, a doua decapitare a unui Sfînt Dionisie ce, purtîndu-şi capul în mînă, îl văzu rostogolindu-se pe jos, atins în mijlocul obrazului, de un glonţ de calibru mare... Dar în ciuda atîtor străduinţe şi intenţii, deasupra oraşului căzu o noapte fără iluminat public, fără felinare în parcuri, fără reclame luminoase, fără lămpi cu gaz aprinse — mai rămăseseră cîteva lămpi cu gaz în cartierele sărace, de pe timpul fanaragiilor — nici măcar cu lună, fiindcă era în descreştere şi cerul era înnourat, şi noaptea aceea fu lungă, o interminabilă. o sinistră noapte, întinsă pe un oraş inert, tăcut, părăsit parcă, abandonat în puterea unei mitraliere — ici şi cota mai răsunau rafale izolate — ce-i era străină. Se constată, în aceste ceasuri de aşteptare, de nu-se-ştie-ce-va-aduce-ziua-demîine, că anumite tăceri, tăceri anterioare ivirii oricărui glas, oricăror vorbe, pot fi mai tulburătoare decît strigătele unui profet, decît delirul prevestitor al unui inspirat... [şi" totuşi, în multe case. case mute, cu perdelele trase, cu obioanele închise, case de miniştri, de generali, case de Oameni ai Puterii, în beciuri, în poduri, în încăperi dosnice, la lumina lanternelor, a vechilor opaiţe, a luminărilor ţinute sus, se ascundeau" lucruri, se scoteau bijuterii din cufere, se încuiau sertare, se curăţau de praf geamantane, se coseau bancnote — dolari, mai ales — în căptuşeli, revere, poale de costume, pardesie şi pelerine, ca măsură [273] 18 de prevedere în căzui unei fugi necesare... Mâine, copiii or să fie trimişi pe coastele Atlanticului (erau anemici ; prescripţie medicală) : multe familii se vor răs-pîndi prin provincie (bunicuţa bolnavă : bunicul împlineşte nouăzeci şi şapte de ani), revenind la casele părinteşti, la casele de origine (sorâ-mea a avut o naştere dificilă ; cealaltă stă prosi cu nervii). în aşteptarea a ceea ce s-ar putea întîmpla. In timpul acesta, în bucătării, fără altă lumină decît cea de la ţigări, care, la fiecare fum, desena un chip, bărbaţii, cu atît mai fumători eu cît erau mai compromişi, adunaţi în jurul sticlelor de rom sau de whisky, căutate pe pipăite, ca să umple pahare găsite pe pipăite, discutau situaţia. O panică surdă, contagioasă, creseîndă, rumegată în mii de feluri, umplea întunericul, născînd sudori de spaimă pe tîmple şi pe cefe...] Ursele şi constelaţiile se pierdură într-un revărsat de zori cenuşiu şi capitala rămînea tăcută. Toată ţara rămînea tăcută. Mitralierele fuseseră inutile. Soarele pătrundea lent pe străzi, scotea mici seîn-teieri din geamurile sparte ce zăceau pe trotuare şi culmea, acum. Şeful Poliţiei constata că oamenii lui sînt îngroziţi. Nu s-ar fi arătat atît de speriaţi şi atît de insolenţi după o ciocnire de stradă, un asalt contra unor baricade, o încăieivare între pifani şi cavalerişti, un atac, umăr la umăr. împotriva unei mulţimi înarmate cu ciomege, răngi, ţevi de fier şi chiar vreo armă de foc — pistoale vechi, în general, puşti de vînătoare, flinte din alte vremuri — ; erau îngroziţi în faţa tăcerii, a singurătăţii în care se aflau, a pustietăţii străzilor ce se terminau în coasta munţilor înconjurători, fără să vezi pe vreuna, pînă unde ajungea privirea, un trecător oarecare. S-ar fi temut mai puţin de atacul unor oameni înfuriaţi decît de o singură împuşcătură, izolată ; împuşcătura aceea singură, unică, bine gîndită, după ce-ţi potrivişei bine imaginea în mijlocul catarii, ce putea veni de pe un acoperiş, o terasă, lăsînd un om întins pe asfalt, cu tîmpla sau fruntea atît de clar, atît de sigur găurite, de parcă s-ar fi înfipt în ele o sulă de curelar. Trupele se aflau în alarmă ; infan[274] teriştii îşi făcuseră bivuac în curţile cazărmilor, sentinelele fumau în gherete. Şi nimic. Tăcerea. O tăcere spartă uneori — chiar foarte rar — de pîrîitul unei motociclete accelerate de frica celui care, călare pe ea — toate erau marca Indian — ducea vreun neplăcut, laconic şi confidenţial mesaj la Palat. Acolo, unii dobo-rîţi în fotolii şi pe divane, ţinîndu-se treji cu tutun şi cafea cei care aveau măruntaiele prea răvăşite de băutură, cu feţe de ceara, gulere murdare, fără tunici, cu bretelele la vedere se aflau înalţii Şefi şi Demnitari ai Naţiunii. Dîrz, nemişcat, demn şi încruntat în mijlocul descurajării celorlalţi, Primul Magistrat aştepta. O aştepta pe intendenta Elmira care, cu faţa acoperită cu un voal de dantelă, plecase după ştiri proaspete, să bată străzile, să tragă cu urechea pe la uşi, să-şi arunce ochiul pe o fereastră crăpată, să-i dezlege limba vreunui improbabil trecător — o cumătriţă beţivancă, un hoţ de buzunare, tremurînd împins din spate de nevoia de alcool — găsit pe drum. Acum, însă, se întorcea, după mult umblet, fără să fi cules nimic interesant. Sau, mai bine zis, da : un singur lucru. Pe toate zidurile, pe toţi pereţii şi gardurile din oraş, mii de mîini misterioase scriseseră cu cretă de culoare deschisă — albă, bleu, roz — o singură propoziţie, mereu aceeaşi : „Cară-te .' Cară-te l"... Demnitarul, după o scurtă pauză, agită un clopoţel, ca la sesiunile parlamentare. Ceilalţi se ridicară de pe unde zăceau încereînd, cu mîini duse la cravată, închizîndu-şi nasturii sau trecîndu-şi degetele prin păr, să-şi redobîndească o înfăţişare cît de cît decentă. „Prohapul, iertaţi-mă", îi spuse Elmira Ministrului Comunicaţiilor, atrăgîndu-i atenţia că îl avea deschis. „Domnilor !" spuse Primul Magistrat... şi fu un discurs bun, dramatic, deşi fără tuse de emoţii sau elocinţă ; simple marginalii la cele povestite de Intendentă. Dacă renunţarea lui era considerată de compatrioţi drept necesară, dacă şi colaboratorii săi cei mai credincioşi (şi îi ruga să răspundă fără ocolişuri, cu francheţe, cu seninătate) erau de aceeaşi părere, era ho-tărît să predea puterea, imediat, celui ce se considera [2751 18* mai indicat să-şi asume această misiune. ..Aştept răspunsul vostru, Domnilor." Dar domnii nu răspundeau şi după cîteva minute de stupoare, de agonică analiză a realităţii, urmă Frica, Marea Frică — Frica Paralizantă, ce nu poate fi stăpînită — Frica de isprăvile poporului. Dintr-odată se gîndiră toţi privindu-se unii pe alţii, că permanenţa, prezenţa, tăria şi, mai ales, Deplina Acceptare a Responsabilităţilor, Deplina Acceptare a Culpelor, din partea celui care acum aştepta sunetul unui glas cu nerăbdare, era unicul lucru care-i putea salva de ceea ce le înconjura deja casele. Dacă se dez-lănţuia mînia populară, dacă masele ieşeau în stradă, vor căuta un buboi de spart, un obiect asupra căruia să lovească, un ţap ispăşitor, Capul Principal, pentru a-l înfige în vîrful unui par, în timp ce ei, poate, luînd-o la fugă pe căi diferite, ar reuşi să scape în vreun fel. Altfel, furia îi va ajunge pe toţi deopotrivă şi trupurile lor, în lipsa Trupului pe care-l aveau în faţă, aveau să ajungă, tîrîte, ciopârţite, fără figurile de neidentificat, la groapa de gunoi a oraşului — dacă nu vor fi agăţate de cîte un stîlp de telegraf, cu o pancartă defăimătoare pe piept... în cele din urmă, Preşedintele Senatului, luă cuvîntul, spunînd ceea oe toţi voiau să spună : Că după atîtea sacrificii făcute pentru binele ţării (aici, enumerarea cîtorva...), în aceste clipe, cînd naţiunea noastră este ameninţată de forţe dizolvante (aici, imprecaţii contra socialiştilor, comuniştilor, beduinilor internaţionali [?], Studentul şi ziarul lui, profesorul universitar din Noua Cordobă şi partidul lui creat ieri-alaltăieri, cum s-ar spune, cu pedanta denumire de Alfa-Omega — „ăsta ne regulează cel mai tare", comentă Peralta, pus la punct imediat de un gest de supărare al ascultătorului), în aceste momente critice, i se cerea Primului Magistrat o supremă dovadă de abnegaţie etc, etc., pentru că dacă ne abandona în acest ceas de mare cumpănă, lipsindu-ne de sprijinul lucidităţii şi sagacităţii sale politice (aici, menţionarea altor calităţi şi virtuţi), Patria, neajutorată, n-ar putea decît să geamă, asemeni Domnului nostru pe Cruce : „Eli, Eli, lamma sa[2761 bachtani"... Preşedintele care ascultase cu capul plecat, cu bărbia în piept, îşi desfăcu braţele, intr-o energică scuturare a întregului corp : „Domnilor, să lucrăm... Consiliul este deschis". Urmară lungi aplauze şi fiecare îşi ocupă locul la lunga masă din mijlocul sălii alăturate, împodobite cu gobelinuri autentice. Şi în ziua aceea, pe la trei după-masă, începură să sune multe telefoane. Unele, la început, cu intermitenţe, şi incoherent. Apoi, mai numeroase, pe un ton mai ridicat, mai grăbite să scoată ţipete. O mulţime de telefoane. Un imens cor de telefoane. O lume de telefoane. Şi chemări de la o curte la alta, glasuri ce alergau peste acoperişuri şi terase, treceau de la un gard la altul, zburau din colţ de stradă în colţ de stradă. Şi ferestre ce încep să se deschidă... Şi porţi care încep să se deschidă. Şi o persoană ce se iveşte în poartă gesticulînd. Zece care se ivesc gesticulînd. Şi oamenii care ies în stradă ; şi unii se îmbrăţişează, şi alţii rîd, unii aleargă, se adună, se îmbulzesc, se umflă, formează un cortegiu, alt cortegiu şi tot mai multe cortegii care apar pe străzi, coboară dinspre deal, urcă dinspre adîncimile văilor, se topesc în masă, în enorma masă şi strigă : „Trăiască Libertatea !" ...Deja ştiu toţi şi toţi repetă : Primul magistrat a murit. De un infarct, spun unii ; se ştie deja că a fost asasinat de nişte complotişti. Nu-i aşa. Cel care a tras e un sergent afiliat la Âlfa-Omcga. Ba nu, nici aşa n-a fost ; unul care ştie, ştie că a fost împuşcat de Student, da, chiar cu pistolul belgian pe care Omul îl avea întotdeauna pe birou, golindu-i tot încărcătorul — unii zic că încărcătoarele astea sînt de şase gloanţe, alţii că de opt — în corp. Un valet de la Palat, care-a văzut totul, zice că... Dar, e mort. E mort. Asta e minunăţia, frumuseţea, frumuseţea, bucuria, enorma sărbătoare şi se pare că tîrăsc Cadavrul — giganticul Cadavru. — pe străzi, cu craniul săltîndu-i pe pietrele caldarîmului. Acum, vor merge spre centru, cîntînd Imnul Naţional, Imnul Liberatorilor, Mar-seilleza, şi ceva din Internaţionala ce se înfiripă dintr-odată, pe neaşteptate, intonată în cor... Dar, în vre[277] mea asta, apărură tancurile din Divizia a 4-a Motorizată, deschizînd focul asupra mulţimii. Pe neaşteptate, începe să tragă şi garnizoana Palatului, cu oamenii adăpostiţi de balustradele late ale terasei superioare şi de sacii de nisip, aduşi mai înainte. Cad grenade din turnul Palatului Telefoanelor, făcînd găuri urlînde. în mulţimea care, jos, se aduna pentru un miting. La colţuri îşi arată gurile duzine de mitraliere. înehizînd bulevardele, acum înaintează încet, în cadenţă, poliţişti şi soldaţi în rînduri strînse, slobozind o salvă la fiecare trei paşi. Şi aleargă, fug, oamenii îngroziţi, lăsînd in urmă tru-puri, tot mai multe trupuri, alte trupuri pe caldarîm, aruncînd steguleţe şi pancarte, încercînd să se adăpostească sub porţi, să forţeze uşile închise, să sară în curţi interioare, să ridice capacele gurilor de canal. Şi trupele avansează lent,. foarte lent, trăgînd în continuu, călcînd peste răniţii ce zac la pămînt, sau termi-nînd cu cei care li se agaţă de moletiere şi cizme, cu lovituri date cu patul puştii sau cu baioneta. Şi, în cele din urmă, după împuţinarea şi risipirea gloatei, străzile1 rămîn din nou, deşarte. Apar maşinile de pompieri ca să stingă ultimele incendii. Ici şi colo răsună prelungi, sfîşietoare, într-o Insistenţă de lumină roşie, sirenele ambulanţelor. La căderea nopţii, pe toate străzile patrulează armata. Şi toţi — toţi aceia ce cîntaseră cu atîta foc şi strigaseră trăiască cutare sau cutare — toţi trebuiră să-şi dea seama de crunta realitate. Primul Magistrat a fost asasinat din ordinul lui, a aranjat să se răspîndească zvonul morţii sale, pentru ca masele să iasă în stradă şi să fie mitraliate î» toată splendoarea, de Ia doi paşi... Şi acum, aşezat în fotoliul prezidenţial, înconjurat de oameni! săi, îşi sărbătorea victoria : „O să vedeţi că mîine se vor deschide toate magazinele şi se termină cu aiureala şi curvăsăria asta". Afară se auzea, în continuare, corul sirenelor : „Adu şampanie, Elmira. Din cea bună, din bufetul ăla, ştii tu..." Din timp în timp, răsuna cîte un foc de carabină, izolat, îndepărtat, cu un sunet mai slab decît cel al armelor [2781 reglementare. ;,A mai rămas, pe ici, pe colo, cite-un împuţit", spunea Demnitarul. Domnilor, am ciştigat încă o dată"... şi se întîmplaseră atîtea lucruri în timpul zilei erau atît de abandonate clădirile publice, incit nimeni nu observă'un fapt ciudat: brusca dispariţie — furtul, bineînţeles — a Diamantului de la Capitoiiu , da acel diamant enorm de la Tiffany, încrustat în mima unei stele şi care, la picioarele uriaşei statui a Republicii, marca punctul zero — sosire şi plecare — a tuturor marilor şosele din ţară. Capitolul al .. dacă înfruntarea este mult prea inegală, e mai bine să alegi o retragere onorabilă sau să abandonezi jocul, decît să te expui unei morii sigure Deseartes 17 CiND ÎMI AMINTESC ZIUA ACEEA, ÎMI PARE că am trăit, în ceasuri mai pline, mai întinse decît ani îndelungaţi, un carnaval neverosimil — imagini suprapuse, coborîre în infern, gloată, zarvă fără rost, schimbări de forme, travestiri, metamorfoze, mutaţii, zgomot, substituiri de aparenţe, ceea ce e sus, jos, bufniţe în miezul zilei, ceată de sori, apariţia harpiilor, muşcătura mielului, urletele celui blînd, furiile celui slab ; bubuituri acolo unde ieri se auzeau doar şoapte şi aceste chipuri ce nu mai privesc, aceste dosuri ce se îndepărtează şi decoraţiile schimbate, dintr-odată, de maşiniştii tragediilor tainic germinate, crescute în umbră, născute în jurul meu, fără ca eu, asurzit de alte coruri, să fi auzit sunetul corurilor adevărate — coruri cu puţini corişti, dar care erau în realitate Marile Soliste... Va să zică ai băut de-ai crăpat — cum se zice pe aici — minunatul vin din noaptea aceea ; în zori, cînd au plecat oamenii, ai mai băut o sticlă de Armagnac, aşa, de unul singur, văzînd cum se al- băstreau, în lumina zorilor, culmile Vulcanului Tutelar ; ar trebui să facem, acolo sus, un fel de Chamonix, cu un patinoar — schiul e un sport minunat — şi pentru urcat, un teleferic ca alea din Elveţia; se legănă de cîteva ori cu hamacul [280] şi se făcu trei după masă ; aşa, adolescent, aşa si deschis ochii în sala de operaţie, scăpat de un apendice plin de seminţe — pe atunci se spunea că apendicita se face dacă mănînci goiave, ale căror seminţe se îngrămădeau în organul inutil, rămăşiţe ale timpurilor preistorice cînd oamenii, vetus de peaux de bâtes \ cum îi zugrăvea Cormon, se hrăneau cu rădăcini şi sîmburi de fructe ; aşa reveniseşi din somnul cloroformului cu acel infirmier cu bonetă albă şi stetoscop agăţat de gît. ce se apleacă deasupra ta ; mi l-au scos deja ? ; dar infirmierul — e Peralta îmbrăcat în infirmier — de ce ? — ; în spatele lui — tresar — Mr. Enoch Crow-der, cu ochelarii lui rotunzi, figura de bătrîn, puritan, dar fără redingotă acum — în costum de tenis, aici la Palat ?, cu. pantaloni raiaţi de flanelă, cu o inscripţie în roşu pe tricou (Yale) şi cu racheta în mînă ; Ambasadorul Statelor Unite aici. în camera ta, fără să fi cerut o audienţă, fără joben şi guler scrobit, nu faceţi mişto, ce dracu, doar vedeţi că mai am rachiu în mine ; mă întorc pe partea cealaltă, mă legăn cu hamacul şi lăsaţi-mă să dorm ; acum, însă, aud nişte vorbe care, aduse parcă din depărtări, se umflă, se măresc, pe măsură ce se apropie, îmi spun ceva despre un vas de război ; Minnesota a sosit în Puerto Araguato ; vasul acela > mare, ăla cu o turelă blindată, cu tunuri ce se rotesc şi ochesc automat, pe bază de electricitate, ce naviga de cîteva săptămîni — ciudată întîmplare — la şase mile de coastele noastre ; îmi spun că (înţeleg din ce în ce mai bine) o să debarce infanteria marină, că au şi debarcat deja ; cafea, ce dracu, aduceţi-mi cafea ? unde e Intendenta ? Mariner-ii aici ; cum au făcut atunci la Veracruz ; ca în Haiti cînd vînau negri; ca în Nicaragua, ca în atîtea alte părţi, atac la baionetă contra corciturilor şi albilor ; poate o intervenţie ca în Cuba, cu acel General Wood, mai tîlhar ca oricare altul ; debarcare, intervenţie, „operaţia de pedepsire" a Generalului Pershing, omul acelui Over There, Star Spangled Banner din obosita Europă a anilor '17, bat1 îmbrăcaţi în blănuri de animale (în fr. în, orig.). [281] jocorit însă, snopit, acolo, în Sonora, de eîţiva gueiri-Heros cu cartuşiere încrucişate pe piept; rîd, dar nu-i o glumă, nu ; Mr. Enoch Crowder a venit aşa, în costum de tenis, cu rachetă şi tot dichisul, pentru că de două zile n-a ieşit de la Country Club, discutînd, deliberînd cu forţele vitale ale Băncii, Comerţului, Industriei ; şi puii ăştia de curyă au cerat să vină Minnesota cu ra-haţii ei de mariner-i, dar Armata, Armata noastră, nu va permite să se aducă o asemenea jignire onoarei naţionale ; dar aflu acum că Armata s-a răzvrătit ; soldaţii au dezertat din posturi, gherete şi cuiburi de mitralieră, spunînd că nu erau vinovaţi de cele întâmplate ieri ; că dacă au tras, a fost din ordinul sergenţilor şi locotenenţilor ; sergenţii şi locotenenţii s-au ridicat contra căpitanilor şi generalilor, adăpostiţi acum în înaltul Hotel Waldorf, plimbîndu-se între bar şi terasă şi între terasă şi bai", în speranţa că vor sosi mariner-ii ca să rupă asediul mulţumii, a imensei mulţimi ce urlă în jurul clădirii, cerînd capetele lor ; garnizoana Palatului s-a topit ; n-a mai rămas nici măcar un uşier, un servitor, un valet ; nu întreba de miniştri, nu se ştie unde-ţi sini miniştri ; telefonul ; telefoanele nu funcţionează ; nu cere cafea ; mai bine bea o duşeâ de rachiu, zice Peralta (dar... de ce naiba s-a travestit în infirmier, cu stetoscopul şi termometrul ăla în buzunarul bluzei ?); nu cere cafea. Intendenta are alte treburi; acum însă, gîndindu-mă bine, sînt de acord cu generalii şi căpitanii ; să debarce infanteria marină, să debarce ; asta o s-so aranjăm noi pe urmă, o să ducem tratative, o să discutăm dar, pentru moment, ordinea, ordinea... „Ai căcat-o, zice infirmierul, ce vor ăia, ăia de la Bancă şi din Comerţ, şi Domnul aici de faţă, e să te duci la dracu'; că ajunge : că de mai bine de douăzeci de ani le încerci răbdarea ; nu te mai vor ; nu te mai vrea nimeni; şi dacă mai eşti încă în viaţă, asta e pentru că toţi cred că te afli cu ceilalţi la Waldford; nu-şi pot închipui că stai aici, singur, ca un idiot, fără escortă si gardă; nimănui nu i-a trecut prin cap; dar cînd o să se afle... nici nu vremi să mă gtndesc .'... Aşa că [282] plecăm... Ei... hai '." încep să înU'leg. Mă ridic în capul oaselor. îmi caut papucii : „Dur ce dracu' ; doar n-arn renunţat. Sint Preşedinte !~ „Asta s-o crezi tu .'", zice infirmierul. „Luis Lconcio e deja la Noua Cordobă. A şi plecai un convoi de maşini să-l aducă." „Pe cretinul ăsta ai Alfa-Qmcga ?"' ,.E singurul care poate rezolva această situaţie", spune tenismenul : „Dar..." „Deocam~ dotă se bucură de sprijinul nostru." „Va să zică, pe mine mă lăsaţi să cad ?" „Departamentul nostru de stat o fi ştiind, de ce o face". „Cum îl puteţi lua în serios pe profesorul ăsta, care... ?" Jucătorul de tenis dădea semne de nerăbdare : ,,N-am venit aici să discut, ci să vă pun în faţa unei realităţi. Doctorul Luis Leondo se bucură de sprijinul forţelor vitale ale ţării, li urmează mulţi tineri cu idei-generoase şi democratice". „înţeleg : Colegiul din Belen, şcolile metodiste şi statuia Libertăţii..." „Nu mai pierde timpul, ce mă-sa ; îmbracâ-te odată l" „Doctorul Luis Leoncio are idei, are un plan", zice tenismenul. „Şi Studentul are", zic eu. „Da5, dar lucrurile sînt diferite", spune jucătorul de tenis tre-cîndu-şi racheta dintr-o mînă într-alta. „Trebuie să ştii că, de fapt, Studentul te-a răsturnat", zice infirmierul. „Bombiţele, glumele macabre, zvonurile false erau opera Alfei-Omega. Dar greva generală a fost opera Studentului... Treabă minunată, neîndoielnic. Nu-l credeam în stare de aşa ceva." „Şi-o să-mi spui acum că negustorii care nu şi-au deschis prăvăliile erau toţi bolşevici ?" „Nu şi-au deschis prăvăliile tocmai de teamă bolşevicilor. Alâturîndu-se greviştilor, îşi apărau mărfurile şi acum le vor aşterne la picioarele acelui Caudillo din Noua Cordobă, apărător al ordinei şi al prosperităţii, care va încerca să-l îmblînzească pe Student — nu ştiu, presupun — legalizîndu-i într-un fel partidul. Pentru că acum, vor exista partide politice In ţară." „Comercianţii au manevrat inteligent", spuse tenismenul. „Wise men *." Ou mintea limpezită, urlu, deodată că încă se mai poate face ceva, să se semneze 1 Oameni înţelepţi (în engl. în orig.) pacea cu Ungaria — care acum are un guvern stabil —, apoi : restabilirea garanţiilor constituţionale, crearea unui Minister al Muncii, desfiinţarea cenzurii, formarea unui cabinet de coaliţie, în aşteptarea viitoarelor alegeri efectuate, daeă se va considera de cuviinţă, sub controlul unei comisii mixte... „Nu mai vorbi tâmpenii", zice infirmierul. „Aici s-a terminat cu osul de ros. Dacă nu ne cărăm, o să vină gloata şi-ţi poţi închipui ce-o să fie. CU de mult te iubesc !"... în momentul acela, pe culoarul ce dădea spre curte, se desenă o figură stranie : Aunt Jemima, bunica lui Walter Hoffmann se îndrepta calmă spre marea scară de onoare, purtînd pe cap, ca pe-un sicriu, marea pendulă Westminster din sufragerie : „De ani de zile mi-l doresc", spuse în trecere. în spate, mai mulţi puştani- — stră-strănepoţi de-ai ei, cu siguranţă — cărau tăvi de argint, carafe, servicii de masă, scoase din vitrine. Asta fu pentru mine ca un fel de aviz decisiv : „Mă pun sub protecţia Ambasadei Statelor Unite." „Nici vorbă !", spune tenis-menul. „O să se organizeze demonstraţii în faţa clădirii Ambasadei. Manifestaţii. Dezordine. O situaţie insuportabilă. Tot ce pot face este să vă ofer adăpost la consulatul nostru din Puerto Araguato. Acolo veţi fi pus sub protecţia mariner-ilor noştri. Guvernul meu m-a autorizat în acest sens." „Mă duceţi cu maşina dumneavoastră..." „îmi pare rău, dar nu pot risca să se tragă în noi pe drum. Tăietorii de lemne din Morejon nu se pricep la chestii diplomatice. Şi se spune că pe-acolo, prin Bajio, sînt cete înarmate." „Nu sînt trenuri ;... Greva...", zic cu un glas ce începe să se frîngă în spasm de salivă înghiţită greu. „Aici n-am nici o vină", zice jucătorul de tenis. Peralta îmi arată costumaţia, boneta lui, stetoscopul : „Am o ambulanţă jos. Pe drumul spre Colonia Olmedo nu sînt posturi de control. Iar pe nemţii ăia îi doare undeva de politica noastră." „Good luck1, Domnule Preşedinte", zice tenis1 Noroc (în engl. în orig.), [284] menul. „Son of a bitch", rostesc de-abia auzit. Dar celălalt înţelese şi-mi răspunde, pe jumătate în glumă, pe jumătate cu ton teologal : „Rahat, cea din lerihon era bitch. Şi azi o socotim printre strămoaşele Domnului. Citiţi Biblia pe drum, domnule. E o carte de mare mîngîiere şi cu multe învăţăminte. Se vorbeşte acolo de multe tronuri răsturnate...". Şi-şi ia racheta, din acelea — îmi amintesc — care sînt ţinute într-o ramă de lemn, trapezoidală. cu patru şuruburi ca să nu se deformeze şi pleacă aşa, deodată („So long" l, cred că mi-a spus), cu pasul uşor al celui ce se întoarce la American Club, cu fotolii adînci, Bourbon-on-the-rock 2, ştiri telegrafice şi căldura duşmanilor mei. „Son of a bitch", spun. spun şi repet, pentru, că nu găsesc insulte mai tari în limitatul meu vocabular englezesc. Privesc acum culmea strălucitoare a Vulcanului Tutelar, ce nu mai e albă, ci bate uşor în portocaliu din cauza unui apropiat amurg. Şi, în ciuda voinţei mele, privirea mi se umple de tristeţe şi de o melancolică duioşie a despărţirii. Acum însă, soseşte Intendenta, îmbrăcată, ciudat în Pelerină Pocăită, venită să se închine la Sfîn-tul Mormînt : jachetă violetă, brîu galben, sandale, voal de culoarea jachetei — ducînd un balot cu lucruri. ..Vine cu noi", zise Peralta. Iar ea, explică, pentru a cîştiga timp şi a nu vorbi mult, în combinaţia ei personală de gesturi şi onomatopei : „Toţi ştiu că atunci cînd eram... (gestul de ridicare a sinilor şi rotunjire a şoldurilor)... tu şi eu... (şuierat uşor, punîndu-şi cele două degete arătătoare în cruce...) şi cu toate că nu mai sînt cea de... (mîini ce remodelează o faţă cam groasă, acum)... noi doi... (acum îşi alătură cele două degete şi le freacă unul de altul)... şi cît mă urăsc cei de-aici, dacă mă prind., (şuierat însoţit de o palmă în Simplă şi căderea capului cu gura deschisă pe umărul îtîng). Aşa că eu... (fluierat puternic, cu mişcări de braţe ce imită pe cineva care fuge). „Iar costumul de 1 s La revedere (în engl. în orig.). Bourbon (whisky american) cu gheaţă. [285] pocăită e o idee colosală'!, zice Peralta. Şi dintr-oduiă, ipîn pe situaţie. îmi amintesc de lucrul cel mai important. „Paralele, mama mă-sii !': Intendenta îmi arată balotul cu rufe : „Guaşintoni sînt aici". Deschide ca să mă conving. Da. între jupoane şi bluze sînt două sute ae mii de dolari din rezerva mea personală, ce poartă pe ele, bineînţeles, portretul lui Washington... Şi acum,; totul parcă se accelerează. Aleargă Peralta, aleargă Intendenta. Apare o valiză. Fără să mă gîndesc exacH ce fac, încep să pun lucruri înăuntru. Prea multe lucruri! Sugative de pe birou, diferite medalii şi decoraţii. voluJ mul cu cele unsprezece Constituţii ale noastre, un por-] tret al Ofeliei cu Gabriel d'Annunzio, jucăria a — şopîrla cu arc — dăruită de mama, preţioasa ediţii din Les femmes savanles cu versurile care în aceast grabă îmi vin în mintea limpezită de un păhărel rom : „Guenille si Von veut, ma guenille m'est chere." „Nu mai pune căcaturi în valiză" — strigă Intendenta. „Două cravate şi trei pantaloni, şi gata", strigă Peralta. „Două cravate şi trei flanele", strigă Intendenta. ..Şiacum îţi pui pelerina asta de cauciuc pe deasupra. Ca bolnavii săraci cînd sînt duşi la spital", zice Peralta.: „Şi repede, maica mă-si, repede !" urlă Intendenta însoţită de ecouri intensificate de vastitatea Palatului Pustiu. Şi-mi înfăşoară capul în fese Velpo şi bucăţi de leucoplast. Niţel ketchup ca să pară că sîngerează. Cobor scările. Pentru prima oară, în peste douăzeci de ani nu se aude comanda „Drepţi !" şi nu ţi se prezintă onorul. Palomo, cîinele portarului, vine să-ţi lingă mîi-nîle transpirate. Vrei să-l iei cu tine „Nici prin glv.d să nu-ţi treacă. Cine-a mai văzut un cline într-o ambulanţă" şi te culci pe targa urgenţelor, în mirosul impermeabilului, travestit în rănit — continuă carnavalul, groaznicul carnaval, apocaliptica învălmăşire de aparenţe — şi trăieşti, prin peripeţiile roţilor, aventurile drumului străbătut. Ieşirea prin poarta din spate Palatului — pe vremuri intrarea pentru căleşti. LÎ 1 Zdrenţe,-dacă vrei, dar mi-s scumpe (în fr..în orig). [286} dreapta. Drum asfaltat Strada Beltrân ; o bucata mică de piatră cubică. Stînga : netezimea asfaltului. Caile de ios Plateros. Peralta la volan, fals infirmier, şofer al salvării, dă drumul la sirenă. Mă îngrozesc la gîndul că atragem atenţia ; dar nu, e exact invers. Nimeni nu priveşte faţa celui care conduce ambulanţa urlînd. Toţi sini atenţi la sirenă ; mai mult chiar ; fiecare încearcă, pe cît poate, să libereze drumul. Dreapta : continuă asfaltul : Boulevard del Brasil, cu cafenelele sale — Paris, Tortoni, Delmonico... ■— închise, cu siguranţă, din cauza grevei. Apoi alergăm şi iar alergăm, se pare că nu e circulaţie pe străzi. Peralta nu se opreşte la intersecţii. Şi urmează o enormă groapă, cea din colţul" străzii Gallo, pentru umplerea căreia, cu repararea canalului — ceea ce nu s-a făcut niciodată ~ Ministerul Lucrărilor Publice a umflat şaizeci de mii de pesos. Ştiu unde sîntem şi tocmai de aceea, deodată, mi-^e frică, o frică groaznică. Carnea mi se strînge ; îmi tremură mădularele ; respir neregulat. Pentru că micşorăm viteza. Ştiu de ce. Şi acum frînează infirmierul cu stetoscop şi ochelari fumurii, cu boneta albă. înfundată bine pe cap, pînă la sprîncene. Urmează o tăcere ; mi se sloboade băşica, n-am ce-i face. „Te rog, dă-mi drumul, am un rănit grav". Altă tăcere, mai rea decît prima. Şi vocea Intendentei „Te rog frumos, şefule. Să-ţi trăiască măicuţa, nu ne ţine... E frate-meu... L-au împuşcat. în faţa Palatului..." Vocea soldatului : „L-au curăţat pe împuţitul ăla în mă-sa ?" „L-au azvîrlit... (fluierat)... buuun !... Pe fereastră... Acum... (şuierat lung, dînd drumul aerului în jos, înfiorător) ...îl tîrîie... şi-i rămîn bucăţi de creier..: (lovitură de palmă puternică)... Io fiecare colţ" Soldatul: ,,Drace, slavă Domnului '." Peralta : „Ne dai drumul, şefule ?" „Dă-i bătaie /." Şi-acum uliţele de pămînt bătătorit. Simt în trup, cum roţile ambulanţei se proptesc, cad, se caţără, şchiopătează, printre hîrtoape pline de apă a cărei putoare de putreziciune mă ajunge în celula mea pe roţi, în ciuda mirosului de sală de operaţii ce domneşte înăuntru. „Trebuia să mă gîndesc la asta", [287J La doi paşi de vilele italieneşti, de cupolele de sidef, eomuri ale abundenţei, tufe de cimişir şi bolţi de viţă — grădiniţe stil Aranjuez, miniaturi după Chantilly — cartierele Cerros, Yaguas, Favelele ; 'aşezările din carton, chirpici, din bidoane desfăcute, pereţi de hîrtie, cutii de conserve ruginite, tăiate cu foarfecă, servind drept acoperiş — locuinţe, dacă pot fi numite astfel, care în fiecare an sînt distruse, ruinate, topite de ploi, obligînd copiii să se bălăcească ca porcii în băltoace şi noroaie. ^Trebuia să mă gîndesc la asta. Un plan de construcţii pentru familiile sărace. Ar mai fi, încă, timp..." Glasul Intendentei : „Drum liber". Şi ambulanţa începe să urce, scîr-tîind, izbindu-se, sărind, mergînd în zig-zag, răşucin-i du-se, urcînd mereu. Cunosc coturile drumului. Ştiu e-ain ajuns deja la Conuco del Rengo, după mirosul de bucsău ars — defrişare prin foc, lucru interzis de lege : acum ajungem la Castiîlitos Espanoles, pentru că am auzit dedesubt, zgomot de pod de lemn. începe zona pădurilor de pin. Pe marginea drumului cresc duzii ăia a căror umbră le place mult şerpilor veninoşi... spaima a fost atît de mare, încît, obosit să mă lupt cu ea, adorm... Şi deschid ochii. Am trecut prin faţa Bisericii Luterane a nemţilor. îmi scot bandajele şi leucoplastul. Se deschid portierele ambulanţei şi cobor în piaţă cu aer demn şi senin. Deşi e ceva lume. nimeni nu mă priveşte. Woglindele, Welgundele, Flosshildele sînt ocupate cu mulsul vacilor. Prea multe perdele se trag la ferestre. Aştept zîmbete de oameni şi nu văd decît bretele întinse pe spate şi dosuri cu buci groase în pantaloni de piele. Peralta vorbeşte cu Pastorul. „Mecanicii sînt în grevă Aşa că faceţi ce vreţi. Noi nu ne băgăm." Urmaţi de Intendentă care reuşeşte să-mi lege cu brîul ei valiza prost închisă, ne ducem la mica staţie de cărămidă, cu cocoşul de tablă pe acoperiş, şi falsul cuib de barză, unde^o pasăre de stuc îşi ridică un picior roşu ca de rac fiert. Trenuletul stă în micul lui depou. E suficient cărbune în tender. Şi. în curînd, locomotiva lustruită, strălucindă, lăcuită. [288] scoasă parcă dintr-o pantofărie de lux, începe să scoată fum. Şi o simt vie, nerăbdătoare, vibrînd, prin pîrghiile ce îmi pulsează în palme. Toate casele din Colonia Olmedo s-au învăluit într-un amurgit ce vrea să mă ignore. Dau drumul la abur ; bielele încep să lucreze. Şi Trenuletul Nemţilor porneşte pe serpentinele şi cotu--rile tăiate în coasta muntelui. După ceam trecut de pini — mirosul lor a rămas în urmă — coborîm spre treptele stîncoase cu cactuşi şi agave, unde usturoiţele îşi înalţă mănunchiurile de flori, ca nişte stupi blînzi, înfioraţi de o briză ce urcă deja dinspre mare ; apoi urmează, cu mic cu mare, de la cele cît un firicel, pînă la cele cu panaş, soiurile de bambus, adumbrind bananul sălbatic cu fructe roşii şi mireasmă de sărăcie. Apoi. rîpele pămîntii — nu le văd, dar le ghicesc, cunos-cîndu-le bine zbîrciturile — înainte de-a ajunge la cîmpiile nisipoase, unde alergăm în linie dreaptă, cu cea mai mare viteză posibilă, aşa, fără indicatoare, fără stopuri şi bariere cu paznicii lor, pînă ne oprim la mica gară din Puerto Araguato, cu o groaznică izbitură de maşină frînată prea ţîrziu... Mai mulţi mariner-i — jambiere albe. cămăşi transpirate, ochi prostiţi de prea mult rom — sînt postaţi-pe peron. Aflu că au ocupat deja uzina electrică, centrele vitale, barurile şi bordelurile din oraş. după ce urinaseră, în trecere, pe Monumentul Eroilor Independenţei. Vine să mă întâmpine Consulul Noi d-american, cu pantalonii boţiţi şi cow-boy shirt ', din alea cu mici găurele de aerisire la subţiori. ..Gata. am afară maşina." Şi într-o Path-finder, ce scîrţîie din toate încheieturile, ne duce la sediul reprezentanţei sale diplomatice : casă de lemn cu coloane şi fronton. de un stil jeffersonian constipat, pe balconul căreia se etalează acvila nord-americană cu scutul pe piept „Mare pacoste a căzut pe capul meu", zice consulul, ducînclu-ne la bucătărie : „Am instrucţiuni să vă sco' la bordul unui cargou de-al nostru care soseşte mîine 1 Cămaşa de cow-boy (în engl. în orig.). [2891 19 — Recursul la metodă sa vă duc pînă la Nassau... Daca vă e foame, aveţi cîteva cutii de corn-ilakes, supă Campbell şi conserve de pork-and-beans *. în bufet, acolo, e whisky. Servi-ţi-vă în voie, Mister President ; ştim că dacă rămîneţi fără băutură, aşa deodată, e caz de delirium tremens". ..Puţin respect, vă rog", spun pe un ton sever. „Aici, toată lumea se cunoaşte", răspunde celălalt, ducîndu-se în biroul lui plin de facturi şi hîrtii. „Servieta, Peralta ; prefer romul nostru." Pereţii bucătăriei erau împodobiţi cu tăieturi din Shadowlan şi Motion Pictures : Theda Bara în Cleopatra ; Nazimova în Salorne, Demp-sey, doborîndu-l pe Georges Carpentier ; o scenă din Male and female cu Thomas Meigham şi Gloria Swan-snn ; Babe Ruth, încheind un home-run2 şi gestul ocrotitor, aproape prezbiterian al arbitrului, îmbrăcat în bleumarine... Am mîncat ceva şi acum stăm cu ■ toţii in salonul de primire-sala de aşteptare-livingHroom al casei, Peralta, Intendenta şi eu. După încordarea din ultimele zile, după teama dusă la paroxism din ultimele ceasuri, mă simt aproape senin. Mi se înmoaie mădularele. încep sămi fac vînt cu un evantai de palmier, legănîndu-mă într-un balansoar din cele cărora americanii le spun rocking-chair, iar noi, nu ştiu de ce, fotoliu „de Viena" — niciodată n-am aflat eă în Viena ar exista mobilă de tipul ăsta. Mă uit la secretarul meu : „Pentru moment, ne-iam salvat pielea. Gnenille si Von veut, ma guenille m'est chere... Acum, marea. Bermudele. Şi apoi, Parisul. în sfîrşit, o să ne odihnim puţin". „Da", răspunde Peralta. „Plimbările noastre matinale. Bois-Charbons a lui Monsieur Musard. Aux Glaces, Rue Sainte-Apollme, Chabanais." „Da", răspunde Peralta, pe un ton rece şi plictisit. „Cînd eşti la ananghie şi dinii se pişă pe tine", spune Intendenta cu obişnuita ei filozofie de maxime şi proverbe, şi se 1 2 Porc cu fasole (în engl. în orig.). Una dintre loviturile cele mai importante la jocul de base-ball. [290] culcă pe o banchetă de rafie. Alături de pîlnia gramofonului, pe o etajeră veche, zăcea o Biblie veche foarte folosită de Agentul Consular cînd, după ce-şi pierduse actele la o beţie, doar un singur marinar putea să certifice, jurînd cu mîna pe Sfînta Scriptură, că se născuse în Baltimore sau Charleston. Cunoscînd practica atît de des folosită de membrii anumitor secte nord-ameri-cane în momente dificile, închisei ochii, deschisei cartea la întîmplare şi, după cemi învîrtii pe deasupra degetul arătător de la mîna dreaptă de trei ori, îl lăsai să cadă pe o pagină : scoate-mă din noroi, ca să nu mă afund ! Să fiu izbăvit de vrăjmaşii mei şi din prăpastie. Să nu mai dea valurile peste mine, să nu mă înghită adîncul şi să nu se închidă groapa peste mine, (Psalmul 69). Repetai încercarea : „Nu mă lepăda la vremea bătrîneţii; cînd mi se duc puterile, nu mă părăsi! Căci vrăjmaşii mei vorbesc de mine şi cei ce-mi pîndesc viaţa se sfătuiesc între ei (Psalmul 71). A treia oară ; (Jeremia, 12) : Mv-am părăsit casa şi mi-am lăsat moştenirea „A dracului oărţulie !" exclamai închizînd-o atît de brusc, încît din scoarţe ieşiră norişori de praf. Şi mă tolănii în fotoliul „de Viena" împodobit cu o panglică albastră trecută prin speteaza de pai împletit, căzînd într-o toropeală vecină cu somnul. Zgomote confuze. O realitate ce-şi pierde conturul şi se transformă în imagini incoerente. Adorm... Probabil că n-am dormit, însă, mult, pentru că foarte repede, cred, o mînă mişcă balansoarul brusc, ca să mă trezească. „Peralta, spusei, Peralta"... „Nu-l mai strigaţi", zise Agentul Consular. „Tocmai a plecat." „Exact, aşa", spuse Intendenta. Şi aflai, atît de uluit încît nu reuşeam să înţeleg ce mi se explica întru totul, că în oraş circulau zeci de automobile cu fanioane alb-verde ale mişcării Alfa-Omega şi că unul din ele — parcă era un Chevrolet gri — venise să-l caute pe secretarul meu. „O să-l omoare !i; strigai. „Nu cred." „Dar... e un non sens ! N-a încercat să se opună ? Era înarmat !" Agentul Consular [2911 J9* 21 mă privi batjocoritor : „Erau nişte tineri foarte simpatici, cu nişte banderole aîb-verde şi insigne — Aija de metal argintiu — la butonieră. L-au îmbrăţişat pe Doctorul Peralta, ce părea foarte mulţumit şi, rîzînd şi glumind, au pornit spre capitală." „Şi Peralta n-a dat nici o explicaţie ? Nu mi-a lăsat nici o vorbă ?" „Ba da : să vă spun că regretă, dar că Patria e pe primul plan." „Exact, aşa !" strigă acum Intendenta în faţa privirii mele stupefiate, ca şi cum ar fi fost nevoie să strige pentru ca eu să reuşesc să pricep. „Tu quoque, fiii mi..." '* „Ce-i tot dai zor cu Tu quoque şi cu alte tâmpenii d-astea", spuse yaneheul, „V-a jucat bine, şiatît. Nu-î nevoie cîe vorbe latineşti ca să vezi clar lucrurile. Sînt chestii de politică şi se petrec peste tot." „Bănuiam eu că împuţitul ăsta e un trădător", bodogănea Intendenta. „Mâtuşa-mea, Candelaria, care ştie multe, ghicise în ghioc şi în suflatul în făină. Şi-acum, încep să cred că bombişoarele alea de explodau la Palat, le aducea el în servieta franţuzească cu flacoane. Numai asta nu era percheziţionată la intrare"... Servieta Hermes era aici, deschisă, cu zece flacoane aliniate, pe două rînduri de cîte cinci. Scoaserăm flacoa-nele îmbrăcate în. piele de porc. Servieta mirosea — mi se pare, nu sînt sigur — a migdale amare ; acelaşi miros pe care-l lăsau exploziile. „Poate că da, poate că nu", zise Agentul Consular. „Mirosul e mai mult sau mai puţin de piele veche peste care s-a vărsat mult rom." „Ghiocul nu minte", bombănea Intendenta. „Maybe yes, or maybe not" 2, repeta yaneheul... Copleşit de o enormă tristeţe, de tată scuipat, de încornorat bătut, de Rege Lear izgonit de fetele lui, o îmbrăţişai pe Elmirita : „Tu eşti singura care mi-ai rămas..." ..Mai bine, priviţi pe stradă, spuse Agentul Consular, dar aveţi grijă să nu fiţi văzut." 1 Şi tu, fiul meu! (In lat. în orig.) Cuvinte rostite de Cezar, văzîndu-I printre asasinii săi, pe fiul său adoptiv, Brutus. * Poate da, poate nu (în engl. în orig.). 18 ...se poate întîmpla ca, după ce am ascultat un discurs al cărui sens l-am înţeles perfect, să nu putem spune în ce limbă a fost rostit. Descartes (Tratat asupra luminii) Afară, dincolo de cei opt mariner-i ce făceau de gardă cu puştile la piept, era o lentă şi tăcuta defilare de oameni ce treceau o dată şi încă o dată, privind mereu spre casă. Ştiau că mă aflu aici şi umblau, umblau prin jurul casei, ca nişte spectatori ai retragerilor cu torţe duminicale, în speranţa că mă voi arăta la vreo fereastră, că voi întredeschide o uşă, că mă voi manifesta în vreun fel. „în capitală, jefuiesc casele miniştrilor dumneavoastră, vînîndu-i pe poliţişti şi pe turnători, tîrîndu-le pe străzi pe iscoade, arzînd arhivele Poliţiei secrete. Poporul a deschis închisorile, eliberîndu-i pe toţi deţinuţii politici." „Sfîrşitul lumii", spuse Intendenta cu panica întipărită pe chip. ,.Şi mie, cînd îmi vine rîndul ?" întrebai, sforţîndu-mă să zîmbesc. „Nu cred c-or să sară gardul, spuse yaneheul. „Şi n-o vor face pentru că Studentul — ăla carea organizat greva — a adresat poporului un apel inteligent. Citiţi..." îmi tremurau însă prea tare mîinile şi ochelarii erau murdari. „Spuneţi-mi, mai bine, despre ce e vorba." „în rezumat, spune că nu trebuie provocaţi soldaţii noştri (să nu se arunce cu sticle, cu pietre în ei, nici măcar să nu fie insultaţi...) ; nu trebuie atacate reprezentanţele noastre diplomatice, nici compatrioţii noştri; în sfîrşit, nimic care să justifice o acţiune militară puternică din partea noastră. Pînă acum, nu e vorba de o intervenţie, ci de o simplă debarcare. Chestie de nuanţă — nuances, cum ar spune francezul. Iar Studentul are simţul nuanţelor. Afirmă că plăcerea de a vă spînzura de un stîlp telegrafic, nu merită riscul unei intervenţii, ce ar putea foarte bine să se transforme în ocupaţie." „Ca [293] r în Haiti", spusei. „Exact. Asta e ceea ce nu vrea Studentul. Inteligent, băiatul !" Şi eu mă gîndeam la vertiginoasa răsturnare de roluri, care. în puţine ore, se produsese pe scena mulţimilor. Acum, Studentul era cel ce se transformase, dintr-o dată, în apărătorul existenţei mele ameninţate. Şi mereu ascuns — fără să răspundă la apelurile celor din Alfa-Omega care îi ofereau garanţii, îl invitau să colaboreze în guvernul de Coaliţie Naţională ce se constituia la Palat cu Luis Leoncio Martînez asistat de Enoch Crowder, cu participarea şefilor militari neimplicaţi în masacru! de alaltăieri şi cîte un sergent ridicat la grad de colonel —■ dăruinduse tainicei sale munci de Om Invizibil, continua să folosească vorbe în stare să-i oprească pe ăştia, care, îmbulziţi în faţa Acvilei-cu-Scut-în-Piept,- începeau — cîte unul, doi, trei... — săşi unească glasurile într-un cor de insulte. „Cită vreme nu trec de strigăte..." zice Agentul Consular. Dar încep să mă tem că vor trece. Şi dintr-o dată mă văd în oglinda pictată de muşte care, aşezată pe o consolă şchioapă, acoperă peretele din fund al biroului : arăt lamentabil ; halatul pe care-l aveam la plecarea din Palat, murdar ; murdară cămaşa londoneză de la Halborow. ajunsă, după a'tîta agitaţie, cu scrobeala din guler topită de sudoare ; murdară cravata gris-perle, foarte de Prim Magistrat,. pătată de balele ce-mi curseseră din gură în timpul somnului. Şi pantalonii reiaţi care îmi alunecă, brusc, de pe burta suptă în cîteva ceasuri şi îmi cad pe şolduri, dîndu-mi un aer de clown de, la un musie-hall englezesc. Şi oamenii ăia, acolo, afară, cărora — fără să fie văzută de cei ce strigă, bineînţeles — le răspunde Intendenta cu gesturi înfiorător de obscene, ilustrare a unui lung repertoriu de înjurături interioare. Şi, deodată, teroarea : ,,De ce nu mă transportaţi pe Minnesota ?" implor. „Ne-ar ieşi vorbe de ocară"", îmi răspunde van-cheul, adoptînd un ton glumeţ, destul de nepotrivit, la drept vorbind, cu un funcţionar diplomatic. „Azi, sînt un simplu Agent Consular care, crezînd că acţionez corect, v-am dat adăpost, Dacă, mîine, şefilor mei le convine să spună că am greşit, o să recunosc că am greşit, mă vor trimite î» altă parte şi totul o să rămînă în familie. Pe bordul Minnesotei, însă, aţi fi protejatul oficial al Marii noastre Democraţii (schiţă ştrengăreşte un salut militar), care nu poate apărea, în aceste momente, ca protectoare a unui «Măcelar din Noua Cor-dobă», ce a reapărut, cu fotografiile lui Monsieur Garcin cu tot, coast to coast *, în toate ziarele trustului Ran-dolph Hearst şi aţi tras destul de pe urma chestiei ăsteia cînd a apărut la Paris. Şi, pe urmă, nu ştim cît timp va rămîne Minnesota aici. Poate opt zile, poate o lună ; poate ani de zile ; aţi văzut, în Haiti, unde s-a trecut de la debarcare la intervenţie şi de la intervenţie la ocupaţie — des nuances, des nuances, des nuances, toujours...2 — povestea continuă, continuă, continuă. Nu vă enervaţi. Calmaţi-vă. Mîine vă pun la adăpost. Şi nici nu pot proceda altfel : îndeplinesc nişte instrucţiuni." în clipa aceea mă simt parcă înşelat, batjocorit, tras pe sfoară : „Eu, care m-am avut întotdeauna atît de bine cu dumneavoastră... îmi datoraţi atîtea favoruri." Celălalt zîmbeşte, din dosul ochelarilor cu ramă de baga : „Şi fără asta... cum v-aţi fi menţinut atîta timp la putere ? Favoruri ? Acum le primim de la profesorul universitar, de la teozof..." „Şi de ce nu de la Student, dacă tot am ajuns aici ?" întrebai, ca să-l jignesc. „Pe ăsta ar fi greu să-l cumpărăm. E un om de rasă nouă, în rasa lui. Din ăştia se nasc acum mulţi pe continent, deşi generalii şi doctorii dumneavoastră se încăpăţînează să-i ignore." „Sînt oameni care vă urăsc pe dumneavoastră." „Nu poate fi altfel ; e o iremediabilă incompatibilitate între Biblic noastră şî Capitalul lor"... Afară strigătele se înteţeau. Intendenta îşi îndesea gesturile ca răspuns celor ce mă insultau. Le-ar fi uşor să treacă peste mariner-ii de gardă ; Le-ar fi uşor să sară gardul... „Oricum, m-aş simţi mai în largul meu pe bordul Minnesotei", insistai. ,,Nu cred", spuse yancheul. Şi vorbind cu mici gîlgîieli de rîs stă-. 1 De la o coastă la alta : (peste tot) (în engl. în orig.). * Nuanţe, nuanţe, mereu nuanţe (în franc. în orig.). [2941 [295] pînit : „Aţi uitat că Amendamentul Nouăsprezece al Constituţiei Nord-americane. Din anul 1919 — citez din memorie — se interzice fabricarea şi consumul (am spus : consumul) oricărei băuturi alcoolice pe întreg teritoriul Statelor Unite... Minnesota face parte integrantă, juridic şi militar, din teritoriul Statelor Unite. Aşa că. dacă vă mulţumiţi cu ginger-ale l şi coca-cola... Şi dacă im vă tremură mîiniie dimineaţa, cu astfel de băuturi..." „Dar, aici nu sîntem pe teritoriul Statelor Unite ?™ spusei, arătînd servieta lăsată de Peralta, chiar la picioarele unei hărţi geografice şi hidrografice a tării. „Nu pot să-l împiedic pe un bolnav să-şi ia medicamentele. Şi cum, în toată povestea asta, eu pot să greşesc, îmi pot închipui că ăsta e sirop de tuse, Emulsia Scott sau Soluţie Grimaud. Pe Minnesota, astea vi le-ar arunca peste boi'd, pentru stricta respectare a Amendamentului Nouăsprezece la Constituţia noastră — deşi comandantul, cînd e singur, e mai beat decît un regiment întreg." „Parcă ar pleca", spuse Intendenta, cu nasul lipit de obloane. Mă uitai afară : mişcaţi parcă de un resort, oamenii se îndepărtau, în grupuri, spre clădirea Vămii, unde se observa o forfotă de camioane şi platforme de transport. „S-a terminat greva", declarai cu glas plin de mîndrie, fără sămi dau seama. „Situaţia s-a, normalizat", ,,ln ţară domneşte ordinea", «puse celălalt maimuţărindu-mă comic. Şi recăpătîn-du-şi buna dispoziţie : „Veniţi în cabina căpitanului Nerno. Acolo e mai bine." Şi scoţmdu-mă din casă prin-tr-un culoar dosnic, mă duse într-un şopron lung, cu uşile fixate în grinda de sus, construit pe apele golfului, ce ajung pînă la capătul unei platforme de scîn-duri, niţel mucegăite, ce miroase a melci, midii ascunse, meduze Ezvîrlite la mal ; e mirosul acela pătrunzător de fermentaţie şi vin prost, sex şi muşchi verde, solzi tari, chihlimbar şi lemn îmbibat de apă, mirosul mării în propriile-i distrugeri — atît de asemănător cu cel al teascului adormit, după ce-a zdrobit strugurii, în izul nocturn al mustului rămas. Acesta era hangarul 1 Bere de ienupăr (în engl. în orig.). [296] unde, pînă nu de mult, îşi ţineau canoele, fine, uşoare, în formă de spic, canotorii de la un Yachi Club, ruinat din cauza devalorizării monedei mele. Bărcile disoă-ruseră deja din şopron şi ceea ce se afla acolo — cuvintele Agentului Consular mă preveniseră — era ceva ce îmi amintea, într-adevăr, printr-un nu ştiu ce, în stil victorian şi gravat în cupru totodată, de cinema Lu-miere şi magazia de vechituri, de ilustraţiile din Douăzeci de mii de leghe suk mări în ediţia Hetzel cu titlu aurit pe coperta zmeurie. Fotolii vechi, dar ceremonioase prin tapiţeria lor ; mobilă în stil Picwick esq., şi goarne de vînătoare împodobind pereţii ; desene în acvaforte atît de acoperite de ciuperci şi silitră, încît subiectul lor, dispărut sub ciuperci şi silitră, era un simplu subiect cu ciuperci şi silitră. Şi privind a^ele lucruri neobişnuite ce umpleau locul — întări ndu--se ceva în mine, liniştit de neaşteptata plecare a mulţimii care,, cu cîteva clipe înainte, mă înjura, cu picioarele scăpate de tremurături datorită cîtorya păhărele băute — mă simt surprins de valoarea dobîndită, brusc, de anumite elemente ce mă înconjoară, de noul simt dobîn-dit de obiect, alungirea, dilatarea ce impune timpului un imediat pericol de moarte. Dintr-o dată o oră durează douăsprezece ore ; fiecare gest se produce printr-o ierarhizare a mişcărilor, ca un exerciţiu militar ; soarele se mişcă mai repede sau mai încet ; se deschide un hău imens între zece şi unsprezece ; noaptea devine atît de depărtată îneît sosirea ei ar putea întîrzia enorm de mult; dobîndeşte o uriaşă importanţă, mişcarea unei gîze pe coperta unei cărţi ; pînzele de păianjeni dobîndesc dimensiuni de Capelă Sixtină ; mi se pare indecentă nepăsarea pescăruşilor, preocupaţi de veşnicul lor pescuit, într-o zi ca cea de astăzi ; clopotul care bate din nou în schitul de pe munte mi se pare lipsit de respect ; asurzitor e robinetul care picură, ce îmi aduce în minte un obsedant never- more, never-more, never-more l. Şi, totodată, această prodigioasă capacitate de a acorda o atenţie susţinută, plină de zel, exce1 Niciodată (în engl. în orig.). [2971 * sivă, unor lucruri ce apar, ce se descoperă, ce se măresc fără să-şi schimbe forma, ca şi cum contemplarea ]or ar echivala cu a te ajuta de ceva. un fel de „Văd, deci exist". Şi pentru că văd, voi exista cît timp voi vedea, iixîndu-mă în permanenţă, înăuntrul şi în afara mea. Acum, Agentul Consular îmi arată o stranie colecţie de rădăeini-sculpturi, sculpturi-rădăeini, rădăcini-forme. rădăcini-obieete — i-ădăcini baroce sau severe în netezimea lor ; încolăcite, încurcate sau cu o nobilă geometrie ; dansînd uneori, alteori statice, totemice sau sexuale, între animal şi teoremă, joc de noduri, joc de asimetrii, cînd vii, cînd fosile — pe care, zice yan-cheul — le-a adunat de-a-lungul multor sale peregrinări pe Continent, Rădăcini smulse din pămînturi îndepărtate, tîrîite, purtate, cărăuşite de rîurile umflate ; rădăcini modelate de apă, răsturnate şi irivîrti lustruite, patinate, argintate, jupuite de atîta umblet, rostogolinduse, izbindu-se, izbindu-se de stînci, lup-tîndu-se cu alte bucăţi de lemn cărate, sfîrşeau prin a-şi pierde morfologia vegetală, desprinse de arborele mamă, arborele genealogic, pentru a dobîndi rotunjimi de sîni, faţete de poliedru, capete de porci mistreţi sau chipuri de idoli, dinţi, gheare, tentacule, falu-suri şi coroane, sau prin a se împreuna în obscene încălecări, înainte de-a se împotmoli, la capătul unei călătorii de veacuri, pe vreo plajă uitată de hărţi. Mandragora aceasta enormă, cu ţepi duşmănoşi, o adusese Agentul Consular de la gurile lui Bio-Bîo, de lîngă aspra stîncă a Con-Con-ului, adormită în legănare de ape negre. Mandragora astalaltă, contorsionată ca un acrobat de circ, cu pălărie tare şi ochişori săltăreţi, asemănătoare cu „rădăcina vieţii" pe care unele popoare asiatice o pun în sticlele cu rachiu, o găsise aproape de Tucupita, în estuarul Orinoc-ului. Altele veneau din insula Nervis, din Aruba, de pe stâncile ce seamănă cu nişte menhiri de bazalt, înălţate în apropiere de Valparaiso, într-o explozie de defileuri marine. Şi-i era de-ajuns colecţionarului să pomenească numele unui port, pentru ca de la rădăcina arătată să treacă 3a amintiri, evocări, la prezentarea unor imagini create 1298] de silabele adunate în numele unui loc, printr-o proliferantă operaţie a literelor — spunea— ce fusese prevăzută de Kabala ebraică. Numai pronunţînd cuvîntul Valparaiso, apăreau tarabele cu peşte pus pe alge, fructele scoase la vînzare în pridvorul bisericilor, vitrinele bodegilor în care se lăfăi au. umplînd tot spaţiul apocalipticii crabi din Ţara de Foc ; şi berăriile nemţeşti de pe strada cea lungă, cu cîrnăciorii roşii-negri-cioşi ce te priveau cu cei zece ochi de slăninuţă, alături de fragedul strudel pudrat cu zahăr ; apoi, enormele telecabine publice, paralele neobosite, cu orchestrele de orbi cîntînd polci la punctele de plecare ; şi casele de amanet, cu centura cu cataramă lată, caseta din scoici, bisturiul ştirbit, statueta neagră din Insula Paştelui şi papucii pe care e brodat Suve (papucul stîng) şi nir (papucul drept) ce, aşezaţi cu vîrful spre trecător, ilustrau cu orbitoare elocinţă Paradoxul Oglinzii al lui Immanuel Kant... Rădăcina aceasta — se numeşte Hop-Frog — ce pare un cinocef al într-o goană îngrozită, căci aleargă, aleargă fără să se mişte, în modul cel mai înspăimîntător, înseamnă Rio de Janeiro : cartierul Itamaraty, unde, printre clădirile municipale populate cu statui bolnave de acromegalie (pentru că întotdeauna sînt o dată şi jumătate sau de două ori şi trei sferturi mai mari decît statura reală a eroului sau a personajului ilustru pe oare vor să-l imortalizeze) se află prăvălii cu animale îmbălsămate : şerpi boa ce te privesc cu ochi de sticlă, tatu, gheparzi, bîtlani, maimuţe, ba chiar şi cai ce, plini de praf şi înşeuaţi. par că aşteaptă, ţinuţi pe piedestale verzi, de lemn, un călăreţ ce nu soseşte niciodată •— mort poate şi odih-nindu-se de cine ştie cît timp într-un cavou în neîndoielnic stil portughez. Rădăcina asiatică semănînd cu un pitic cu burtă-cap legănată pe picioare subţiri — se numeşte Humpty-Dumpty — e din Port-ati-Prinee, acolo unde, în cartierul La Frontiere, printre cîrciu-mile cu măsuţe joase şi lichior de anason Don-Don, negresele goale, întinse în hamacuri împletite, îşi aşteaptă vizitatorii cu suverană trufie, pierdute în gînduri şi de pe altă lume parcă, imitînd fără să ştie, [299] cu mîna uşor deschisă peste puful creţ şi sîrmos, gestul Olympiei de Manet. Şi Agentul Consular mi-l prezintă acum pe Erasmus din Rotterdam, rădăcina din Veracruz în stilul lui Holbein, ce pare într-adevăr un umanist meditînd ; Pichrochole şi Merdaille, rădăcini de bambus ce par agresivi mercenari nemţi înarmaţi cu lăncii ; Coquecigrue cu ciocul lat şi creasta zimţată ; Kikimora, despletită şi cu pinteni şi acele trei vlăstare dintr-un singur trunchi, Pieds-Nickles* (pe care-i cunosc bine — şi să nu se afle — pentru că ani de zile am fost abonat la L'Epatant din Paris), şi, mai în spate, un produs romantic al manglierului cubanez, Ereticul Prisciliano, alături de balerina liană Ana Pavlova şi Ciclopul care, cu piatra aceea roşie, înfiptă în frunte, pare să străjuiască o lume răsturnată, aşezată pe console, unde apar Cornegidvuille, Hidra din Lerna, Vrăjitoarea din Rackam, călare pe mătura propriei fiinţe şi La Grande Taciturne2 tăiată, parcă, într-un bazalt vegetal şi care, fără aluzii directe la forme feminine, se ridică, de şase palme înălţime, într-o arhitectură de curbe şi rotunjimi suprapuse, de mlădieri şi adîncimi ce stîrnesc senzaţii inechivoce în palmele chemate s-o pipăie... Adevărul e că Agentul Consular cu ciudăţeniile lui de cultură, cele cîteva limbi vorbite — lucru neobişnuit la un nord-american — se înscria ca un element oniric în coşmarul diurn, real, cu ochii mai mult decît deschişi, trăit în prezent — coborîndu-mă pe povîrnişul ternarei cu ajutorul alcoolului căci, de-abia ieşit din aburii unor pahare, simţeam sudoarea fricii coborîndu-mi pe ceafă, pe frunte, în părul cărunt, însoţită de izbituri de ciocan înfundate, venite dinlăun-trul meu, atît de puternice, însă, că se repercutau, cred, în fotoliile unde mă aşezam. Şi acum, yancheul se aşază în faţa unui armoniu într-un colţ, trage de trei registre, apasă pe pedale şi începe să cînte ceva înrudit, cu muzica ce îmi invadează ţara de mulţi ani, deşi e o bucată mai colţuroasă, mai accentuată si mai cu 1 2 Mardeiaş (în argou franţuzesc), Marea taciturnă (în fr. în orig.). [300} contraste, bineînţeles, decît Whispering sau Three o'clock in the morning, atît de răspîndite în capitală, mai de curînd. Şi, fără să-şi oprească mişcarea degetelor, marcînd ritmul cu capul, dînd drumul notelor, cu un automatism lipsit de griji, de eîntăreţ popular : „Sînt din sud. New Orleans. Destul de alb ca să trec drept alb, deşi părul, bun, părul, dacă n-ar fi pomezile pentru asta, ar fi destul de creţ (si bemol, ce naiba IJŢ. Am „trecut bariera" cum spunem acolo, deşi în materie sentimentală — să zicem — mă înţeleg bine doar cu tuciuriile. în privinţa asta seamăn cu unchiul meu de-al doilea Gottschalk' — dumneavoastră nu-l cunoaşteţi, cu siguranţă — care, preferat de Theophile Gautier lui Chopin, adorat de aceleaşi nimfe lamartiniene şi filarmonice care se culcau cu Franz Liszt, glorios în Europa, protejat de monarhi, prieten cu Regina Spaniei, de zeci de ori decorat, într-o bună zi părăsi totul — public, palate, căleşti, lachei — ca să răspundă unei imperioase, urgente chemări de negrese şi mulatre ce îl aşteptau la Tropic, ca să recupereze ceea ce le aparţinea prin dreptul unei timpurii cuceriri. Şi-a umblat după ele prin Cuba, Puerto Rico şi toate Antilele, reîntinerit, aventurier, eliberat de protocol şi onoruri, redat primelor gîngureli, plăcerilor sale de adolescent, ca să moară în Brazilia, unde de asemenea erau multe — şi încă cum ! — Sfintele Locuri ale peregrinărilor sale — „et Ies servant.es de ta mere, grandes filîes luisantes, remuaient leurs jambes chaudes preş de toi qui tremblaiî... sa bouche avait le gout des pommes-roses, dans la riviere, avânt midi".x (Nu ştiu de cine poate fi ce-a recitat, dar, îmi amintesc, da, că pe vremea cînd fiică-mea Ofelia studia pianul, cînta frumoase dansuri creole de acest' Moreau Gottschalk care, din cîte mi s-a spus, a dezlănţuit, odată, la Havana, un adevărat tunet de tobe africane, într-o simfonie scrisă de el.) Şi celălalt continuă : „Am fost prieten, foarte bun prieten, cu minu1 Şi slujitoarele mamei tale, fecioare înalte cu piele lucitoare, îşi mişcau coapsele calde lîngâ tine care tremurai... gura ei avea gustul pomarozei, în rîu, înainte de amiază... (în fr. în orig.). [301] natul Chrislopher Andy, autorul acestui Memphis Blues pe care îl cînt acum." Şi acum trece la Saint-Louis Blues, al aceluiaşi Andy, care are puterea s-o răscolească pe Intendentă şi s-o facă să danseze — şi probabil foarte bine, ţinînd seama că paşii şi mlădierile i se potrivesc perfect cu ritmul unei muzici necunoscute ei. „Asta o au în sînge", zice cel din sud. Ii privesc mîinile mişcîndu-se pe claviatură : e un fel de dialog — o luptă, uneori —-, înfruntare şi armonie, a unei mîini femeie — dreapta şi a unei mîini bărbat ~ stînga, ce se împreună, se completează, îşi răspund, dar într-o sincronie aflată înăuntru, şi, totodată, în afara ritmului. Intendenta, parcă vrăjită de o noutate ce îi pătrunde prin urechile pielii, se aşează deodată pe bancheta armoniului, mişcînd din umeri, învăluitoare şi alintîndu-se cu o bucă în aer, pentru că nu-i încap amîndouă pe locul lăsat liber de Agentul Consular. Acesta uită de clape şi îşi apropie obrazul de gîtul Elmi-ritei care îl acceptă cu rîsete de gîdileli, lăsîndu-se adulmecată de cel ce o face cu desfătarea creştinului ce pătrunde într-o încăpere cu miros de tămîie arsă. Iar acesta îi dă cu... „Guide par ton odeur vers de charmants climats I Je vois un port rempli de voilures et de mâts"...x „Nu mă regula cu Baudelaire !" strig gelos pe această incursiune pe pămîntul meu, pe care l-am desţelenit şi l-am arat pentru prima oară, acum mai bine de douăzeci de ani şi care, întotdeauna supus voinţei mele, acum e complet pierdut, chiar şi ultima rămăşiţă, ultima parcelă cîrmuită de mine, dintr-o ţară, pînă ieri, a mea ; a mea de la Nord la Sud, de la Ocean la Ocean, şi care acum se reducea la un mizerabil şopron de scînduri putrezite, populat de rădăcini moarte; port de cerşetor, unde va trebui să aştept barca de mîine — cît de departe, de îndepărtat, de neatins mîine ! — menită să mă scoată de aici ca pe o marfă de contrabandă, ca pe un sicriu de mort dintr-un spital 1 Călăuzit de-aroma-ţi spre minunate clime, / Zăresc un port cu pînze, catarge... Baudelaire, Florile răului, E.L.U., Bucureşti 1968, p. 715, traducere de Romulus Vulpescu. |302] de bogătaşi, de unde fusesem stăpînul oamenilor, al destinelor şi-al pămînturilor. Apucînd-o de braţ, o scol pe Intendentă, ce se furlanisea peste limitele admise, aruncînd-o cu un brînci într-un fotoliu din colţ. „Mai bine aşa, zice yancheul rîzînd, pentru că din cauza asta mi-am ratat cariera." (Chestia cu cariera — diplomatică, se înţelege —- în gura celuilalt, dat fiind cine e şi unde se află, se asociază în mintea mea cu calificativul de ..mare prostie", dat de Don Quijote unei romanţe cavalereşti, prost jucată de nişte păpuşari. Pentru orice latino-american din generaţia mea, cariera este o sinecură cu puţină treabă şi multe plăceri, în ambasade cu scenografie de mare operă, cu marmură italienească şi candelabre de Versailles, viori pe o estradă, valsuri, tunici cu brandenburguri şi decolteuri, uşieri solemni, şambelani cu pantaloni scurţi, intrigi, serate, flirturi, aventuri de alcov, roman, complimente stil Marchizul de Bradomin şi fraze stil Talleyrand, minunăţii de tact şi de „savoir-vivre", prea străine, în multe cazuri, de noţiunile lumii noastre de-aici, ce nu reuşeşte niciodată să asimileze normele protocolului şi care, ca să nu întrebe, ca să nu ceară sfaturi, comitea grave erori ca-de pildă — se întîmplase la .mine la Palat — să indice să se intoneze Rondo alia turca cu prilejul prezentării scrisorilor de acreditare de către Ambasadorul lui Abdul-Hamid ' sau Imnul lui Riego 2 la primirea unui Ministru al lui Alfonso al XIII-lea)...' ..Totul a fost foarte bine, continuă cel din sud, pînă cînd, la Paris, şi-au dat seama că frecventam prea mult un salon de dans martinichez, din Rue Blornet. De atunci, n-am mai avut decît strălucitoare misiuni în diplomaţia nord-americană. Consul în Aracaju, în Anti-gua. în Guanta, Mollendo, Jacmel şi chiar în Manta, unde în fiecare zi, la ora douăsprezece, apar rechini în faţa coastelor cu o punctualitate ce se compară doar 1 2 Abdul Hamid al Il-lea, sultan al Turciei între 1876 şi 1909 Rafael de Riego y Naftez (1785—1823), general spaniol, conducătorul unei mişcări liberale în 1820 (Cabezas de San Juan) Imnul ce îi poartă numele a fost imnul naţional al celei de-» doua Republici spaniole. r cu cea a Apostolilor de la Catedrala din Strassbourg. Şi acum sînt aici, adică în casa dracului. Şi se ştie că eu... (priveşte spre Intendentă)... în fine, tu şi cu mine ne înţelegem." Schiţă un arpegiu. „Dacă m-aş arăta aşa cum sînt, acolo unde m-am născut, aş fi linşat de glugile KuKlux-Klan-ului, albii ăştia, ca spirit şi comportament, cu acea albeaţă particulară, foarte proprie nouă, cea a lui Benjamin Franklin, potrivit căruia negrul e -«animalul care mănâncă cel mai mult şi produce cel mai puţin», albeaţa de la Mount-Vernon, unde un stăpîn de sclavi filozofa despre egalitatea oamenilor în faţa lui Dumnezeu, albeaţa Capitoliului nostru, templu unde se cîntă imnul Gettysburg Address — «cârmuirea popoiiului, prin popor şi pentru popor» '— cu cor de negri măturători, lustragii, oameni de serviciu şi îngrijitori de closete ; albeaţa prea vestitei noastre Case Albe. unde se organizează rotirea caruselului de uniforme, redingote şi jobene de premieră, ce se învîrte şi se învîrte în această Americă Latină, aducînd la putere tîlhari şi pui de curvă — şi asta, fără să îndreptăm prezentul, cum spun spaniolii — la fiecare învîr-titură de manivelă"... îi spusei Agentului Consular că atributul de Pui de Curvă era cam tare pentru cineva care. cu doar patruzeci şi opt de ore înainte, era încă Primul Magistrat al unei naţiuni libere şi suverane, ce, •datorită antecedentelor sale eroice, marii săi oameni, istoria sa etc, etc... „M-a luat gura pe dinainte, din cauza Sântei Ines", spuse Agentul Consular, umplîn-du-mi paharul. ,,N-a fost cu intenţie. Şi-apoi..." „Uita-ţi-vă... uitaţi-vă", zise Intendenta, pe un ton prevestitor de rele, invitîndu-ne prin gesturi, să ne apropiem de o ferestruică cu geamurile sparte, ce dădea spre golf... „Da", zise yancheul. „Acolo pe wharf s se întîmplă ceva." Deschise porţile pe unde ieşeau — inexistentele, acum — bărci pentru regate. într-adevăr, acolo, la capătul cheiului unde trăgeau cargourile cu zahăr, se întîmplă ceva. O mulţime de oameni înconjura mai multe camioane — cele de mai înainte — ce aduceau nişte 1 Chei (în engl. în orig.). [304] lucruri unele peste altele, de-a curmezişul, răsturnate, ce... „Luaţi binoclul", îmi spuse Agentul Consular. Privii. Oameni, cîntînd, dansînd, în beţia sărbătorii, cu siguranţă, dădeau jos din camioane şi azvârleau în mare, cu hohote de rîs şi ţipete, busturi şi capete, statui de-ale mele, din cele care, cu ani în urmă, domneau, prin dispoziţie oficială, în colegii, licee, primării, instituţii publice, pieţele oraşelor, satelor şi prin cătune, unde, deseori, stăteau alături de cîte-o reprezentare a Peşterii din Lourdes, sau vreo firidă stângace, plină de luminări mereu aprinse, lăcaş al Divinei noastre Pastora. Şi erau chipuri de marmoră, opere ale sculptorilor locali sau ale elevilor de la Şcoala de Belle Arte ; şi busturi de bronz, turnate în Italia, în aceleaşi turnătorii unde se născuse gigantica Republică a lui Aldo Nardini. Statui în picioare — mărime naturală — în frac, cu decoraţii şi panglică în relief, în uniformă de General de Armată (cu un chipiu atît de fălos, că, potrivit duşmanilor, avea „cozoroc de înaintare şi cozoroc de retragere"), în chip de Doctor Honoris Causa al Universităţii San Lucas (asta fusese în 1909), cu togă şi beretă cu ciucurele lăsat pe umărul stâng, ca patrician roman, ca tribun-OTătîndceva-cu-braţul (inspirată niţel de statuia lui Gambetta de la Paris), în chip de pater-familias meditativ, de sever mentor, de Cincinat încununat cu lauri — acum, culcate, duse pe tărgi, în căruţe şi cărucioare, trase de boi, încărcate, tîrîte ca să fie aruncate în apă, unele după altele, cu ajutorul răngilor, cu hei-rup-uri ritmate de bărbaţi şi femei : „Unu... doi... treeeeei..." în sfîrşit, apăru şi statuia mea ecvestră — cea pe care o priveam, în fiecare zi, de la ferestrele Palatului — culcată pe platforma unui vagon de marfă, dar fără călăreţ, pentru că acesta îi fusese smuls chiar în noaptea fugii mele, redusă deci doar la un cal de bronz. Şi calul, ridicat de o macara, se mai ridică o dată, timp de o clipă, într-o ultimă împotrivire eroică, privat de Cel ce, de deasupra lui, ar fi tras de frîul tare, înainte de-a se scufunda într-o [3051 20 trombă de spumă, „Memento homo..." K spusei, fără să mai. adaug restul, pentru că fraza clasică mi se părea, deodată, deplasată, datorită amintirii unei glume dureroase, pe care mi-o făcuse, odată, Studentul. „Nu cîntaţi tangouri cu cuvinte de Recviem", spuse Agentul Consular : „Acum, statuile astea ale dumneavoastră se vor odihni pe fundul mării ; le va înverzi silitra, le vor îmbrăţişa coralii, vor fi acoperite de nisip. Şi hăt, prin anul 2500 sau 3000, va da peste ele cupa unei drage, scoţîndu-le la lumină. Şi oamenii se vor întreba pe tonul Sonetului lui Arvers : „Cine a fost acest om ?" Şi, poate, nu va exista nimeni care să le răspundă, Se va întîmpla acelaşi lucru ca cele petrecute cu statuile romane din epoca de decădere, ce pot fi văzute în multe muzee : despre ele se ştie doar că sînt reprezentările unui Gladiator, Patrician, Centurion. Numele s-au pierdut, în cazul dumneavoastră se va spune : Bustul, statuia unui Dictator. Au fost atîţia şi vor mai fi atîţia în emisfera asta, încît numele lor e de prisos" (Luă o carte de pe o măsuţă.) „Sînteţi trecut in Petit Larousse ? Nu ?... Atunci, v-aţi ars". în după-masa aceea am plîns. Am plîns pe un dicţionar „Je seine â tout vent" 2 care mă ignora. şaptelea 1 Memento homo. quia pulvis es et in pulverern revertcris (în lat. în orig.) : Aminteşte-ţi, omule, că ţarină eşti şi în ţarină te vei întoarce (Geneza III, 19). 8 Somăn în cele patru zări (în fir. în arig.), deviza dicţionarului Petit Larousse, 1306] Şi hotărîndu-mă să nu caul mai multă ştiinţă decît cea pe care o puteam găsi în mir; ■ însumi... Descarti 19 SENIORIALA ŞI ARMONIOASA, SOLID înscrisă în cercul de blocuri arhitectonice ce stră-juiau piaţa triumfală — blindată parcă împotriva oricărei sfidări din afară de o patină compactă ce se înnegura de la an la an. făcînd să dispară stucaturile şi contururile —•, casa din Rue de Tilsitt îl primi în sînul tindei sale apărate de un înalt grilaj negru, asemeni refugiului la poarta căruia bate alpinistul rătăcit, după o halucinantă peregrinare printre piscuri şi prăpăstii. Era cinci dimineaţa. Folosind cheia sa personală, ca să nu-l trezească pe Sylvestre, Primul Magistrat intră în vestibul şi aprinse lumina. în urma lui, Intendenta. ce venise tremurând şi tuşind de la Gara Saint-Lazare, cu tot pardesiul ei căptuşit cu vatelină, ros de molii, cumpărat în Bermude, se plîngea de junghiuri, dureri în oase şi c-o ţine pieptul şi cerea rom, sirop Tolu şi un pat. „Dă-i din Romul Santa Ines care-a mai rămas şi du-o pe scara de serviciu, într-una din camerele de la mansardă", îi spuse Fostul (acum îşi spunea el însuşi Fostul, cu o crispată ironie) lui Cholo Mendoza care aducea valizele. Rămas singur, privi în jur, observînd că se produseseră schimbări în privinţa decorului şi a mobilelor. Acolo unde credea că va găsi din nou masa de caoba cu vase chinezeşti, floarea de fildeş, în al cărei potir erau puse cărţile de vizită, sirena, i307] 20* învăluită în propriile-i plete, stînd dintotdeauna Kngă purpuria catifea a unei panoplii cu spade şi pumnale, dădu peste goliciunea unor pereţi zugrăviţi într-o culoare deschisă, fără alte podoabe, decît nişte ornamente de ghips, care, gîndindu-te bine, puteau fi considerate ca o foarte stilizată vălurire de ape. Cît priveşte mobilele, o lungă banchetă cu perne de culoare aprinsă, poate aşa numita ..culoare tango", şi pe piedestale înguste, sfere, prisme şi romburi de cristal înlăuntrul cărora erau becuri electrice. „Nu e urît, dar înainte era mai distins, mai în ton cu locuinţa", se gîndi Fostul... Urcă la primul etaj, savurind mireasma de nogal lăcuit a treptelor, ce, prin permanenţa lui, desfiinţa o lungă, foarte lungă trecere a timpului. Luminile zorilor se proiectau. într-un galben palid, în spatele perdelelor din salon. Demnitarul se îndreptă spre o fereastră, şi dădu la o parte brocartul, ca să privească afară. Acolo, magnific şi maiestuos, încremenit în" obîrşia sa fără egal, se afla Arcul de Triumf, cu Marseilleza cu gura deschisă, Tirteu înarmat, stri-gînd, şi bătrânul războinic cu coif, urmaţi de copilul-erou, cu mădularul în \ânt. Acolo era înfăţişat, întru veşnicie, geniul unei Franţe carteziene, unica în stare să fi dat naştere anticartezienei lumi închipuite, însufleţite, înălţată şi prăbuşită "de un corsican neverosimil, metec vrăjit, cu mădularul fermecat de o mulatră mar-tinicheză, ce pornise să-şi piardă bicornul într-un incendiu moscovit, pentru ca apoi trupele sale, cu chipuri de-polonezi şi mameluci, să fie zdrobite de partizanii Popii Merino şi ai lui Juan Martin „El Empecinado". Dar în spatele celui ce contempla monumentul se aflau nişte tablouri care reprezentau, poate, cu mai multă fidelitate, spiritul Franţei carteziene. Se întoarse spre ele. aprinzînd lumina. Şi ceea ce îl întîmpină fu atît de neaşteptat., de absurd, de neconceput, încît se lăsă să cadă pe un scaun, uluit, încercînd să înţeleagă... în' locul merovingienei Sfinte Radegunda, de Jean-Paul Laurens, cu pelerinii ei din Ierusalim, se desenau trei "personaje, dacă se puteau numi personaje, fără [3081 relief, cu anatomia dezintegrată în planuri geometrice, ale căror feţe — se presupune că erau feţe — erau acoperite de măşti. Unul, cu glugă, ca de călugăr, cu o partitură în mînă ; cel din mijloc, cu tichie de paiaţă, suflînd în ceva ca un clarinet ; al treilea, în pătrăţele ca un arlechin, cu o mandolină, sau chitară sau lăută, ori dumnezeu ştie ce, atîrnată de gît. Şi cele trei personaje — dacă era să fie personaje — stăteau acolo imobile, groteşti, ca nişte creaturi de coşmar, privind — dacă putem spune că priveau — cu aerul cuiva deranjat de prezenţa unui intrus. „Ce faci dumneata aici ?" păreau că-l întreabă. ..Ce faci dumneata aici ?"... Şi asta nu era tot; pe peretele opus, în locul delicatei marine de Elstir, era ceva indefinibil i o încrucişare de dungi orizontale, în diagonală în culori pămîntii şi nisipii, peste care era lipit o bucată de hîrtie de ziar — Le Matin — pe care Fostul încercă s-o desprindă cu unghia degetului mare, dar fără să reuşească, din cauza lacului. în faţă, unde pe vremuri atîrna Cina Cardinalilor de Dumont, acum era ceva complet lipsit de sens, probabil o mostră de culori Ripolin, fiindcă reprezenta pătrate şi cercuri, albe, roşii, verzi, delimitate de linii negre groase. Alături, în loc de Micul coşar de Chocarne-Moreau, se profila un soi de Tour Eiffel cocoşat, blegit, cu picioarele strîmbe, răsucit, frînt parcă în structura centrală de un baros de titan căzut din cer. Acolo, între cele două uşi, nişte femei — femei ? — ale căror picioare şi braţe erau făcute parcă din bucăţi de ţeava de calorifer. Unde atîrnasem Recepţie mondenă de Berard, cu minunăţiile ei de dantele, decol-teuri şi clarobscururi, mi se înfăţişa o galimaţie incalificabilă, care, culmea, avea şi un titlu scris foarte citeţ : Ochi cacodilat. Şi acolo, pe piedestalul turnant de marmură verde, stătea o formă de marmură, o formă informă, fără sens şi intenţii sesizabile, cu nişte bile — două — în partea inferioară şi ceva lung în sus — şi iertat fie-mi gîndul prost — ce nu putea fi decît reprezentarea puţin realistă şi foarte exagerată ca proporţii — indecentă, bineînţeles — a ceea ce orice băr(309! bat trebuie să aibă acolo unde trebuie să aibâ. „Dar ce mă-sa-s toate astea ?" „Artă modernă. Domnule .; şedinţe", şopti Cholo Mendoza. care tocmai o lăsase pe Intendentă sus, înfăşurată în pături, dărîmată sub o pilotă de pene... Şi acum, Fostul alerga dintr-o încăpere în alta, găsind peste tot aceleaşi transmutaţii gra-' fice, aceleaşi dezastre : tablouri nebune, absurde, ermetice, fără subiecte istorice sau legendare, fără temă, fără mesaj, fructiere care nu erau fructiere, case ce păreau poliedre, chipuri cu un echer drept nas, femei cu sînii nelalocul lor — unul sus, altul jos — sau cu un ochi în tîmplă şi, ceva mai încolo, atît de încurcat încît păreau că fac dragoste, două anatomii frînte, în-cîlcite în propriile lor linii, poate porcoase, deşi ca să pictezi două persoane făcînd treaba aia (şi el avea o frumoasă colecţie de stampe pornografice sub' cheie), era nevoie de o perfecţiune a desenului, stăpînirea legilor perspectivei, o anumită graţie în împerecherea membrelor pe care nu le aveau, nici pe departe, aceşti artişti rataţi ce îşi spuneau ..moderni", pentru că erau "incapabili să deseneze cum trebuie un nud, să imagineze un tînăr spartan în decorul de la Termopile, să facă să alerge un cal care să fie cal, să decoreze — de de ce să n-o spunem — plafonul Operei din Paris, sau să realizeze viziunea unei bătălii, cu epicul brio al unui Detaille. „O să poruncesc să se dea jos toate căca-turile astea !" strigă stăpînul casei, redevenit stăpînul Casei, apucînd tabloul cu Ochiul cacoăilat, „Asta s-o crezi tu !" strigă în spatele lui Ofelia, ce tocmai intra, îmbrăcată într-un taior bleumarine închis, niţel cam ciufulită, cu rimelul curs, cu înfăţişarea celui cu multe pahare în urmă. „Fata mea !" zise Primul Magistrat, strîngînd-o la piept şi înduioşînduse atît de brusc, încît glasul i se frînse într-un suspin : „Fata mea ! Carne din carnea mea !" „Tăticuţule scump !" spunea plîngînd şi ea. „Tot aşa de mîndră şi de frumoasă !" „Şi tu tot în formă şi dur !" „Vino, aşează-te lingă mine... Am atîtea să-ţi spun... Trebuie să-ţi povestesc atîtea..." „Ştii că..." Şi peste umărul Ofeliei, unde se ofilea de tot o orhidee mirosind a tutun, Fostul văzu apărînd, [310] ca într-o mîzgălitură de carnaval din Flandra, nişte feţe pletoase, schimonosite, nedormite — bete, cu siguranţă. „Prietenii mei... S-a închis dancing-ul unde-am cinat... şi-am venit să continuăm petrecerea." Lume, multă lume cu haine descheiate, fără maniere, deşănţată ; lume prost crescută, neatentă, obraznică ; oameni care se simţeau ca acasă — mai mult decît atît : ea într-un lupanar — aşezîndu-se pe jos, aducînd sticle din cămară, făcînd covorul sul, ca să poată dansa pe parchetul ceruit, fără să le pese că se strică. Femei cu fustele pîn-la genunchi, coafate cu zulufi, semnul distinctiv al curvelor acolo ; tineri pederaştii'ormi. cu cămăşi în carouri, ce păreau-făcute din şorţuri de bucătăreasă. Şi acum, gramofonul : „Yes, we have no bananas" (oroarea asta suportată pe vapor tot timpul traversării Atlanticului) „we have no bananas today". Ofelia rîdea cu prietenii ei, pleca, se întorcea, scotea discuri din-tr-un raft, aducea alte băuturi, umplea paharele, învîr-tea manivela gramofonului şi purta cu Fostul, aşezat cu resemnare pe un divan, un dialog cu fraze trunchiate, dezlânate, fără răspunsuri, veşti ce nu apucau să fie spuse pînă la capăt, într-un continuu du-te vino prin salon : n-a venit la Gara Saint-Lazare, pentru că telegrama anunţînd sosirea lui ajunsese ieri după-masă. cînd era la un vernisaj ; de acolo, plecaseră să serbeze evenimentul şi de-abia acum i-o dăduse portăreasa, de curînd trezită. „Acum o să fim într-adevăr fericiţi ; nu mai trebuie să te întorci în ţara aia de sălbatici" (începea să, sune Saint-Louis Blues de tristă amintire : tot asta-i cîntase şi Agentul Consular, în după amiaza aceea...) „Ascultă, am adus-o pe Intendenţă" / „Şi unde ce ?" / „Doarme sus" / „Eu, sinceră să fiu, n-aş fi adus-o." / „E singura persoană de acolo care nu m-a trădat... pentru că... pînă şi Peralta !" / „întotdeauna am avut senzaţia că e un porc de cîine" / „Mai rău, un Ma-chiavelli de buzunar". / „Nu, poate buzunarul lui MachiaveHi". (încă o dată „Yes, we have no bananas"...) j „Eu n-^aş fi adus-o pe Intendentă ; nu o văd la Paris ; e o povară în plus pe oare o s-o purtăm noi." „Trebuie să vorbim despre asta, avem multe de vorbit." / „Mîine, 13U] mîine, mîine..." / „Dar e deja mîine; s-a făcut ziuă." / (Iarăşi Saint-Louis Blues) / „Ascultă... laşi toate porcăriile astea pe pereţi ?" / „Hai, nu fii înapoiat, tătic scump ; asta-i arta de azi ; o să te obişnuieşti." / „Şi tablourile mele de Jean-Paul Laurens, Lupul din Gubbio, marinele mele ?" / ,.Le-am vîndut la Hotel Drouot : bineînţeles că mi-au dat un rahat pe toate : lumea nu mai e amatoare de aşa ceva." / „Ce dracu ! puteai să mă întrebi şi pe mine !" / „Cum să te fi consultat, dacă zilele astea ziarele spuneau că te-au împuşcat ? Vestea rn-a prins la Tîrgul din Sevilla." / (Din nou : Yes, we have no bananas. j „Şi cînd ai primit vestea, ai plîns mult ?" / „Mult, mult. mult..." / „Vroiai să-ţi pui voal negru, cu siguranţă." / „Aşteaptă, să învîrt gramofonul..." / Se aude mai tare „Yes, we have no bananas" ce ajunsese la registrul grav. / „Auzi... şi lumea asta o să stea mult ?" / „Dacă vor să stea, doar n-o să-i dau afară." / , „Avem multe de vorbit, ştii." / „Mîine, mîine, mîine..."/ „Dar e mîine, deja..." / „Dacă eşti obosit, du-te să te culci"... (Un nou disc „Je cherche apres Titine, Titine, oh, ma Titine !" : altă obsesie la bordul vaporului) Acum Ofelia, lăsîndu-l singur pe divan, s-a pornit pe dans. nebună parcă, cu un englez cu pănal creţ, pe care mi l-a prezentat în trecere, fără să se desprindă de el, ca pe Lordul... nu ştiu cine, cunoscut la Capri şi care — după spusele lui Cholo Mendoza, aşezat acum lîngă mine — avusese încurcături cu poliţia franceză pentru că folosise eleve de la Liceul Jeanson-de-Sailly, într-o artistică punere în scenă a unei Bucolici de Virgiliu ; da, cea cu păstorul Al-exis, o ştiu, o ştiu... Fostul se uita la fiică-sa, la toţi ceilalţi, cu o iritare crescîndă : alea două care dansau, femeie cu femeie, cu feţele lipite. Şi ceilalţi doi, bărbat cu bărbat, ţinîndu-se de mijloc. Şi cealaltă, cu părul scurt, sârutîndu-se cu blonda slabă cu şal galben. Şi picturile astea stupide, de neînţeles, pe pereţi. Şi statuia aceea albă, obscenă, falus de marmură, printre sticle de whisky, pe a căror etichetă un cal tot alb, era, cel puţin ei un desen adevărat. Dintr-o [312] dată se roşi la faţă, într-un acces de furie — Mendoza cunoştea simptomele —, traversă salonul, ridică acul gramofonului, aruncă mai multe discuri pe jos şi termină cu ele călcîndule în picioare. „Dă-i afară pe toţi destră-bălaţii ăştia !" strigă. Retrasă împreună cu ceilalţi care aşteptau, uluiţi, Ofelia — asemeni unui şef de trib ce cumpăneşte forţele adversarului înainte de-a ataca — îl privea acum pe taică-su, cu o mînie crescîndă. ,.Tă-ticuţul scump" creştea dintr-odată în faţa ochilor ; creştea, se umfla, se mărea, spărgînd pereţii cu mîinile, ridicînd tavanul cu umerii. Dacă îşi recăpăta autoritatea de altădată, dacă era lăsat să se întroneze, să porun -ceaşcă, să hotărască, într-o casă unde se lipsiseră, în chip foarte plăcut, de prezenţa lui, timp de mai mulţi ani, dacă nu i se retezau fumurile, dacă nu i se înfrînau impulsurile, va deveni tiran aici, aşa cum a fost acolo — obişnuit să fie tiran întotdeauna. „Dacă nu-ţi plac prietenii mei — spuse ea, adoptînd tonul acela al său, sec şi rece, de care celălalt se temea altădată — dacă nu-ţi plac prietenii mei, ia-ţi valizele şi du-te la Crillon sau la Ritz. Au apartamente bune. Room service * şi ambianţă distinsă." „Sodoma şi Go-mora !" urlă Primul Magistrat. „De-asta te-au dat jos, pentru că vorbeşti scîrboşesiii", zise Ofelia. „Da' cine-i ăsta ?" întrebau, acum, toţi. „Mon pere, le Presiăent" 2, spuse Ofelia, dintr-o dată solemnă, vroind parcă să îmblînzească brutalitatea celor spuse mai înainte. „Vive le President! Vive le President!" 3 strigau cu toţii acum, în timp ce, unul, maimuţărind un clown cîntînd la clarinet, intona Marseilleza, „Du-te să te culci, papa"... Perdelele din salon luceau însorite, în ciuda luminilor dinăuntru. Dimineaţa începuse de mult, pentru tot oraşul. „Hai la Bois-Charbons", spuse Fostul lui Cholo Mendoza. „Bye, bye", zise Ofelia. Şi în vreme ce domnii coborau marea scară de onoare, ceilalţi, 1 3 Cameră de servici (în engl. în orig.). 8 Tatăl meu, Preşedintele (în fr. în orig.). Trăiască Preşedintele! Trăiască Preşedintele! (în fr. în orig.). l'isl S. ■r Ml îs (ic (3131 _■ '/-":■ i ]' ! U ' ni r;- SpHS*' !. s USC ( p sus, aplecaţi peste balustradă, cu feţe de carnaval, cîntau în cor, pe melodia lui Mambru i.'vieux con s'en va-t-en guerre, Mironton, mironton. mirontainc L'vieur con s'en va-t-en guerre, Et n'en reviendra pas !... * '! u dea mulheurs, mon bon Monsieur ? 2 ■ h sfmânînd tot mai mult cu militarul mustă-Arcui de Triumf, văzîndu-i apărînd. (Era evi-use cu ochii de fotografia mea, de curînd, în ) ,,Oh ! Vous savez... Les revolutions..." 3, ,v revolutions, ga tourne toujours mal" *, ; cu vinurile, scoţînd o sticlă : „Voyez ce quî s'fst pu.ss,' cn France avec Louis XVI"5. (îmi amintii de eoperia cărţii La Convention de Michelet, în ediţia Ndson, unde apărea Cetăţeanul Cape.t, pe eşafod, foarte demn, cu gulerul de la cămaşă desfăcut, ca pentru o consultaţie la otorinolaringologie.) „Ce sera pour la prochaine .fois" 6, zisei, dueîndu-^mi mîna la gît. Dîn-du-şi seama, poate, deşi cu întîrziere, că aluzia la Ludovic al XVIlea fusese cam nepotiivită, Monsieur Musard încerca, acum, s-o dreagă : „Les revolutions, vous savez..". 11 paraît que sous l'Ancien regime on etait bien mieux..~. Ce sont nos quarante Rois qui ont fait Ia grandeur de la France" 7. „Ăsta a citit Acţiunea Franceză", spuse Cholo Mendoza. „Devine barresian", spusei. „Le Beau1 Bătrînui măgar pleacă la război. Mironton, mironton, mirontaine. Bătr|nul măgar pleacă la război Şi nu se va mai întoarce !... (în fr. în arig.). * Ei... aţi avut necazuri, bunul meu Domn ? * Oh ! ştiţi... Revoluţiile... * Revoluţiile, întotdeauna ies prost. * Aţi văzut .ce s-a-ntîmplat în Franţa cu Ludovic al XVl-iea. 6 O să fie data viitoare. 7 Revoluţiile, ştiţi... Se pare că sub vechiul reginl era mult mai bine... Cei patruzeci de Regi ai noştri au făcut mărc-ţia Fran1«?i. jolah nouveau est arrîve" f, spuse Monsieur Musard, ixmplînd trei pahare, „Cest la nvaison qui regale"...2. Băui vinul cu delicii. Din fundul cîreiumioarei ne venea un miros plăcut de lemn răşinos, din cel care se vindea aici, în legături mici legate cu sîrmă. pentru jăratec, în rafturi erau. ca şi cum timpul n-ar fi trecut, neschimbate la formă şi la etichete, sticlele de Suza, Picon, Raphael, Dubonnet. ,.Din ce-o să trăieşti acum ?" îl întrebai pe Cholo. „Nu mai eşti ambasador !" ..Prevederea e mama înţelepciunii. Am bani câcălău." ,,De unde i-ai scos ?" „Graţie mie. populaţia ţării noastre este cu treizeci de mii de noi cetăţeni mai mare, ce nu apar la recensăminte şi nu cunosc ţara noastră. Leam fabricat paşapoarte şi acte de identitate... Oameni sărmani, rămaşi fără patrie. Victime ale războiului. Ruşi albi. Apatrizi. Heimatlos" :i. Cînd faci o faptă bună... Şi. în plus, afacerile ce se pot face cu valiza diplomatică... N-oi fi fost unicul. Eu nu sînt un sfînt. Alţii o folosesc pentru lucruri mai rele" (făcu gestul celui care prizează tabac). ,,Şi. tentaţia e mare, pentru că, acum, chestia asta e foarte rentabilă. Dar e periculos... Cu paşapoartele, în schimb... Am încă un rînd de ştampile şi timbre seci de la Ambasadă.- Aşa că prăvălia rămîne deschisă... Cu discreţie, bineînţeles..." ..Foarte bine, compatrioţii noştri nu merită altceva" (suspin).' „Vai, frate !... Ce greu e să-ţi slujeşti patria !..." Ne întoarcem în Rue de Tilsitt. îmi iese înainte un portar nou, mutilat de război, fără îndoială, fiindcă avea mîneca stingă prinsă cu un ac de siguranţă, de umărul vestonului albastru şi pe rever îi lucea o decoraţie. A fost nevoie să-i explic că eu eram stăpînul casei, ca să mă lase să trec, cu scuze teatrale şi nedumerite. în salon, perdelele erau tot trase. Pe divan, în fotolii, pe perne împrăştiate pe jos dormeau petrecăreţii de azi-noapte. Trecînd peste trupuri — unele' încîlcite, înmănunchiate — ajunsei, în sfîrşit, în camera mea, Scosei hamacul din dulap, 1 2 3 A sosit noul Beaujolais. Firma face cinste. Apatrizi (în germ. în orig.). [31SJ agăţîndu-l de cele două inele fixate pentru asta. Pe Arcul de Triumf cînta ca şi ieri, ca întotdeauna, Marseil-leza lui Rude. Dar dacă Marseilleza continua să existe acolo, cu soldatul strigînd şi copilul-erou printre săbii şi platoşe, pentru mine, Parisul era pustiu. îmi dădui seama de asta în după-amiaza aceea, cînd, după un lung somn, încercai să fac o trecere în revistă a ceea ce puteam recupera în acest oraş. Reynaldo Hahn nu răspundea la telefon. Poate locuia în afara oraşului. „Abonne absent" ', îmi răspundea glasul feminin de la Centrală. Ilustrul Academician, atît de înţelegător întotdeauna, căruia vroiam să-i încredinţez amărăciunea şi decepţiile mele, ce-rîndu-i sfaturi cum să-mi scriu — eventual — nişte „Memorii'', murise, cu cîteva luni Jnainte, în apartamentul său de pe Quai Voltaire, victimă a unei boli necruţătoare, după o criză mistică, foarte comentată în cercurile catolice, de pe urma căreia petrecea zile întregi în rugăciuni, în friguroasa biserică Saint-Roch, pentru mine asociată cu amintirea unui roman de Balzâc, citit pe cînd eram adolescent, în Surgidero de La Veronica. (Nu ştiu de ce, bisericile bossuetiene, fer-elo-niene — mă refer la stil —. ca Saint Roch, Saint-Sulpice, sau capela de la Versailles, nu mă incită la fervoare. Ca să simt o biserică creştină, trebuie să fie umbroasă, învăluitoare, plină de relicve şi minuni, imagini de sfinţi decapitaţi, sînge, răni, lacrimi şi sudoare, plăgi sîngerînde, păduri de luminări, picioare de argint şi viscere de aur pe altarul ofrandelor...) Aflai că Gabriele D'Annunzio. după ce se vîrîse în încurcătura de la Fiume, se retrăsese — se spunea — devenit principe — se spunea — în reşedinţa lui din Italia unde. sprijinită de un perete de stîncă, se putea vedea prora unui cuirasat, adus acolo în amintirea nu ştiu cărei isprăvi. Am aflat — Ofelia spusese adevărul — că picturile lui Elstir scăzuseră mult ca priză la public : delicioasele sale marine coabitau, amestecate, deja, în galerii de mai mică importanţă, cu orice pictură care reprezenta, pen' Abonatul absent (în fr. în Offg.J. [316J tru noii-înibogăţiţi ai Războiului, valuri, iole, plâji înspumate, întristat de declinul» valorilor sale, se retrăsese furios, în atelierul iui de la Balbec, încercînd să ajungă la o „modernitate" care, pervertindu-i stilul personal, fără să-i adauge nimic, se traducea în deconcertante căutări, la fel de puţin apreciate atît de admiratorii lui de ieri, cît şi de cei ce, acum, urmau noile curente. în muzică, se întîrnpla ceva asemănător : nimeni nu mai cînta compoziţii de Vinteuil — şi cu atît mai puţin Sonata — cu excepţia tinerelor eleve la conservator care, întorcîndu-se de la orele de pian, le lăsau să doarmă în vreun sertar, pentru a se dedica ciudăţeniilor unei La cathâârale engloutie, sau Pavane potir une infante defunte, dacă nu se perverteau la Kittenon-the-keys de Zez Confrey. Şi tinerii, „pricepuţii" — la ce ? — snobii, fermecaţi de muzica rusă adusă de Diaghilev, îl considerau pe nobilul maestru Juan Cristobal „vieffle barbe': 1, lepădîndu-se de el, cum se lepădau de Aurul Rinului. Şi se văzuseră lucruri şi mai rele, de neccnceput : Ânatole France, ce ar fi putut foarte bine să rămînă în lumea lui Thais şi Jerome Coignard, începuse să bată cîmpii socialismului, în ultimul ceas, proclamînd necesitatea unei „revoluţii universale" care să cuprindă şi America — nici mai mult nici mai puţin ! — dînd importante sume de bani odiosului ziar UHumanite. Alţii ajunseseră foarte rău ; Contele de Argencourt, acel însărcinat cu Afaceri al Belgiei, altădată atît de ceremonios, spilcuit, diplomat de mare clasă, fusese văzut de Cholo Mendoza, cu cîteva zile înainte, în faţa teatrului de marionete de pe Champs Elysees, ajuns o ruină, idiotizat, cu chip şi privire de cerşetor zîmbitor — gata parcă să întindă mîna ca să capete de pomană... în asemenea vremuri nu îndrăzneam s-o sun pe Madame Verdurin — acum prinţesă, prin căsătorie. Mă temeam că o prinţesă — sau cu fumuri de prinţesă — îi va arunca în faţă dispreţul său unuia care, în fond, nu era decît un preşedinte latino-american izgonit din palatul lui. Şi mă gîndeam, ou amărăciune, la lamentabilul sfîrBătrîn ramolit (în fr. în orig.). [3171 şit al lui Estrada Cabrera ; la mulţimea demnitarilor tîrîţi pe stxăzile capitalelor lor ; la cei expulzaţi şi umiliţi ca Porfirio Diaz ; la cei eşuaţi în această ţară, după o lungă guvernare, ca Guzmân Blanco, şi chiar la Rosas, din Argentina, a cărui fiică, obosită să mai joace rolul de fecioară abnegată, de generoasă mijlocitoare, potolind îndîrjirile Teribilului. îl părăsise pe durul patriarh la asfinţitul vieţii, arătîndu-şi dintr-odaiă adevăratul suflet şi lăsîndu-l să moară de tristeţe şi singurătate în cenuşiul aer din Southampton — pe el ce fusese stăpmul nesfîrşitului pampas, cu rîuri de argint, lune cum numai acolo se văd şi sori înălţîndu-se şi asfinţind in fiecare zi deasupra zărilor peste care domnea cu mina de fier, văzînd capetele duşmanilor săi, trecând în vesele căruţe minate de miniştrii săi, cu strigăte de ..lubeniţe bune şi ieftine". Zilele treceau şi de-abia de-o vedeam pe Ofelia, mereu cu petreceri şi probleme. Intendenta, ghemuită, adunată sub pilota de pene, refuzînd sa fie îngrijită de un medic francez. trăia marea febră a unei pleurite, fără să accepte alte medicamente decît Romul Santa Ines şi Siropul Toiu ■— pentru că aici nu erau buruieni din alea care acolo, în > fierturi, făceau miracole. îmi reîmprospătam itinera-riile mele pariziene cu Cholo Mendoza, plimbîndu-,mă de la Notre-Dame de Lorette, la Chope Danton, de pe Bulevardul spre Bois, ce nu mai era cel de altădată, la Bois-Charbons al lui Morisieur Musard, fără să găsesc, însă, pulsul oraşului, aerul, atmosfera, cerută în zadar de olfactul şi memoria mea. Mirosul de gazolin" înlocuise mirosul rustic — altădată universal şi fără frontiere, atît de capitală cît şi de sat ■— al bălegarului de cal. La ceasurile dimineţii nu mai răsunau glasuri!.' vînzătorului de haine vechi, al precupeţei cu hreniţâ şi meiul-canarului. nici fluierul bucolic al tocilarului. Nu mai apăreau in peisajul din Place des Temes, după un foarte lung drum, olarii din Badajoz, cu măgăruşii lor împodobiţi cu ciucuri după moda din Extremadura. Găseam ceva permanent, neschimbat, doar la „Aux glaces" de pe Rue Sainte Apolline, 25, unde, printre ciubiicării şi mese de mozaic, geamuri pictate şi abţibilduri ou flori lipite pe lungul spătar al banchetelor de piele, un pian mecanic făcînd zgomot mare. doi chelneri cu şorţuri albe şi sticle pe tăvi purtate pe sus — ca cei de pe etichetele de Raphael — mă aşteptau femei care» în ciuda anilor scurşi, a petrecerii generaţiilor, a împrospătării personalului şi a coafurilor schimbate, aproape toate înclinate spre o anumită zvelteţe ce era preferată, acum, opulenţei de la sfîrşitul veacului, mă restituiau capitolelor iniţiale ale propriei mele istorii, plăcerilor ei prime, miilor de amintiri, reîntinerite, deja, îndepărtatelor cronici ale acelor locuri unde — ca în alte ţări de pe continent — totul fusese schimbat, scos din ţîţîni, pervertit de o bruscă accelerare a modului de viaţă. Şi urmase amestecul limbilor, degradarea valorilor, lipsa de respect a adolescenţilor, jignirea patriarhilor, profanarea palatelor. Expulzarea celor Drepţi... Aici — „Aux glaces" — mă găseam cu unica permanenţă care, dintotdeauna — cu sîni mai mici, cu sîni mai mari — era aici, ca şi acolo, prezenţă şi unicitate, dialectică de forme de neînlocuit,- idiom comun al înţelegerii universale. în ireversibilul timp al cărnii, se putea trece, după epoci, de la stilul Bouguereau la stilul Evamedie-vală, de la decolteul Boldini la decolteul Tintoretto, sau invers, de la puzderia de fese şi pîntece ale lui Rubens, la fragila şi ambigua reprezentare a unei nimfe de Puvis de Chavannes ; treceau modele estetice, variantele, fluctuaţiile de gust care, spicuind siluete, jucîndu-se cu proporţiile, alungind sau dilatînd, nu reuşeau niciodată — în vreme ce stilurile, printre altele, sufereau veşnice transformări — să altereze fundamentalul adevăr al unui nud. Aici, privind ceea ce privesc, mă aflu în mare Oprire a Ceasurilor, în afara timpului, poate, în zile de ceas solar sau de ceas de nisip, şi de aceea, eliberat de tot ce mă leagă de datele propriei mele istorii, mă simt mai puţin răsturnat de pe caii mei de bronz, mai puţin coborît de pe soclurile mele, mai puţin monarh surghiunit, mai puţin actor în declin, mai identificat cu eu-ul meu propriu din străfundurile unei vitalităţi pusă în savuroasă alertă în faţa a ceva ce r merită să fie privit — bogăţie preferabilă de la distanţă {simt deci exist) celei unei false trăiri în prostească ubicuitate a sute de statui înălţate în parcuri municipale şi curţi de primării... Cînd asemenea meditaţii mă făceau să devin serios acolo unde nu se venea pentru asta, dîndu-mi seama de nepotrivirea dintre-gînduri şi loc, începeam să rîd, spunînd o frază ce-! bucura întotdeauna pe Cholo Mendoza : „Orice, în afară de to be or not to be în casă de eurve". „That is the question", răspundea celălalt, care se dădea şi el drept om citit, făcîndu-i semn unei Lede abundente ce. ştiindu-se aleasă dinainte, aşteptîndu-şi momentul fără grabă, bea deja cîte-un aperitiv cu iz de anason, la o masă vecină — în contul celui ce încă nu-i spusese, nimic, dar merita să fie aşteptat, pentru că metecii erau clienţi generoşi care ştiau să aprecieze conştiinţa profesională în orice meserie. 20 Intendenta, vindecată, pe neaşteptate, de fierbinţeli şi junghiuri, ieşise de sub pilota de pene, cerînd în gura mare o biserică unde să-şi împlinească făgădui ala de rugăciuni şi luminări făcută Fecioarei. „Biserică, biserică !" fi strigase portăresei, uluite de personajul ce apăruse cu trei fuste una peste alta, de teama aerului rece risipit de un anticipat soare de vară. „Biserică, biserică" repeta, închinîndu-se, împreunîndu-şi mîi-nile într-un gest de rugăciune, arătînd un şirag de mătănii cu mărgele argintate. Cealaltă, înţelegînd, poate, îi arătase că mai încolo, luînd-o la stingă, apoi la dreapta, mergînd încă niţel... şi Intendenta, cu picioarele ei solide redate vieţii, mersese, mersese, mersese, pînă dăduse de un enorm templu — templu trebuia să fie, deşi nu se termina cu o cruce, pentru că avea nişti i sculpturi, parcă religioase, parcă făcute de Migue! Estatua, în înaltul faţadei cu multe coloane — unde se auzea muzică de orgă, murmur de rugăciuni, un preot [320J pronunţa cuvinte ce nu se înţelegeau şi în sfîrşit, se vedeau lucruri pe care ea le ştia, pentru că un altar e la fel peste tot, icoanele sfinte au un aer de familie şi mirosul de tămîie nu lasă loc la îndoieli. Împlinindu-şi făgăduielile, după ce cumpărase luminările cu nişte bani franţuzeşti pe care Primul Magistrat îi dăduse cînd sosiseră la Cherbourg („în caz că te rătăceşti, cînd te duci să te pişi",..), coborî nişte trepte şi se opri într-o piaţă de flori, foarte frumoasă — deşi, aici garoafele nu aveau parfumul celor de acolo — oprindu-se. apoi, uimită. în faţa unei prăvălii unde un mango, pus în vitrină, era oferit solitar şi magnific, pe un pat de puf fin. Acolo, mango se vindea în căruţe acoperite cu frunze de palmier, „cinci la juma'de peso", iar aici era prezentat într-o cutie, ca bijuteriile expuse în ţara ei de bijutierii francezi. Intendenta se aventură şi intră în prăvălie. De la o masă la alta îşi plimba surpriza entuziasmată : chemînd-o, parcă, se întindeau spre ea braţele cenuşii de yuca ; în faţa ochilor ei reînverzea verdele bananelor verzi, se rotunjea pielea zgrunţuroasă de malanga, se zugrăveaţi petele deschise pe roşul — mai mult de coral, decît de plantă subterană — al baîa-tei. Şi mai încolo, apărea negrul tare al fasolei negre, şi albeaţa liturgică a . guanabanei şi pulpa trandafirie a goiavei. Şi în limbajul ei de gesturi şi onomatopei, arătînd, întrebuinţînd degetele, exclamînd, mormăind, afirmaţii sau negaţii, obţinuse cinci din astea, trei din alea, zece din astelalte, opt din sacul acela, cincisprezece din ladă, punînd totul într-un coş mare, din cele ce se vindeau aici — coş pe care şi—1 puse în cap cînd trebui să plătească, spre marea uimire a casierei : „Vous voulez un taxi, Mademoiselle ?" '. Ea nu înţelegea nimic. Ieşi din prăvălie şi se orienlă. Cînd venea încoace, avea soarele în faţă. Soarele încă nu ajunsese sus şi încă nu-i era foame, deci trebuie să fi fost zece, ori zece şi jumătate. Trebuia deci, să umble cu umbra în faţă, pentru a reface drumul făcut. Partea proastă era Doriţi un taxi, Domnişoară ? (în ir. în orig.) — Recursul la metodă [32tf că împuţitele astea de străzi o luau într-o parte, se întorceau, îşi schimbau direcţia şi umbra — tot mai mică — îi trecea din dreapta în stînga şi nu reuşea să | ajungă în poziţia dorită. Şi apoi. atîtea lucruri ciudate care o furau : cafeneaua cu mulţi americani — îi recunoşteai indiferent de haine — pe terasă ; prăvălia de | jucării cu piticul albastru ; această coloană enormă cu un ij omuleţ în vîrf — vreun liberator, cu siguranţă ; parcul acela plin de statui, cu grilaj. Acolo, cu copacii în stînga, umbra se aşeză din nou, unde trebuia. Merse, merse, pînă la o piaţă foarte întinsă, unde era o piatră în mijloc, ca în cele din unele cimitire de acolo, dar mult mai mare (cum putuseră s-o ridice ?). Acum, un bulevard cu cîteva capre înhămate }& cărucioare. Tarabe cu dulciuri şi caramele, Şi coşul începea să cîntărească. peste măsură, cînd, deodată — cînd soarele începea să-i bată direct în cap — i se arătă, la capătul străzii, departe, enormul, greoiul şi salvatorul monument, ăla, de-i spuneau Arcul de Triumf sau Nuştiucum. Grăbi f pasul. Am ajuns acasă. Avea un chef să se apuce imediat de gătit, dar simţi, pe loc, un junghi rece şi ascuţit în spate. De parcă i-ar fi revenit fierbinţelile. Lăsă coşul într-un colţ al încăperii, bău un pahar de rom amestecat cu sirop Tolu şi se băgă din nou sub pilotă, blestemînd aceste ţări friguroase, a căror climă era în stare să-l dărîme şi pe omul cel mai solid. Să fi fost unsprezece şi jumătate, a doua zi, cînd Ofelia fu trezită de un neobişnuit zgomot de voci. Intră camerista, cu chipul şi glasul tulburate. „Mademoiselle, pardonnez-moi, mais..." * Bucătăreasa vroia s-o vadă, s-o vadă imediat, insistă. Era acolo. Furioasă. Şi intrase deja, nepieptănată şi furioasă, cu adevărat, ca să-i spună celei care, pe jumătate adormită, încerca să înţeleagă, că asta era imposibil, intolerabil, că n-o să mai stea nici o zi, că-şi dă demisia şi, într-adevăr, îşi scoase şorţul şi i-l dădu cu un gest furios, ca un venerabil maestru mason ce, datorită unei mari supărări, 1 Domnişoară, iertaţi-mă, dar... (în fr. în orig.). [322] refuză şorţul simbsîic. Era intolerabil : de la mansardă, coborîse eu citva timp mai înainte, o femeie cu pielea negricioasă, eu trei fuste pe ea, gesticulînd, —■ „une peau de boudin. Mademoiselle ''' — şi pusese stăpînire pe lumea ei de crătiţi şi tigăi. apucîndu-sc să gătească lucruri bizare — ..des mangeailles de souvage. Mademoi-selle" ~ —. vărsînd ulciorul, arundnd ştiuleţii do porumb prin colţuri, batjocorind crătiţele cu amestecuri de ardei şi cacao, folosind o rindea de tîmplărie. ca să taie felioare de banană verde, zdrobind cu pumnul carnea, învelită în hîrtie de ambalaj. Şi după ce pregătise acele zoaie incalificabile, lăsînd bucătăria otrăvită de fumuri pline de grăsime şi miasme de lături, dusese tăvi şi SU-picre în unicul apartament ce fusese al lui Sylvestre şi care, din respect pentru memoria sa, rămăsese aşa cum îl lăsase acel servitor exemplar. înainte de a cădea eroic în Podişul Craonne. cu cruce militară pe piept şi chiar şi o poză publicată în Ullluatration, pentru comportarea sa eroică în faţa duşmanului... înţelegînd mai bine ce se întîmpla, Ofelia îi dădu înapoi sorţul bucătăresei, şi punîndu~şi un capot, se urcă !a mansardă... Primul Magistrat şi Cholo Mendoza, cu cămăşile desfăcute, hirsuţi, nebărbieriţi — şi foarte bine băuţi, după cum se vedea —-erau aşezaţi la o masă lungă care. de fapt, era o uşă scoasă din balamale şi pusă pe două scaune. Mai multe tăvi şi farfurii expuneau, ca într-un luxos local tropical, verdele de guacamoîe. roşul ardeiului iute, ocrul ciocola-tin al unor sosuri în care pluteau fripturi şi aripi de curcan, acoperite de o promoroacă de ceapă rasă. Aliniate pe im tocător de carne, se aflau turtite de mălai şi enchiladas s, alături de galbenul do tamal învelit în frunze calde şi umede, ce emanau aburi de petrecere sătească. Şi erau banane fripte, din cele coapte, din cele date în pîrg — pe care le zdrobise cu pumnul — altele, tăiate în felioare fine, cu ajutorul rindelii de 1 2 O pirle de raltaboş (în fr. în orig.). Mi n cârtiri de sălbatici, DaBnnişoafă (in. fr. în orig.). * Un fel de turtă de mulai condimentată cu ardei iute şi um-plută cu carne, brînză ptc. 6 [3231 iîmpiărie. Şi fripturile de batata, şi corăbioarele de nucă de cocos rumenite la cuptor, şi punciul acela, unde, în icquila amestecată cu cidru spaniol, ce se bea acolo la nunţile ţărăneşti, pluteau coji de ananas, lămîi verzi, frunze de izmă şi flori de portocal. „Nu vreţi să staţi cu noi ?", întrebă Cholo Mendoza. „Şi cine-a făcut toate astea ?", întrebă Ofelia, zăpăcită încă după brusca trezire şi strigătele bucătăresei. „Eîmirita, slujitoarea lui Dumnezeu şi a dumneavoastră", răspunse tuciuria, fă-cînd o reverenţă cu picioarele încrucişate, cum făceau tinerele educate în colegiile călugăriţelor dominicane franţuzeşti. Ofelia fu gata să calce în picioare masa improvizată şi să termine violent cu desfătările. Dar acum, un tarnal înălţat în furculiţă i se apropia de ochi, coborîndu-i spre gură. Cînd îi ajunse spre vîrful nasului, o emoţie bruscă, venită dinlăuntru, de foarte departe, dintr-o zvîcnire a măruntaielor, îi înmuie genunchii, aşezînd-o pe un scaun. Muşcă, şi deodată trupul i se uşura de treizeci de ani. Era cu şosete albe, cu moaţe în cap, cu hîrtie lucioasă, în curtea cu metate şi tamarini. Şi coborau spre ea fructele bune ale copacului, în foşnitoare teci de pergament culoarea vaniliei, adueîndu-i o mireasmă dulce acrişoară, ce-i stîrnea, sub limbă, o uitată salivă. Şi acel restituit parfum de goiave fermentate — must nedefinit de pere şi zmeură —. din spatele gardului unde porcul Jongolojongo, cu părul şi rîtul lung, îşi plimba guiţatul, rînind printre ţigle sparte şi făcînd să se rostogolească cutii vechi de conserve, ruginite. Şi aburii ce ieşeau din bucătăria plină de oale, ulcele, vase de pămînt, ceramică neagră, unde răsuna plescăitul tutunului mestecat, zgomotul ghetei bătînd pămîntul stropit, însoţind căderea pisălogului, cu ritm de pendulă, în piuliţa cu pasta lăptoasă, aromitoare, spumoasă a porumbului fraged. Şi vaca, Fior de Mayo, ce tocmai fătase, îşi chema viţeluşul ca să-i uşureze ugerele, şi vînzătorul de turtă dulce, acolo, în stradă ; şi clopotul schitului între cireşi sălbatici şi moşmoni ; şi porumbul acesta, aici — am şapte ani şi [324) mă uit deja în oglindă, să văd dacă peste noapte mi-au crescut sînii —■, pătrunzîndu-mi toate prin pori. Am şapte ani. Sfintă Măria, de rău, fereşte-ne pe noi, şi ne apără Fecioară de jivina de rău soi. Acum cîntau cu toţii : Fecioara luă un machete ca să-l poată spinteca, Diavolul în patru laba Prin. tufişuri se-ascundea. „Des mangeailles de sauvages", exclama, acum, bucătăreasa, din uşă, cu mîinile în şolduri. „La dracu cu Brillat-Savarin !"■ strigă Ofelia cu obrajii roşii de ci-drul de iequila, de garapiiîa şi nuza l gustînd din una şi din alta, luînd o lingură de guacamole, muind un picior de curcan în sosul de ardei. Şi deodată. îmboldită de un neaşteptat impuls sentimental, se aşeză pe genunchii lui taică-său, sărutîndu-i obrajii unde regăsea un miros de tutun, rachiu, loţiune franţuzească, cu ceva mentă, lemn-dulce şi pudră „Mimi Pinson" —- totul mai puţin bătrîn, mai viril, aproape tînăr — într-o uimitoare reîntâlnire cu timpul scurs. Răsuna pentru prima oară, de la evenimentele din Podişul Craonne, gramofonul ce rămăsese mut după eroica moarte a lui Sylvestre. Acum se auzeau la el, cu glasuri ce-şi coborau tonul şi agonizau cînd arcul îşi pierdea forţa, melodiile unor discuri procurate de Cholo Mendoza : Fazanul de Lerdo de Tejada, Suflet de ţăran, Tamborito, Flori negre, Perlele gurii tale şi Milonguita, floare de lux şi de plăceri, bărbaţii s-au purtat trivial, şi azi ai da tot ce ţi-ar cere, să-ţi faci o rochie de percal ; şi-ascultă povestea ce mi-a spus-o într-o zi, bătrînul cioclu de la 1 Băuturi din sucuri de fructe, fermentate. 138»] I cimitir : a fost odată un îndrăgostit ce-avu o soartă crudă, dulcea-i iubire moartea i-o luă bir şi adios, mtt-chachos, companeros de mi vida ; şi nopţile venea la cimitir să adore scheletul dragii sale, şi-mpodobindu-î craniul cu flori de lămîiţă, de sărutări i-acoperea oribila guriţă, şi adios, muchaclios. companeros de mi vida, petreceri minunate din vremuri de demult ; şi-n ziua cînd mă vei iubi, vei fi mai luminoasă decît iunie şi fiecare floare-ţi va cînta o muzică de Beethoven, şi iarăşi, şi iarăşi, petreceri minunate din vremuri de de-, mult, şi rămîi cu bine, mîndră, lumina vieţii mele, cînta soldatul trist la geamul dragei sale... Acum, Elmirita şi Ofelia cîntau în duet — vocea întîi şi vocea a doua — cu respectarea desăvîrşită a intervalelor de terţa şi sextă, cu acompaniament de oportune onomatopee emise de Cholo Mendoza ce zdrăngănea un instrument imagi-i nar, imitînd chitara... şi cînd căzu noaptea, între pahare golite, cîntece şi pateuri cu carne şi sos de bulion. Primul Magistrat hotărî să se instaleze definitiv în apartamentul lui Sylvestre, intrînd şi ieşind pe scara de serviciu. „Aşa, o să fiu mai independent." Ofeiia, jos, n-avea decît să facă petreceri cu oameni tineri şi să convieţu-3 iască cu îngrozitoarele tablouri ce-l călcau pe nervi pe lîngă faptul că nu le va înţelege niciodată. Şi Intendenta o să rămînă să locuiască aici, în camera alăturată, ca să-i ţină de urît şi să-l îngrijească. Infanta era de acord : Elmirita era o fată minunată, devotată şi bună — „mult mai decentă şi mai cinstită decît multe dintre prietenele Madamei aceleia, cea cu serate muzicale, care nu mai vrea să te vadă de cînd s-a făcut prinţesă". Dar mulatra trebuia îmbrăcată altfel. Şi Ofelia alergă să-i caute prin dulapurile ei lucruri pe care nu le mai purta. Intendenta, deşi lăudînd calitatea obiectelor, privea totul cu oarecare neîncredere ; ba că decolteul i se părea obraznic, ba, că dungile fustei nu erau frumoase. In faţa reverelor unui taior făcut de Redfern zise : ..Nu-mi pun haine bărbăteşti". Privind un complet negru de la Paquin : „Poate doar pentru o înmormîntare". în cele din urmă, acceptă, mulţumită dintrodată, un model de Paul Poiret, inspirat niţel de schiţele de costum ale [326] lui Leon Bakst pentru Sheherezada, care îi amintea de fustele şi bluzele înflorate din satul ei. Şi în seara aceea, ca într-un act de consacrare a noii locuinţe, se fixară două inele în pereţi, se trecură prin ele legăturile şi fu agăţat hamacul clin fire de lină al Primului Magistrat — „pardon : Fostul" — rectifică Patriarhul, dăruindu-se plăcerii unei prime legănări. Intendenta se orienta repede într-o vastă zonă ce avea ca centru Arcul de Triumf şi ca graniţă extremă rîul — rîul pe care nu-l traversă niciodată, pentru că persoanele care fac multă bucătărie şi calcă multe rufe riscă să leşine dacă trec pe un pod. Găsise o biserică în piaţă unde un cavaler de bronz, poet de mare talent, ce fusese prieten cu împăratul Pedro al Braziliei — după cum ii explicase Cholo Mendoza — părea că meditează ia nesfirşit şi, în spatele bisericii Sfîntului Preamărit de nu ştiu cine, o minunată pescărie, unde se vindeau calamari, creveţi, scoici, destul de asemănătoare cu cele de acolo, şi nişte midii identice cu cele care, pe plăjile din La Veronicn, ieşeau din nisip atrase parcă de un magnet, cînd simţeau că deasupra lor s-a aşezat o femeie dornică de bărbat. într-o prăvălie, aproape, se vindeau oale şi vase de pămînt şi, furînd nişte cărămizi de pe un şantier — cărate două cîte două. în fiecare zi, în sacoşa de muşama în care aducea lămîi, usturoi şi pătrunjel —, transformase soba de la mansardă în cuptor creol, făcînd focul cu lemne aduse în legături mici legate cu sîrmă de la Bois-Charbons a lui Monsieur Musard, unde se ducea foarte des, pentru că prinsese grozav gustul Muscatului şi al Gaillac-ului dulce — vinuri ce, spunea ea, „îi întremau trupul"... Şi începu să se trăiască acolo, sub acoperişul de ardezie, la ceasuri, la latitudini ce erau din alfe locuri şi din alte epoci... Dimineaţa se umplea de o aromă de cafea tare, strecurată printr-un ciorap de lină, îndxucită cu zahăr nerafinat de trestie, procurat de mulatră de undeva din La Madeleine, unde ştia să se ducă, acum fără să se rătăcească, deoarece verificase că, trecînd pe sub Arcul de Triumf, chiar prin mijloc, zărea în depărtare Piatra Proţăpită, spre care se îndrepta, luînd-o apoi [327] la stingă, ca să ajungă la clădirea cu multe coloane, la altarele căreia îşi făcuse rugăciunile pentru vindecarea ei. Urma apoi aşteptarea în hamac, cu un păhărel de rachiu şi havane Romeo şi Julieta, pînă tind la strigătul de „Haideţi !", apărea pe două seînduri late de nogal, puse pe capre de tîmplărie, micul dejun rustic, cu ouă cu sos de ardei iute, fasole scăzută, turtite de mălai, jumări de porc şi brînză frământată, puse pe frunze de ce-o fi —■ numai verzi să fie —■ în lipsă de frunză de banan. Urma, după aceea, siesta de dimineaţa, întreruptă la jumătatea picotelii, cam pe la unsprezece, de Cholo Mendoza, care aducea presa. Dar presa aceasta nu era cea care se năştea în zori în rotativele pariziene. Era presă de peste ocean, călătorită şi tîrnosită mult, străină de evenimentele imediate şi datele •prezente. Le Figaro, Le Journal, Le Petit Parisien, nu mai urcau in acei apartament, fiind înlocuite, încetul cu încetul, cu El Mercurio, El Mundo, UUimas Noticias, de acolo, sau chiar cu El Far o din Noua Cordobă şi El Centinela din Puerto Araguato. Primul Magistrat începea să uite numele oamenilor politici de aici, interesîndu-l prea puţin ce se întîmplă în Europa — deşi recenta asasinare a lui Matteotti îi reînnoise admiraţia pentru fascismul italian şi pentru acest „mare Mussolini* ce va pune capăt comunismului internaţional —, atent, doar, la ceea ce se putea petrece acolo... (Salutat ca Restauratorul şi Custodele Libertăţii, după o intrare triumfală, călărind un armăsar negru —■ deşi fără cisme şi cu acelaşi costum de dril alb pe care-l purtase întotdeauna la catedră — Luis Leoncio Martinez urcase scările Palatului Prezidenţial, calificat nu de mult chiar de el, într-un manifest, drept „Grajdurile din Augias", cu pasul şi maiestuozitatea unui Arhonte, cu privirea încruntată, zgîrcit la gesturi, privind rece —• cu ceva ameninţător în ochi — pe cei ce se întreceau să-l felicite pentru triumful său. Mult se aşteptase de la Cel care —- după ce plătise la zi salariile funcţionarilor publici, graţie unui împrumut nord-amorican —- se dăruise în grabă, ca un anahoret, unei imense munci de cercetare a problemelor naţionale. [328] Timp de săptămîni, se claustra în biroul său. taciturn şi distant, ocupîndu-se cu studierea bugetelor, statisticilor, documentelor politice, preferind ajutoirul cărţilor tehnice, enciclopedice, al rapoartelor si memoriilor, decît să-i consulte pe specialiştii prea inclinaţi să particularizeze problemele — să împartă întregul în mod cartezian în părţi a căror multiplicitate ne tăcea să pierdem viziunea de ansamblu. Cu evlavie, cu emoţionantă nerăbdare, erau aşteptate rezultatele acestei munci. Lumea se plimba prin Parcul Contrai şi în fiecare seară, cu paşi înăbuşiţi, vorbind în şoaptă, arătând fereastra cu luminile aprinse pînă în zori, în spatele căreia se elabora Ceva Mare. Toţi aşteptau să vorbească savantul din Noua Cordobă. în curînd. va vorbi. Şi, în sfîrşit, vorbi, în faţa unei imense mulţimi adunate pe Stadionul Olimpic. Şi discursul său fu o impetuoasă năvală, fără pauze şi odihnă a unui dicţionar despuiat, dezlănţuit, cu foile amestecate, o răscoală de cuvinte, tumult de concepţii şi idei, accelerată percuţie de cifre, imagini, abstracţiuni, întro vertiginoasă curgere de vorbe trîmbiţate în cele patru vînruri, ce alergau de la Banca Morgan la Republica lui Platon, de la Logos la Febra Aftoasă, de la General Motors la Ramakrishna, ajun-gînduse la concluzia — cel puţin aşa au înţeles unii—■ că din Nunta Mistică a Acvilei şi Condorului, din fecundarea Inepuizabilului nostru Sol de către Investiţia Străină, în această Americă transfigurată de robusta Tehnică ce ne venea din Nord [şi ne aflam în pragul unui secol ce va fi Secolul Tehnicii pentru un Continent Tînăr], la lumina unei înnăscute spiritualităţi ce ne aparţinea, se va realiza o sinteză între Vedanta şi" Popol-Vu'a şi parabolele lui Cristos-primul-socialisţ, unicul socialist adevărat, străină de Aurul Moscovei şi de Ameninţarea Roşie. în faţa unei Europe agonizînde, epuizată, fără vlagă şi geniu —■ şi bine ar fi să ne eliberăm definitiv de inutilele sale învăţături — a cărei iremediabilă decadenţă o proclamase, nu de mult, filozoful german Oswald Spengter. Era începutul unei Ere -noi, în care tezele-antitezele Nord-Sud, comple[329] ^ roentîndu-se în forţa lor telurică si ştiinţifică, vor :ermma prin a edifica o Nouă Omenire, Alfa-Omega^ partidul Speranţei, răspunsese acestui sturm-und-drangi: pulsaţiei politice, noilor generaţii, mareînd apusul dicta ivirilor în acest continent, instaurînd o Democraţie autentică şi adevărată, cu libertatea de acţiune a sindicalelor, cu condiţia ca aceasta să nu distrugă o necesarii armonie între Capital şi Muncă ; se recunoştea necesitatea unei opoziţii dar să fie o or>o;itie rare să cooperezâ (critică, da, dar întotdeauna constructivă) : se aer. ptjj dreptul la grevă cu condiţia ca grevele sa nu paralizeze întreprinderile particulare, şi serviciile publice ; şi, în cele clin urmă, se va legaliza Partidul Comunist pentru că el era o realitate în ţara noastră, cu condiţia să nu îngreuneze funcţionarea instituţiilor şi să nu îndemne la luptă de clasă... Şi cînd oraforul îşi încheie discursul cu un „Trăiască Patria !" fuseseră atît de multe ...totuşi", „dar" ,,cu toate acestea", ..în ciuda celor spuse"} „cu condiţia să", pronunţate înainte, incit ascultătorii rămaseră eu impresia că trăiseră într-un timp complet oprit, străin de osteneala ceasurilor, suspendarea Scurgerii, pentru că Austerul Doctor, coborînd de la tribună; lăsa în urma lui un total vid mintal — creier spălat, e--taz agnostic — pentru cei ce-! ascultaseră... Şi în lunile ce urmară, totul fu nedumerire şi confuzie. Preşedintele Provizoriu —■ dar nu chiar atît de provizoriu acum — nu reuşea niciodată să ia o hotărîre. Orice iniţiativa propusă de colaboratorii săi, orice măsură eu imediată; aplicare i se părea „prematură", „inoportună"', „pripită'' ■— pentru că „nu eram pregătiţi", „încă nu era vremea*^ j,masele noastre nu se maturizaseră", et caetera. Şi, la capătul eîtorva luni, urmară scepticismul, ridicările din umeri şi să ne bucurăm de viaţă, cu cîntecele, chil ară , şi maracas, cei ce aşteptaserăm destul, în timp ce se ! vorbea de Nemulţumire în rîndurile Armatei. „Lovitura . Militară bate la uşă*, prezicea Primul Magistrat. „N-ar ' fi o noutate. Cum spune proverbul nostru '-Ce contează . o picătură în mare»" „Dar acum, se zice că e vorbşi i de tineri ofiţeri", remarca Cholo. „în loc de machete, I mitralieră", zicea Puternicul din alte vremuri. ,.în cazul [330} de faţă, e acelaşi lucru"... Era însă ceva nou în atmosferă : Eliberarea, publicaţie legală acum, apărea în fiecare dimineaţă în opt pagini — în ciuda faptului că, din cînd în cînd, pe neaşteptate, tipografia era invadată de nişte poliţişti oficioşi ai partidului Aifa-Omega, care răsturnau cutiile cu litere, împrăştiau zaţul, îi ciomăgeau pe linotipişti. Oameni de filiaţie comunistă neîndoielnică scriau acum în paginile sale, cu semnătură în josul articolului. Editura muzicală Francis Salabeflt, din Paris, primise o comandă de o mie de exemplare din Internaţionala, care se cîntă acolo, cu cuvintele traduse în spaniolă, publicate de curînd în Mexic de o revistă — EI Machete — condusă de Diego Rivera. Şi lunile treceau citindu-se presa din februarie în aprilie şi cea din octombrie în decembrie, cu evocări tot mai ample ale întîmplărilor trecute, reînvieri ale unor personaje dispărute, prezenţa unui ieri, prea ieri într-un azi, devenit material într-o materialitate ce să-lăşluia printre noi, dar îşi pierdea forma, pentru că era evident că vînjoasa şi mîndra înfăţişare a Fostului începea să se deterioreze ca trecerea unui timp ce, grăbit în mod progresiv de cel care-l trăia, îşi micşora, îşi strîngea spaţiul cuprins între un Crăciun şi alt Crăciun, între o paradă militară de 14 iulie şi următoarea paradă militară, cu imensul drapel unduind isub Arcul de Triumf, ce părea că rămăsese acolo de data trecută. Înfloreau castanii, se scuturau castanii, reînfloreau castanii, aruneînd file de calendar la coşul de hîrtii şi croitorul trebuia să vină şi iar să vină în Rue de Tilsitt, ca să modifice veşmintele unui Monsieur President al cărui trup uzat se vlăguia din zi în zi. Lanţul de la ceas ti atîrna vizibil pe o vestă tot mai puţin umflată în vreme ce umerii, altădată drepţi, mereu ţepeni, se adunau acum peste claviculele lipsite de grăsimea toracelui — cum observa Intendenta care, la ora de baie freca cu buretele şi cu mănuşa de păr de cal pieptul Primului Magistrat. Şi tocmai pentru că o alarma faptul că slăbea încontinuu, si nu credea în medicamentele în flacoane, care se vindeau aici, reuşi ca printr-o scrisoare dictată — bîiguită, mai degrabă — lui Cholo [331] Mendoza, să-i ceară unei cumetre Balbine, din Palmar de Siquire. unde nu era oficiu poştal, să-i trimită un pachet cu buruieni de leac. acelaşi pachet pe care. transportat cu măgarul, catîrul, bicicleta, autobuzul, cu mai multe trenuri, două vapoare şi iar un tren, urma să-l ridice astăzi Elmira de la Biroul de Colete Poştale din Etienne Maree). O însoţeau Fostul ei Preşedinte şi Fostul oi Ambas;dor. pentru că trebuiau completate multe formulare, puse multe semnături şi asta era treabă de oameni care să ştie să citească şi să scrie — Şi încă in franceză, ceea ce era mai grav... Cu pachetul învelit într-o broboadă, bine înfofoliţi toţi trei pentru că era frig. cu toate că ziua era luminată de un soare limpede de cer fără nori, Elmira văzu, pentru prima oară, turlele de la Notre Dame. Aflînd că e Catedrala din Paris, se încăpăţînă să meargă pînă acolo, să aprindă o luminare la altarul Fecioarei. Se opri uluită în faţa edificiului : „Am spus întotdeauna eu, că asemenea lucruri ar trebui să se facă în ţările noastre pentru atragerea turiştilor." Chipurile de deasupra porţilor, îi aminteau sculpturile lui Miguel Estatua, compatriotul ei din Noua Cordobă. „Nu e proastă mulatra", observă Fostul, care nu remarcase pînă atunci că exista o înrudire stilistică între unele şi altele, mai ales chipurile de diavoli, mînzul cabrat, încornoraţii Aghiuţă şi monştrii infernali ai Judecăţii de Apoi. Şi urmă apoi o uluitoare Pătrundere în Naos -— naos ce stră-strălucea cu toate cristalurile sale, făcînd totuşi, prin jocuri de contra lumină, siluete obscure din . vizitatorii rari în acest mijloc de după-amiază, de fictivă primăvară. Se aşezară să se odihnească, între ele cele două rozete ale transeptului. La celălalt capăt al şirului de bănci, vm tînăr, cu pardesiu lung şi fular gros. contempla totul cu atenţie profundă şi fără grabă. „Un cucernic", zise Intendenta. „Un estet", spuse Cholo Mendoza. „Un elev de la Belle Arte", zise Primul Magistrat şi, în şoaptă, ca s-o distreze pe mulatră, începu să-i povestească, precum un bunic nepoţicii sale, adevăratele istorii petrecute în aceste locuri : cea a arhidiaconului îndrăgostit de o ţigancă cu o capră albă care dansa în ritm de tamburină [332] (cînd era mică, Elmira văzuse nişte ţigani din ăştia, dar aveau un urs care juca...) ; a poetului vagabond ce-i stîrnise pe cerşetori să asalteze biserica („cînd se răzvrătesc oamenii, întotdeauna au de suferit bisericile", zise Elmira, amintindu-şi de un caz, de care mai bine nu şi-ar fi amintit...) ; a clopotarului cocoşat şi el îndrăgostit de ţigancă („gheboşii se îndrăgostesc foarte tare şi femeile se fac că le dau atenţie, numai şi numai ca să le-atingă cocoaşa, că aduce noroc...") ; şi cea a scheletelor îmbrăţişate care erau, poate, cele ale Esmeraldci şi ale clopotarului („s-au văzut cazuri, ca ăla povestit în cîntecul cu bătrînul cioclu din sat, pe care-l avem pe disc..."). Dar, în momentul acela, se auzi orga, într-o îngrozitoare răbufnire sonoră. Nu se mai auzeau unii pe alţii. „Hai să plecăm", spuse Fostul, gîndindu-se la excelentul vin de Alsacia ce se servea la cafeneaua din colţ, unde, cu siguranţă, era mai cald decît aici... Şi „cucernicul" —- cum îl numise Elmira — continua să stea la marginea băncii, scufundat în uimita lui contemplare. Aceasta era prima sa întîlnire cu goticul. Şi goticul se înălţa de ambele părţi, în bolţi .şi vitralii, cu o neaşteptată revelaţie : alături de asta, orice arhitectură i se părea elementară, legată de pămînt, înrădăcinată, arhitectonică, chiar şi în expresia ei cea mai supusă Codului Proporţiilor şi Regulilor de Aur. Această construcţie, lansată spre înălţime, exaltare a verticalităţii, nebunie de verticalitate, minimiza fron-toanele Partenon-ului ce nu erau, în fond, decît o versiune transcendentă, sublimată, a acoperişului cu două ape ale colibei arhaice, cu coloana canelată, transfigurare în formă dominată de module, a furcoiului — patru trunchiuri, şase trunchiuri, opt triunghiuri — ce sprijinea pragul de sus, grinzi de cedru; la rusticele porticuri ţărăneşti. în stilurile grec, roman, dăinuia înrudirea congenitală cu teluricul şi vegetalul. De la bordeiul porcarului Eumeu, la templul lui Fidias, drumul era limnede şi senin, în procesul său de stilizări succesive. Aici, în schimb, arhitectura era invenţie, întimplare. [3331 Copacului — ■>;>.-■ -W : Soarele de N-•-v ai'!;: cel ce con''1 :. unui iiprins amur.;/ ;uâ a vi!ra!ii!or hore. i dii'ţi vren'.einiee -- ■ , i;i. fond -- de !'!■■•■!' «u şi ii. ■ r-.îe ;:. j:nc ? re; — CU " ..•:u:-iN:i- creaţie pură. într-o nemaivă/u'ă. vreodată, pierdere a maieriaîi'ăui — Hp:;a de gr; a vuri ce nu daUnau nimic s!r propriii sori ai prodiginase'or Soarele rle Sud. liVro <1>;i s<-.r transeptul, prins m-.re roşu grava şi misiica smiSonio alb, La Nord, Mama, in mijii >cui un tegiul unei Făcăt1 KW<- de bin Regi, .luclecători şi Patriarhi. La Sud -- m sin;uii<> ciului — Fiul, suviî:!.n al unei ;iri-ior din can)er;,i mea ; luminări de-abia aprinse, ce încep să asude ceară ; luminările roşii, luminiţe ele candelă, piu'ind în niţel untdelemn. Luminări ce mi ie vor aprinde inie.. în curind. Citesc asta pe feţele îngălbenite de iumina atîtor luminări, ce se apleacă peste hamacul mi'U, privindu-mă cu /îmbete forţate, intr-un miros de farmacie care-a invadat toată casa. Dorm. Mă trezesc. Uneori, cind mă trezese, nu ştiu dacă e noapte sau zi. Un efort. în dreapta sună un iic-tac. Să văd rit e ceasul. Şase şi un sfert. Pont.;' nu. Poate şapto şi un sfert. Mai aproape, Opt şi un sfert. O Li deşteptătorul ăsta o minunăţie a meşterilor ceasornicari elveţieni, dar are limbile atît de fine îneît de-abia se văd. Nouă şi un sfert. Nu. Ochelarii. Zece şi un. sfert. Aşa da. Cred că da, pentru că — îmi dau scama acuma — ziua se desenează în. 1 Membrii unei [346] a nejp-ijor din Cuba culori albe pe bucăţile de pînză puse de Intendentă ca să filtreze lumina care aici, în mansarda asta, vine prin luminatorul de sus. Mă gîndesc la moarte, ca întotdeauna cînd mă trezesc. Dar nu mai mi-e frică de moarte. O s-o primesc neclintit, deşi, îmi dau seama, de multă vreme, că moartea nu este luptă, agon — simplă literatură — ci pierderea armelor, înfrîngerea acceptată, dorinţă de somn, pentru a înşela o durere întotdeauna posibilă, întotdeauna ameninţătoare, cu acompaniament de seringi hipodermice, martiriul Sfîn-tului Sebastian — trup umflat şi paraumflat — izul de medicamente în nări, o salivă de nisip şi sinistra sosire a baloanelor de oxigen, la fel de prevestitoare ale sfîr-şitului ca şi uleiul de miruit. Tot ceea ce doresc e să dorm, fără să sufăr fizic — deşi mă rîcîie cînd mă gîndesc ia banda de rahaţi care acolo or să se bucure primind vestea morţii mele. în orice caz, ca să rămîn în Istorie, trebuie să pronunţ o frază în ceasul cînd mă va lua aia cu coasa. O frază. Am citit-o în paginile roz ale Larousse-ului : „Acta est fabula" 1. „Ce-a spus ?" întrebă Cholo Mendoza. ,,A zis de o fabulă", spuse Ofelia. „Esop, La Fontaine, Samaniego ?" „A vorbit şi de-un_act". „Se-nţelege", zise Intendenta. „Să nu-l înmormîntăm fără certificat de deces. Moartea aparentă..." (Era adevărat ; cea mai mare spaimă a tuturor ţăranilor de acoZo.) „La mine în sat era unul pe care l-au îngropat de mort şi cum nu era mort, s-a trezit în coşciug, a reuşit să spargă capacul, dar n-a mai apucat, să scoată decît o mînă de sub pămînt... Şi-a mai fost un caz, în La Veronica"... Era duminică. Ofelia închise ochii tatălui său şi îl acoperi cu un cearceaf ce cădea, ca o faţă de masă de banchet, pînă la pămînt, de-o parte şi de alta a hamacului. Apoi, deschise sertarul unde se afla Diamantul de la Capitoliu : „O să-l păstrez eu, pentru mai mare siguranţă. Cînd se va restabili ordinea în patria noastră îndurerată, şi nu vor putea pune mîna pe această podoabă zurbagiii şi comuniştii, mă voi duce eu însumi să o aşez, în mod 1 Comedia s-a terminat (în lat. în orig.) [3471 solemn, pe locul ei de drept, la picioarele statuii Republicii." Şi. în aşteptarea acelui eveniment, diamantul căzu în geanta Infantei, mareînd, pentru moment, între pudriere şi rujuri, Punctul Zero al tuturor şoselelor naţiunii îndepărtate. Acum însă Ofelia era preocupată de altceva : ,,Cholo, să se ocupe de problema certificatului. Eu nu mă pricep la chestii din astea. Şi să nu se publice decesul pînă mîine. Azi e zi de Drags. Trebuie să mă îmbrac...'' Şi în curînd, se auzi un neobişnuit zgomot de copite şi roţi în faţa intrării de onoare a casei : era un fel de trăsură cu imperială şi ferestruici, trasă de-patru cai, cu lume cocoţată deasupra, foarte asemănătoare cu autobuzul cu caiîri care, în zilele copilăriei sale, circula pe ruta Noua Cordobă — Palmar de Siquire, din lipsă de trenuri. ,.Ce înapoiaţi sînt oamenii ăştia l" se gîndi mulatra. Şi-o văzu ieşind pe Ofelia care, îmbrăcată în culori deschise, se urcă pe imperială, după ce-şi deschise o umbreluţă albă. Plezniră bicele şi: roibii porniră la trap, într-o mare larmă de rîsete şi chiote. Cîte o luminare, pusă în sfeşnice de argint,. ardea de fiecare parte a hamacului, unde se odihnea corpul Primului Magistrat. Călugăriţa de la Saint Vincent de Paul.se ruga. Afară, copilul-erou eu mădularul în vînt se prăjea la soare. .,Ce indecenţă !" spuse Elmirita, închizând fereastra, ca să se apuce de toaleta" defunctului, care va fi întins, jos, în Marele Salon. Pe speteaza unui scaun aştepta ultimul frac ee fusese' comandat în ajunul îmbolnăvirii sale, prea larg acum, pentru corpul slăbit.-Dar ăla o să fie mai uşor să i-l pună — cu lata panglică purpurie ce, timp de atîţia ani. îi fusese emblema învestiturii şi Puterii. 19Î2 Planta agăţătoare nu se înalţă niciodată mai sus dedt copacul care o susţine. (Discurs asupra metodei) ...arrelez-voux encore un peu ă considerer ce chaos...l Descartes 22 ÎNNEGURAT DE MULTELE PLOI, DE NU puţinele zăpezi şi de părăsirea în care zace de mai mulţi ani, micul panteon cu două coloane dorice se înalţă încă în Cimitirul Montparnasse, nu departe de mormîntul-lui Porfirio Diaz, aproape de Baudelaire şi de Generalul Aupick. Cei ce privesc înăuntru, prin grilajul negru care străjuieşte o uşă de sticlă montată în metal aurit, pot vedea un altar simplu, pe care se află icoana Divinei Pastora, copie a imaginii venerate în Sanctuarul cel Mare din Noua Cordobă. La picioarele sale, sub o mistică ghirlandă de trandafiri şi îngeraşi, se afla o casetă de marmură, susţinută de patru jaguari, în care se păstrează puţin din Pămîntu! Sacrului Sol al Patriei. ce poate ignoră unii, este că Ofelia, zicîn- Pămîntul este unul şi că pămîntul Pămînopriţi-vâ încă o clipă să priviţi acest haos (în fr. în 1349] tului este pămîntului Pământului în toate părţile — me-' raento homo, quia pulvis es et in pulverem reverteris —■ adusese pămîntu! sacru, păzit etern de cei patru emble-i matici jaguari, dintr-un răzor din Grădina Luxem-Î bourg. Havana—Paris, 1971—IS73. Cuprins Cuvînt înainte al autorului j i i Prefaţă ... "fi Capitolul întîi Capitolul al doilea i l I J 1 ,' î : : 2315 Capitolul al treilea Capitolul al patrulea 8 1 7 . 8 .* Capitolul al cincilea Capitolul al şaselea Capitolul al şaptelea 1972 9 io li 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 5 13 I J i I i ! l 38 63 62 90 98 113 130 142 157 168 179 197 214 229 244 260 280 293 307 320 337 349 Recursul la metodă nu se mai limitează ia o figură individuală, ci are în vedere un model, o întreagă categorie de figuri individuale. Nu mai este romanul despre un anume dictator, ci despre toţi dictatorii Americii Latine. ANDREI IONESCU Poate — şi-mi face plăcere să cred asta — atitudinea mea umorist-critică în faţa unui dictator latino-american se datorează, în parte, sîngelui rusesc ce-mi curge în vine dinspre partea mamei. De mic copil, pe cînd hălăduiam pe cîmpuri, în Cuba, mama mă familiariza cu nuvele de Gogol sau cu povestiri de Cehov... ALEJO CARPENTIER